E o metodă simplă și eficientă, experimentată pe propria piele despre care cred că v-am mai spus eu odată, mai demult, dar atunci cumva nu o luasem în serios. Mi se părea ceva amuzant și atât. Despre ASMR vorbesc. ASMR este prescurtarea (acronimul) pentru Autonomous Sensory Meridian Response. Nu știu să traduc în limba română, adică știu dar nu are nicio relevanță, cel mai bine cred că ar fi să spunem că este o metodă de relaxare, un fel de masaj al creierului care induce senzații plăcute pe care cele mai multe persoane le experimentează atunci când aud anumite sunete care uneori pot fi combinate și cu imagini. Un fel de tingles (iar nu găsesc cuvântul în română)… Să spun fiori (pentru că frisoane sună prea abrupt), deci niște fiori care încep în creștetul capului și coboară plăcut înspre ceafă, gât și umeri făcând să-ți simți pleoapele din ce în ce mai grele iar apoi să închizi ochii.

        Cum poți să testezi aceste senzații? foarte simplu, intrând pe YouTube și vizionând filmulețele unde (nici nu știu cum să-i numesc)… acești artiști? terapeuți? practicieni? influenceri? … mă rog, niște oameni se filmează în timp ce creează diverse sunete discrete fie din frecarea/ fâșâirea/ zgârierea sau lovirea unor mici obiecte, fie cu ajutorul vocii lor. Cu siguranță veți găsi o mulțime de astfel de clipuri, ASMR fiind unul dintre cei mai căutați termeni de pe YouTube. Desigur fiind vorba de experiențe video, sunetele se suprapun imaginilor cu persoane care se lasă pieptănate, masate, machiate sau mângâiate sau uneori nici măcar nu este vorba de persoane ci vezi doar o mână care se plimbă peste diverse suprafețe jucându-se ușor cu unghiile sau bătând tactul.

        Cele mai bune exemple de stimuli care provoacă aceste senzații plăcute sunt vorbele (uneori neinteligibile) rostite în șoaptă, zgomotul produs de diverse lichide turnate în pahare, răsfoirea paginilor unei cărți, împăturarea șervetelor, a prosoapelor sau a altor materiale textile, foșnitul pungilor de plastic sau atingerea microfonului care înregistrează sunetul cu, de exemplu, vârful unei pensule. E greu de explicat în cuvinte așa că cel mai bine ar fi să vedeți (și să auziți) astfel încât să vă formați propria părere. Însă dacă ambientul nu este cel potrivit, adică acasă, în liniștea căminului, în stare de relaxare și pregătit pentru somn, cel mai probabil acest tip de video s-ar putea să vi se pară o aiureală completă.

        Nu am probleme cu somnul și adorm relativ ușor  însă uneori seara îmi face plăcere să mă las adormită vizualizând imagini din saloanele de frumusețe în care clientelor li se fac diverse tratamente faciale. De cele mai multe ori asta se întâmplă în Vietnam și toată procedura nu costă decât 3-4 dolari. Dacă o să ajung vreodată acolo, cu siguranță o să vreau să încerc și eu pentru că este ceva unic. Timp de 15-20 de minute, sau uneori chiar mai mult, mâinile vrăjite ale  unei fete extrem de îndemânatice întind și masează cu mișcări care trădează o lungă experiență pe fața pacientelor  super relaxate tot felul de creme și loțiuni care apoi sunt înlăturate cu dischete demachiante. La sfârșit aplică o masca pentru fata pe care o lasă să acționeze în timp ce îi spală părul. Sunt aproape sigură că aceste cliente adorm în timpul procedurilor dacă și pe mine, care doar mă uit prin intermediul unui ecran, mă ia un somn de abia îmi mai țin ochii deschiși. Iar când micuța vietnameză începe să ia șuviță cu șuviță și să întindă masca de păr pe toată lungimea firului, abia mai apuc să opresc telefonul ca să nu meargă în gol toată noaptea. Și dusă sunt!

