Prima și prima dată când am văzut panouri digitale pentru comenzi într-un restaurant, a fost la un McDonald’s în Anglia în urmă cu vreo 5-6 ani și am zis waw! ce chestie super tare. Nu a trecut însă mult timp și modalitatea de a veni în întâmpinarea clienților cu ecrane interactive a ajuns și în România. Firesc, aș spune acum, e o chestie de secol 21 și oricum ecranele făceau deja parte din viața noastră. Nu știu dacă McDonald’s a fost primul care a introdus această modalitate de a comanda, dar acum o mulțime de fastfood-uri folosesc acest sistem și nu mai este ceva neobișnuit pentru nimeni.
În timpul pandemiei când circulam între România și Anglia (desigur în perioadele mai relaxate când nu era blocat totul), în aeroportul din Luton nu vedeam picior de angajat deși restaurantele erau toate deschise. Teoretic. De fapt și practic dar totul se făcea online fără forfota cu care eram obișnuită. Clienții comandau la panou și mergeau după comandă în momentul în care li se afișa numărul bonului de ordine pe un mare display amplasat deasupra fostelor tejghele. Își luau pachetul dintr-un loc special creat pentru acest lucru și duși erau. Desigur că tot un om era cel care punea acolo mâncarea dar nu îl vedeai, nu îl simțeai, nu îl atingeai.
De la restaurante sistemul s-a extins rapid în foarte multe alte domenii iar eu am avut de-a face cu asta la transportul public și am avut prima experiență, tot în Anglia. Și tot la fel de plăcut surprinsă am fost ca și cu McDonald’s-ul. Astă vară am stat mai mult pe tărâmul britanic și am avut nevoie de un abonament pentru autobuz. Când, foarte hotărâtă, am ajuns la autogară (unde mai fusesem și unde știam că se fac abonamentele) am constatat cu stupoare că totul era închis. Și când spun ”totul” să nu vă imaginați că era vorba de vreo coșmelie mică unde o tanti vindea bilete și abonamente. Nu, locul în care înainte mai fusesem de nenumărate ori era un spațiu imens, cu elemente de semnalizare, cu afișe, cu pliante, cu mulți salariați în spatele ghișeelor (cel puțin 6-7) și cu niște fluxuri foarte clar delimitate. Acum, pe ușa încuiată era un afiș mare care spunea ceva de genul Sorry că am închis, dacă aveți nevoie de bilete sau abonamente folosiți mașinăria din față. Acest centru nu o să se mai deschidă niciodată. M-a cam agitat chestia asta pentru că, după cum am stat și am analizat ce făceau cetățenii la aparatul respectiv, toți aveau card de transport pe care doar îl încărcau. Iar eu nu aveam un astfel de card și să comand unul prin poștă care să îmi vină acasă ar fi durat câteva zile, lucru care nu m-ar fi avantajat deloc.
M-am postat totuși în fața aparatului să văd cum funcționează și ce soluție îmi oferă. Interfața era extrem de simplă și prietenoasă. Și cicălitoare într-un fel pentru că orice întrebare era repetată de două ori ca nu cumva să greșești. Surpriza a fost că am constatat că puteam să îmi fac acel card de abonament chiar acolo. Pe loc. Cu poză. Mi-a zis unde să stau și când sunt pregătită, să apăs butonul. Am apăsat dar eram prea în față. Mi-a zis să mă dau un pic mai în spate. Și apoi am fost prea în spate și să vin puțin mai în față. Când în sfârșit mi-a făcut poza m-a întrebat dacă îmi place cum am ieșit. Dacă nu eram mulțumită, aș fi putut să repet de trei ori 🙂 Dar mi-a reușit din prima și tot ce am mai avut de făcut a fost să aștept vreo 2-3 minute până când din aparat a ieșit un card cu cip pe care era scris numele meu și aveam poza. Era încărcat cu valoarea abonamentului pe o lună iar acum ori de câte ori vreau să îl reîncarc pot să o fac de acasă, online, sau să mă duc la un astfel de aparat. Simplu ca bună ziua.
Știu că sunt voci care spun că online-ul ne înstrăinează, că nu mai există interacțiuni între oameni și că alienarea face ravagii asupra psihicului uman. Pe de o parte poate fi adevărat, dar pe de altă parte sunt multe lucruri care s-au simplificat enorm în viața noastră. Numai când mă gândesc cât de complicat era să te muți dintr-o localitate în alta și să îți pui la punct toate facilitățile de care ai nevoie pentru traiul zilnic. Câte drumuri, câte cozi la ghișee, câte dosare cu șină, câte reveniri și amânări, câți nervi și timp pierdut! Acum pot să mă mut în celălat capăt de țară, la Botoșani, să zicem că și așa nu am fost niciodată, scriu pe google asigurare auto botosani și în doi timpi și trei mișcări îmi apar cele mai bune soluții de asigurare. Sau la Brăila, ca acolo am fost o dată și tare mi-a plăcut faleza Dunării. Asigurare auto braila, selectez varianta care îmi convine, fac plata cu cardul și instant primesc pe email polița de asigurare solicitată.
De cumpărături nici nu mai are rost să spun pentru că pur și simplu nu îmi mai pot imagina viața fără să aștept curierul. Sau, mai nou, fără să fac plimbarea la easy-box. Îmi place online-ul, m-am obișnuit cu tot ceea ce îmi oferă iar următorul lucru care aștept să fie implementat este teleportarea 🙂
