Nu tot ce se bagă în priză ne înfrumusețează viața

27 November 2020 Ioana 5 Comments

Sunt bleagă ca o legumă fiartă pentru că nu prea am dormit astă noapte. M-am trezit pe la două fără ceva să merg la baie și am constatat că nu avem curent. M-am enervat instantaneu pentru că mai nou chestia asta se întâmplă foarte frecvent și mi-a sărit somnul de parcă intrasem în stare de alertă. De fapt suntem în stare de alertă la nivel național dar acum intrasem în alertă și pe plan personal. Am sunat la deranjamente – chiar eram curioasă să văd dacă au serviciu și noaptea și, da, spre suprinderea mea, mi-a răspuns un operator care știa deja de defecțiune și mi-a spus că situația se va remedia în aproximativ jumătate de oră. Data trecută, care fusese cu o săptămână înainte, am stat cu pană de curent mai mult de patru ore. Pe întuneric, cu frigiderul pe jumătate dezghețat, în frig (pentru că nici centrala termică nu funcționează dacă nu este curent) și cu nervii la pământ. Se pare că este vorba despre nu-știu-ce transformator de înaltă tensiune care tot pică și câteva străzi din zonă rămânem fără curent din ce în ce mai des. Nu mă pricep deloc dar cred că și dacă îmi transfer abonamentul la altă rețea de distribuție, tot prin transformatorul ăla va veni curentul că doar n-o veni wireless 🙂 Deci nu e o soluție. Așa de tare mi-a crescut nivelul de adrenalină că nu am mai putut adormi până nu am văzut că pot aprinde din nou becurile din casă. Iar asta s-a întâmplat nu după juma’ de oră ci după aproape două ore. Somnul meu s-a dus deci pe apa sâmbetei.

Bineînțeles că dimineață m-am văietat la serviciu, că doar cui era să mă plâng? și din una în alta, un coleg căruia i-am povestit toată tărășenia, mi-a spus că el are o altă mare problemă și anume variațiile de tensiune care i-au distrus aparatele electrice. Cu treaba asta eu nu m-am mai confruntat demult (să bat în lemn) așa că nu aș avea nevoie de un stabilizator de tensiune așa cum și-a luat el și despre care ne povestea foarte încântat. Am avut și eu această problemă în urmă cu ceva ani și atunci, din fericire, nu mi s-a ars decât ventilatorul din baie. Dar de atunci nici nu l-am mai înlocuit, slavă cerului că am scăpat de el într-un mod elegant.

Dacă era ceva să mă enerveze la maxim, acesta era zgomotul produs de ventilatorul care se pornea când aprindeam lumina la baie. Îmi provoca de fiecare dată o stare de agitație și parcă nu reușeam nicicum să mă relaxez într-o cadă fierbinte, cu spumă multă și miros de flori de câmp, deci toate elementele necesare unei seri plăcute după o zi de alergătură. Dar ce spun eu de băi când de fapt îl auzeam chiar și sub duș când robinetul era deschis la maxim. L-am văzut în multe case, îi înțeleg rostul, dar zgomotul pe care îl face (deși acum se găsesc variante mai silențioase) mă scoate din minți. Poate sunt eu mai sâcâită dar când intru la baie vreau să fie liniște deplină.

Și în afară de asta, mă mai enervează televizoarele și sistemele audio-video pentru care trebuie să folosești două telecomenzi ca să le deschizi, să treci prin nu știu câte meniuri, să selectezi opțiuni și să parcurgi o întreagă cursă cu obstacole ca să ajungi la programul dorit. Unde, Doamne, sunt telecomenzile de altă dată? când apăsai un singur buton și te regăseai de unde plecaseși cu o zi înainte. În rest nu cred că mă mai enervează ceva de băgat în priză, poate doar bormașina vecinului de la doi care își renoveaza casa la fiecare șase luni 🙂 La voi cum stă treaba? totul lin și frumos cu tehnologia?