        La mine asta funcționează cel mai bine, altora însă le plac video-urile cu vorbărie. Cu șoptit la ureche, adică. Eu însă dacă aud că cineva vorbește, mă concentrez să aud ce spune și, desigur, nu pot adormi. De aceea criteriul meu de căutare pe YouTube este asmr no talking. La început mă gândeam că poate ceva nu e chiar în regulă cu mine, să stau și să mă uit cum unei tipe i se spală părul și cum se scurge apa în chiuvetă dar apoi, văzând că astfel de clipuri au milioane de vizualizări, mi-am dat seama că mă încadrez în normalitate. Sau, cel puțin, așa cred 🙂 Voi? nu vă întreb dacă sunteți normali ci dacă ați luat vreodată în calcul asmr-ul în caz de insomnie.

Read More

        Am avut un weekend mizerabil, m-am trezit sâmbătă dimineața cu o stare de greață și m-am panicat. Nu că ar fi fost simptom clasic de covid dar am ajuns cu toții în starea în care orice junghi, orice strănut sau o simplă durere de cap să ne ducă cu gândul la infectarea pandemică. Tot timpul am senzația că sabia lui Damocles e gata să cadă și parcă într-un fel abia aștept să se termine. Știu  că nu mai e mult și vom trece cu toții prin boală, nu sunt pesimistă de felul meu (și chiar în condițiile actuale de panică nu cred că finalul va fi catastrofal) dar bulgărele nu mai poate fi oprit cu toate măsurile care s-au luat.

        M-am tot învârtit prin casă, am deschis televizorul, am închis televizorul ca să-mi dau seama că de fapt toată senzația de rău și neliniște pe care o aveam nu era de natură fizică ci mai degrabă venea din toate informațiile negative care ne bombardează din toate părțile. Și nu vorbesc doar de tv ci și de toată presa online, de Facebook și alte rețele, de discuțiile de la serviciu, de conversațiile pe care le auzi întâmplător pe stradă, de radiourile care merg în magazine. Nu se întâmplă nimic bun și cu toate măsurile care s-au luat (unele, în opinia mea, total aiuristice) covidul continuă să-și facă de cap. Să fim serioși cum ar putea scădea cazurile dacă oamenii nu mai ies noaptea pe stradă? Bine că se înghesuie ziua la metrou și în magazine cu măști dubioase pe față…

        Și pe lângă nenorocitul de covid mai trebuie să suportăm aceleași mizerii cu care ne-am ”obișnuit” de ani de zile dar care acum au luat o amploare nemaiîntâlnită. Bezna minții. Unul care ajunge șef la Oficiul de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor fără să aibă măcar bacalaureatul în schimb își fabrică pe bandă rulantă masterate și doctorate, un prefect al capitalei care în timp ce tot orașul clocotește ridică naiv din umeri aflându-se la cumpărături, o țoapă care se agață ridicol de scaunul de primar pe care tocmai l-a pierdut prelungindu-și mandatul prin chichițe avocățești cu încă două-trei zile doar pentru a-i face în ciudă succesorului și tot felul de aberații care mă fac să-mi crească tensiunea.