Întrebarea care mă frământă – de ce omenirea a domesticit pisica

25 November 2020 Ioana 5 Comments

M-a întrebat Cristina zilele trecute de ce cred eu că oamenii au domesticit animalele și se referea la câini și pisici, nu la cele care aduc ”foloase” în gospodării gen ouă, lapte, pene, lână, carne și șorici 🙂 Adică animăluțele astea care în afară de dragoste nu ne pricopsesc cu alte beneficii materiale. Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns că eu cred că oamenii le-au domesticit pe vremea când încă locuiau în peșteri sau colibe sărăcăcioase ca să se încălzească iarna cu ele. Cu căldura lor blănoasă. Fără glumă. Sylvestra, pisica mea, îmi doarme toată iarna pe picioare și nu cred că există vreun aparat de băgat în priză care să fie mai eficient decât trupușorul ei care emană o căldură constantă. Ca să nu mai spun de sunetul emis atunci când toarce și care are un efect terapeutic extraordinar.

O am pe Sylvie, că așa o alint, de 11 ani deci are deja o vârstă respectabilă și sper să îmi însenineze viața cât mai mult timp de aici înainte. Oricum, din cele nouă vieți despre care se spune că le au pisicile, nu și-a pierdut decât două. Sau poate trei? Deci mai are șase. Când era mică-mititică a căzut de două ori de la balcon (și stau la etajul patru) și din fericire nu a pățit nimic. A fost neatenția noastră că s-a strecurat afară din casă. Deci atunci s-au dus două vieți. Iar a treia, anul trecut cînd a fost bolnăvioară și poate că dacă nu o duceam la timp la veterinar, o pierdeam. A avut o infecție urinară urâtă și a zăcut destul de mult dar cu antibioticele prescrise a reușit, cu chiu cu vai, să treacă peste. Și ea s-a chinuit, dar și eu. Când se apropia ora să îi dau medicamentele mă luau toate transpirațiile atât de grea era procedura deși pastilele pe care trebuia să i le bag în gură erau mici cât un boc de orez. Cât e ea de mică, avea o putere în maxilarele de felină pe care și le încleșta într-un hal de zici că erau betonate și nu reușeam decât cu greu, după o partidă intensă de lupte greco romane, să îi strecor pilula prin colțul gurii.

Toată lumea mă sfătuia să îi bag medicamentul în mâncarea ei preferată și să o păcălesc cumva dar pisica mea este atât de mofturoasă încât nici măcar nu are o mâncare preferată. Strâmbă din nas la aproape orice deși n-aș spune că e slăbuță, ba din contră. Înainte de ea, l-am avut pe Tomiță care adora frișca la tub și dacă îmi puneam pe vârful degetului un pic de frișcă, aș fi putut să îi dau chiar și cianură că ăla era în stare să mănânce orice. Printre altele, îi plăceau tare mult roșiile și știu că i le tăiam în două iar el sorbea și mânca tot miezul până rămâneau doar cojile ca două găoci de ou. Oricum, după părerea mea, alimentatia pisicilor este un subiect mult mai sensibil decât alimentatia cainilor care mi se pare că sunt mult mai ușor de satisfăcut.

Dar ce nu facem noi (iar posesorii de pisici știu despre ce vorbesc) pentru aceste fascinante animale? Eu cel puțin vorbesc cu ea de parcă ar fi copilul meu și uneori o strig cu apelativul ”iubirea lui mama”, evit să mă mișc sau să fac anumite lucruri dacă stă la mine în brațe, am o arhivă cu poze și filmulețe numai cu ea, îi cumpăr jucării și am iertat-o de fiecare dată când mi-a distrus perdelele, draperiile ba chiar și canapeaua. Face parte din viața mea și nu mai pot concepe cum ar fi să deschid ușa casei iar ea să nu mă întâmpine frecându-se cu afecțiune de picioarele mele. Mă bucur deci că oamenii au domesticit pisicile (se pare că asta s-a întâmplat acum 4000 de ani) și că astfel am acum posibilitatea să am propria mea pisică fericită că își trăiește zilele într-o casă de om. Voi ce credeți? de ce a ales omenirea să domesticească pisica atunci când ar fi putut alege orice alt animal? dacă ar fi ales vulpea oare cum era?

6 motive pentru care să îți cumperi o mașină second hand

23 November 202023 November 2020 Ioana 7 Comments

Nu am avut niciodată o pasiune pentru mașini și nici nu m-a interesat subiectul decât în măsura în care un autoturism îți satisface nevoia de a te deplasa dintr-un loc în altul în condiții de confort. Dacă cineva mă întreabă ce mașină are cutărescu pot doar să îi spun dacă e roșie, neagră sau argintie, deci cam la nivelul acesta sunt. Mărcile le rețin doar în măsura în care îmi trec pe la ureche și desigur că marile branduri îmi sună cumoscut dar despre modelele noi care apar an de an nu pot să spun absolut nimic.

De aceea, atunci când am văzut în fața blocului o mașină imensă, albă și foarte strălucitoare din care s-a dat jos vecina mea, nu am rămas deloc impresionată. Adică am observat că e ceva nou dar nu am simțit efectul de waw! pe care ar fi scontat. I-am urat să o stăpânească și să o conducă sănătoasă dar ea, fiind extrem de entuziasmată de achiziție, a insistat să îmi dea tot felul de detalii care, deși nu mă interesau, le-am ascultat politicos dând aprobator din cap. La un moment dat, pe când credeam că am scăpat, hodoronc-tronc, mi-a spus că mașina a costat 35000 de euro deși eu întrebarea asta nu i-aș fi pus-o în vecii vecilor. Ei, abia acesta a fost momentul în care am rămas bouche bée, pe românește cu gura căscată. Cum să dai pe o mașină, atunci când locuiești la bloc, o sumă care valorează aproape cât un apartament? asta e peste puterea mea de înțelegere. Bineînțeles că fiecare își cheltuiește banii cum vrea, eu însă, și desigur acesta este un consens în familie, cred că există câteva motive pentru care este mai avantajos să cumperi o mașină la mâna a doua decât una nou nouță:

Economisești o grămadă de bani la prețul de achiziție – asta desigur dacă poți supraviețui fără mirosul de mașină nouă. Este de departe motivul cel mai important care deschide lista și pe care îl vede oricine.
Deprecierea valorică este mult mai mică și mai lentă la un vehicul care are cel puțin trei ani. Se știe că la o mașină nouă prețul îi scade brusc deja din momentul în care a ieșit pe poarta fabricii și după două zile sau 200 de km parcurși deja valoarea de piață i-a scăzut cu 10%. Cea mai abruptă și cea mai dramatică depreciere este în primii ani de utilizare. Apoi, după 2-3 ani chiar dacă valoarea (firește) continuă să meargă în jos, panta este mult mai lină. Cumperi o mașină de 5000 de euro, veche de 5 ani, o folosești un an și dacă o îngrijești bine, s-ar putea să o vinzi cu aproape același preț cu care ai luat-o ceea ce la o mașină luată de nouă, folosită un an, este exclus.
Poți conduce o mașină „mai bună” decât ți-ai putea permite altfel. Un Mercedes, de exemplu. Zic și eu, că sunt mașini scumpe și mai ales dacă îți dorești să ia ochii e destul de puțin probabil să poți lua una din reprezentanță cu banii jos.
Dacă ești o persoană pasionată de mașini, îți place să testezi și să conduci mai multe modele, le poți schimba ca pe șosete. Bine, poate exagerez, dar piața de mașini second hand oferă o varietate incredibilă pentru șoferii pasionați, pentru toate gusturile și toate tipurile de personalități de la Dacia Logan la Opel Astra și la BMW.
O mașină, hai să-i zicem ”uzată” vine cu propriile avantaje iar beneficiul principal este, sau ar trebui să fie, senzația de a conduce fără tensiune, relaxat și fără frica, oarecum de înțeles, de a nu zgâria, stropi, murdări sau, mai rău, de a lovi mașina. Pentru mine, din exterior privind lucrurile, nimic nu mi se pare mai patetic decât proprietarii de mașini care suferă când un porumbel își lasă găinațul pe parbriz.

Poate că dacă m-aș gândi mai mult, aș mai găsi și alte motive pentru care este mai avantajos să cumperi o mașină second hand decât una nouă dar mă opresc aici. Hmmm… poate ar merita abordat și subiectul costului întreținerii știut fiind faptul că la mașinile noi, pentru a benficia de garanție, orice mică reparație sau revizie trebuie făcută doar în anumite service-uri agreate de dealeri și unde tarifele urcă până la cer. Alți bani, altă distracție. Deci acesta ar fi al șaselea motiv. În rest, mai adăugați voi.