        În vremurile normale (care acum ni se par toate bune deși poate nu au fost chiar așa) remediul pentru a ieși dintr-o astfel de pasă proastă era să mă aranjez frumos, să mă bibilesc și să ies undeva în oraș ca să îmi schimb gândurile. La un mall, la o terasă cu o prietenă, la un film, la o pizza, ceva de genul. Acum nu se mai poate nimic. Nici măcar să mă aranjez la chip. Nu m-am mai dat cu fond de ten de o sută de ani. Inițial, când purtatul măștii a devenit obligatoriu, mi-am spus că nu o să-mi schimb rutina și am continuat să mă machiez ca de obicei dar după un timp, după ce am văzut cât de tare se murdărește masca pe interior, parcă nu îmi mai venea să o pun la loc așa mizerabilă. Și să o schimb de zece ori pe zi chiar nu-mi venea așa că am renunțat la fondul de ten. La fel cum am renunțat și la ruj dacă și așa nu mă vede nimeni pe sub mască. Singurele chestii pe care continui să le folosesc în mod constant sunt o mascara de bună calitate și un sampon uscat Batiste, nu pentru că nu mă spăl pe cap suficient de des, dar am observat că pulverizat la rădăcină, îți dă instant un volum foarte frumos la păr. De fapt nu am ”observat” eu asta ci e un truc descoperit pe internet care chiar funcționează.

        Asta e fața mea la momentul actual, cu măști din astea colorate mă plimb și mă întreb care e eficiența lor față de cele care se găsesc în farmacii și care pe zi ce trece devin tot mai subțiri. Cred că dacă m-aș ambiționa, printr-o mască din aceea albastră de un leu aș putea umfla un balon. Nu ca să fiu cârcotașă dar cred că virusurile zburdă prin ele și pe lângă ele ca mieii pe câmpii.

         Orișicât, că au sau nu efectul scontat, legea e lege și trebuie să ne conformăm toți. Sau doar unii? că tocmai am văzut că Ciolacu a fost amendat pentru nerespectarea acestei reguli. Pe Orban nu a avut cine să-l amendeze că știu că și el a fentat… deci ce așteptări să mai avem de la cei care încă pun la îndoială existența virusului? Nu mai zic nimic, nu mai scormonesc canalele de știri că iar mă indispun. Mai bine spuneți-mi voi ce fel de măști folosiți? Din astea fancy sau din alea serioase, chirurgicale?

Read More

        Nu sunt (încă) adepta curentului minimalist însă de un timp încoace mi-am simplificat mult stilul de viață și iubesc modul de a trăi din care lipsește peisajul cu munți de obiecte. Am crescut cu o singură pereche de sandale, o pereche de teniși și una de cizme și nu pentru că părinții mei nu și-ar fi permis mai multe ci pentru că așa era atunci, pe de o parte oferta de mărfuri era mică dar, pe de altă parte, acesta era modul de a trăi al majorității dintre noi. Nu ne concentram pe obiecte, de altfel în perioada de penurie acest lucru ar fi fost imposibil, însă atunci când cumpăram ceva nou, obiectul respectiv avea o cu totul altă valoare decât acum. Era prețios. Nu pot să spun că am acumulat frustrări, sau cel puțin nu la nivel conștient, însă atunci când am avut posibilitatea am început să acumulez tot ce nu am avut în copilărie adică tone de haine, poșete, pantofi, parfumuri, cărți, decorațiuni, perne, pernițe, magneți de frigider și, nu în ultimul rând, saci întregi de jucării pentru copii.

        Ani de zile una dintre cele mai mari plăceri ale mele a fost mersul la cumpărături și după fiecare sesiune de shopping eram cu un pas mai aproape de viața perfectă a vedetelor de la televizor sau cea văzută în filmele americane (după unele studii fiecare familie americană deține în medie 300000 de obiecte). M-am oprit din cumpărături și goana după reduceri în momentul în care am constatat că aveam în dulap haine care încă purtau etichetă deși le aveam deja de câteva luni iar colecția de coșuri împletite îmi umplea jumătate din debara. Să mă debarasez de obiecte nu a fost un lucru ușor și nici nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta dar în decurs de câteva luni am început să văd luminița de la capătul tunelului și de atunci, cam de două ori pe an, fac un decluttering major prin categoriile la care mi se pare că am depășit măsura. Iată pe ce m-am concentrat în această toamnă, și mai exact săptămâna trecută:

1. Pahare de sticlă și căni desperecheate. Nu știu cum și mai ales de ce am ajuns să cumpăr pachete promoționale de bere, sucuri sau cafea, pachete la care primeai gratis un pahar sau o cană inscripționată cu brandul respectiv. Mi-am umplut bufetul din bucătărie cu 3 pahare de la Tuborg, 2 de la Strongbow, 2 de la Granini, căni de la Lipton, Doncafe și  Tchibo și nenumărate pahare de la Coca Cola. Le-am donat pe toate și acum mă simt ușurată.
2. Prosoape uzate. Multe, mult prea multe, unele vechi de 20 de ani. O parte le-am donat la adăpostul de căței, o parte le-am transformat în cârpe de șters mașina.
3. Facturi/ chitante/ bonuri. Nu mă pot dezbăra de obiceiul de a nu arunca nimic din ce este scris pe hârtie și acum am păstrat doar ceea ce avea o vechime mai mică de o lună.
4. Medicamente. Am fost surprinsă să văd câte medicamente expirate aveam, multe dintre ele nici măcar nu mai știam când și pentru ce au fost prescrise așa că am scăpat de ele.
5. Haine. Cu toate că la haine merg pe principiul înlocuirii, adică atunci când cumpăr ceva nou renunț la un obiect similar pe care îl aveam deja, parcă tot am simțit nevoia să reduc încă puțin dimensiunea garderobei mai ales că în ultima vreme mi-am schimbat mult stilul vestimantar și ținutele casual și sport își fac din ce în ce mai mult loc. Am trimis spre vânzare la un second hand online trei sacouri pe care nu le-am mai purtat de mult și am lăsat la vedere câteva hanorace, adică genul de haine după care întind mâna prima dată în zilele acestea de toamnă. Chiar mă gândeam să îmi iau unul de la Adidas și atunci când voi ieși cu nepoatele la plimbare să fim îmbrăcate la fel. Ruxandra este deja e o minifashionistă, Silviei i-am luat și ei o bluză și ar fi amuzant să ieșim toate trei în echipă. Antrenorul și elevii 🙂
6. Cutii de plastic. Jesus! nu știu cum am reușit să adun atâtea. De fapt, știu, am mâncat multă înghețată iar cutiile erau atât de compacte, rigide și rezistente încât mi-a părut rău să le arunc așa că le-am spălat și m-am gândit că le voi folosi pentru a ține alimente la congelator ceea ce am și făcut doar că am adunat mult prea multe. Așa că le-am dus la tomberon gata spălate.
7. Agende. Amintirile mă chinuiesc… parcă așa era refrenul unui cântec. Nu știu ce a fost în capul meu să păstrez atâta timp agendele (pline) din anii trecuți. Poate m-am gândit că voi avea nevoie de anumite însemnări, adrese sau notițe?… se vede însă că nu am avut nevoie de nimic drept urmare le-am făcut vânt.
8. Cărti pe care nu o sa le mai recitesc niciodată și aici intră în primul rând romanele. Cărți pe care le-am cumpărat înainte să am kindle-ul, acum ocupă loc degeaba și singurul moment în care mai pun mâna pe ele este atunci când le șterg de praf. Donat.
9. Aparate electrice uzate, încărcătoare și cabluri. Nu pot să cred câte am adunat și cât de greu sunt de organizat. Le-am aruncat în locul special amenajat pentru astfel de deșeuri de la intrarea în Kaufland.
10. Rechizite de birou, pixuri, post-it-uri, agrafe și alte mărunțișuri pe care nu aș fi ajuns să le folosesc decât dacă mi-aș fi deschis un birou de copiat acte. Le-am dat unor copii de la mine din bloc.

        După fiecare acțiune de acest gen mă simt mult mai bine și de câte ori trec pe lângă sertarele golite  îmi vine să le deschid doar ca să îmi admir rezultatul muncii. Adevărul este că sentimentul este unul foarte plăcut și eliberator. Voi aveți cu ce vă lăuda? Care este capitolul pe care o să îl atacați în curând?  Ojele uscate, pantofii cu toc, umerașele, cosmeticele expirate, mostrele și travel size-urile pe care nu o să le încerce nimeni niciodată, colecția de reviste sau raftul cu condimente?