Idei de cadouri de Crăciun

19 November 2020 Ioana Leave a comment

Nu-mi vine să cred ce puțin mai este până la Crăciun și cât de repede a trecut anul acesta care, să recunoaștem, a fost unul mizerabil. Dar bucuria sărbătorilor care se apropie nu mi-o poate lua nicio pandemie din lume oricât de panicarde ar fi știrile care ne asaltează din toate părțile. Și, desigur, niciodată nu e prea devreme să ne gândim la cadouri pentru cei dragi și, de ce nu, pentru noi înșine. Crăciunul nu s-a transformat în ceva comercial decât în măsura în care vrem noi să-l privim așa, iar dacă partea cu cadourile ocupă un loc important în pregătiri, asta nu înseamnă că nu ne aplecăm și asupra laturii spirituale. Iar a face daruri celor din jurul nostru este o tradiție care a ocupat întotdeauna un loc important în toată această magică sărbătoare. Drept urmare, cred că acum este cel mai propice moment pentru a face cumpărături pentru că Black Friday este în plină desfășurare.

Pe cât de mult îmi place să fac cadouri, pe atât de pretențioasă am devenit în a primi. Și să nu credeți că mă refer la partea materială, ba din contră, consider că nu prețul mare crește calitatea unui cadou ci merg pe ideea că și lucrurile pe care nu dai o căruță de bani dar care sunt alese cu grijă pot fi alegerea perfectă. Două mari criterii am atunci când aleg să fac daruri: să fie consumabile, iar dacă nu sunt consumabile, să nu fie voluminoase. Îmi aduc aminte ce îngrozită am fost atunci când la ziua unei prietene aceasta a primit un urs imens de pluș, o jucărie de altfel foarte drăguță și amuzantă dar pe care realmente nu mai avea unde să o depoziteze în apartamentul de două camere ticsit de tot felul de lucruri. Merg deci pe ideea de a face aceleași cadouri pe care și mie la rândul meu mi-ar plăcea să le primesc. Ciocolată, bomboane, poate o sticlă de vin bun sau un lichior fin sau, mai degrabă, cosmetice pe care toată lumea le folosește.

Din păcate epoca machiajului a apus în perioada covidului sau, hai să zicem, a rămas doar partea de sus a feței care merită atenție pentru că ce sens are să îți pui ruj sau fond de ten pe sub mască? doar ca să o murdărești bine… în schimb sunt la mare căutare produsele de skincare. Adică eu asta aș face cadou: produse de îngrijire a tenului. Sau a corpului. Sau balsamuri de buze care sunt aur curat în perioada când purtara măștii favorizează uscarea buzelor mai ceva ca alizeul saharian. Neutrogena este un brand pe care îl ador și în special gama Hydro Boost mi se pare perfectă pentru hidratarea oricărui tip de piele.

În cazul în care așa avea îndoieli asupra preferințelor sau a tipului de ten, produsele de igienă sunt o alegere cu care nu ai cum să dai greș. În seturi gata pregătite de producător sau, și mai bine, în combinații făcute după propriul gust și buzunar.

Și the last but not the least parfumurile… deschid controversatul subiect al parfumurilor unde gusturile diferă atât de mult. Propunerea mea este Cabotine Rose de Grès, un parfum floral subtil, curat și ușor care nu provoacă dureri de cap. Eu l-am descoperit relativ recent după ce ani de zile am purtat mult mai invazivul Cabotine (cel verde). Dar varianta aceasta roz, care are aceeași sticluță (doar că pe roz), mi se pare că este mult mai ușor de îndrăgit pentru că se potrivește (aproape) oricui. E o adiere naturală de flori proaspete, și n-aș spune neapărat trandafiri deși numele asta sugerează, ci mai degrabă bujori de primăvară. Un deliciu olfactiv! Iar prețul… prețul îl face cu adevărat irezistibil. Intrați pe site-ul Notino și vă veți convinge 🙂