Read More

        Categoric anotimpul meu preferat NU este toamna. De fapt pot chiar sa spun ca detest diminețile cețoase și stratul fin de brumă care se întinde ca o plagă peste iarba încă verde iar spectacolul pădurii în nuanțe roșiatice sau galben-arămii mi se pare trist și depresiv. Îmi plac frunzele verzi și sănătoase la fel cum la oameni îmi plac obrajii roșii care aduc sentimente de veselie. Paloarea bolnăvicioasă din care viața pare a  se scurge mă deprimă și nu pot să mă opresc din a face această comparație an de an la începutul fiecărei toamne. Poate și pentru că toate lucrurile neplăcute pe care le-am trăit, toate tristețile și supărările mi s-au întâmplat toamna, de cum începe să se simtă că zilele se scurtează, abia aștept să intru în iarnă. Adică aș sări peste toamnă cu dragă inimă.

        Am avut o săptămână urâtă și nu o spun ca să mă plâng (pentru că știu că se putea și mai rău) ci o spun mai degrabă ca pe o constatare. Pe lângă că a plouat bacovian aproape tot timpul, m-am intersectat cu mulți oameni proști sau, de fapt, nici nu știu cum să le spun pentru că în accepțiunea generală acest cuvânt sună urât și la urma urmei  nu ar avea cum să fie proști cu adevărat dacă au ajuns să termine (pe bune) școli înalte. Adică îi ajută capul să rezolve o probleme grele de perspicacitate sau chiar de matematică sau chimie dar la capitolul inteligenta emotionala sunt praf. Iar oamenii ăștia sunt cei mai toxici pentru că își cunosc puterea minții însă în relațiile interumane pot să facă mult rău iar dacă ajung să aibă o funcție cât de mică îi timorează pe cei din jur, îi controleză și de multe ori chiar îi umilesc fără cea mai mică umbră de regret. Nu e bine deloc.

        Și pe lîngă toate astea s-a suprapus și panica generată de covid care parcă nu se mai termină. Dar ce spun eu că nu se mai termină când de fapt ia amploare pe zi ce trece. Am ajuns să mă enervez când deschid televizorul și aud măsurile și restricțiile care se impun într-un ritm din ce în ce mai alert care, mie celpuțin, a început să mi se pară haotic. Sunt zeci de mii de oameni în locul cărora nu vreau să mă pun , din diverse industrii, cărora stresul legat de locul de muncă o să le facă în curând mai mult rău decât ”noul” coronavirus.

        A început iar isteria cu închiderea restaurantelor și a teatrelor de parcă s-ar fi descoperit vreun focar de infecție în macăr unul din acest gen de locuri. În schimb transportul în comun se desfășoară ca în vremurile ”bune” umăr la umăr, cot lângă cot și spate în spate. Desigur că nu te obligă nimeni să urci într-un astfel de autobuz și dacă o faci, o faci pe răspunderea ta fără să te tragă guvernul de mânecă. Până la urmă e responsabilitatea fiecăruia să-și aibă de grijă și să își ia măsurile pe care le consideră necesare pentru sănătatea proprie. Nu văd însă rostul restricțiilor impuse de autorități  care mi se pare că sunt un fel de frecție la un picior de lemn atâta timp cât metroul geme de călători iar autobuzele din marile orașe sunt ticsite până la refuz.

        Pelerinajul de la Iași a fost interzis, în schimb lumea s-a adunat la proteste împotriva acestei măsuri în fața catedralei… Deci? Unde se termină și unde începe responsabilitatea guvernului și a noastră personală? Urâtă toamnă mai avem… una dintre cele mai urâte de până acum.

Read More