Blueair sau compania care își scuipă clienții în cap

10 November 202010 November 2020 Ioana 6 Comments

Chiar dacă este pandemie, chiar dacă în cea mai mare parte a timpului am stat acasă, ocazional tot am avut prilejul să călătoresc și am făcut-o cu toate mijloacele de transport, inclusiv avionul. Astăzi o să vă povestesc experiența nefericită pe care tocmai am avut-o cu Blueair, compania aviatică lowcost înregistrată în România, cu angajați români, logistică românească și comportament, de asemenea, băștinaș. Autohton get beget. Că doar nu rezonează să fii român și să te fandosești ca un gentleman. Sau ca o lady de inspirație britanică. Pentru că despre o duamnă este vorba și ea este personajul principal al relatării de față. O angajată a companiei Blueair, lucrând din spatele unuia din calculatoarele de la checkin, o femeie între două vârste, relativ frumoasă la chip și cu părul vopsit negru ca pana corbului. Îmbrăcată într-o uniformă de culoare închisă, cu fustă creion și un sacou foarte cambrat, iar în picioare cizme cu tocuri subțiri amețitor de înalte, negre, din piele întoarsă și care îi veneau până la genunchi. Toate aceste amănunte le-am reținut în timp ce încercam să detectez un ecuson cu numele pe care însă nu l-am văzut nicăieri. După modul în care își îndrepta mersul bocănind ascuțit cu tocurile pe gresie atunci cînd cobora între pasageri și după privirea importantă și sfidătoare cu care își dădea ochii peste cap atunci când încerca să organizeze coada, am asemuit-o în gândul meu cu Cruella de Vil. Numai că spre deosebire de personajul din 101 dalmațieni, femeia noastră nu voia să omoare căței ci oameni.

Acțiunea se desfășoară într-o zi de noiembrie, duminică dupămasa, în incinta aeroportului Otopeni. Checkin-ul pentru toate zborurile Blueiar, indiferent dacă erau interne sau externe, se făcea la ghișeele 6-10. Adică asta spunea afișajul, pentru că de fapt erau deschise doar două din cele cinci și bineînțeles coada era destul de lungă. În fața primului ghișeu funcțional se afla un grup de 4-5 persoane cu 20 de tone de bagaje, sarsanale și papornițe agabaritice pe care acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat. Nu știu ce tot moșmodeau dar lucrurile se mișcau foarte încet înspre deloc. Ca să ajungi la al doilea ghișeu deschis trebuia să ocolești grupul și din când în când tipa de care vă spuneam, striga Poftiți și aici iar următorul pasager își făcea loc printre îngrămădiții de la ghișeul unu și banda care trasa marcajul pentru ”siguranța pasagerilor împotriva covid”. Cel care aștepta nu avea cum să vadă când se elibera ghișeul pentru că era oarecum în afara zonei sale de vizibilitate așa că, logic, pleca din loc doar când se auzea strigat. Adică Poftiți și aici! Organizare zero, dar să nu dăm totuși vina pe cei de la aeroport pentru că poate nu se așteptau să le apară grupul de nomazi. Sistemul cu strigatul a funcționat relativ bine până când, la un moment dat, unul din pasageri nu și-a dat seama că trebuie să înainteze, poate și din cauza anunțurilor care se auzeau în difuzoare suprapuse peste zumzetul mulțimii, poate și din cauză că nu a fost atent la doamna profesoară. Care s-a enervat maxim, s-a dat jos de pe podiumul pe care era amplasat biroul ei și pocnind din tocuri ca un nazist s-a îndreptat în vijelie către personajul neascultător… Dar ce naiba, chiar nu auziți când vă strig?? Cum adică ce naiba? Am rămas blocată. Și nu doar eu, ci toți cei care așteptam, am făcut ochii cât roata carului holbându-ne la șefa care nu mai avea multe și îi lipea o palmă celui care perturbase rutina.

Faza numărul doi. Între timp au mai trecut vreo 10 minute și o familie (formată din trei adulți și un bebeluș) care terminase de făcut formalitățile a rămas în zona celor care așteptau și au fost invitați să elibereze locul și să se îndrepte către controlul de securitate. Numai că aceștia, deși au urmat traseul marcat cu benzi despărțitoare, s-au întors înapoi, de cealaltă parte a grilajului, așteptând să termine și cei cu care veniseră împreună. Mare greșeală! Vulturoaica s-a isterizat maxim și a început să țipe cu o voce ascuțită de parcă oamenii erau niște criminali V-am spus să eliberați zona, ați făcut checkin-ul și nu mai aveți de ce să stați aici, pe acolo e drumul, nu mai aveți ce aștepta aici!! și apoi, cu fața întoarsă către noi parcă cerând aprobare: Uite și la asta, cu copilul de două luni vine să ne sufle în ceafă în loc să stea acasă! Muțisem complet. Cred că nici în anii 90 la oficiul poștal de la bunica din sat nu mai asistasem la astfel de reacții violente din partea unui funcționar care lucrează cu publicul. Turnând gaz peste foc, femeia cu bebelușul a ripostat Doamnă, suntem un grup, vrem să trecem toți deodată, ce nu înțelegi? Adevărul este că tânăra mamă nu încurca deloc circulația și nu era obligată de nimeni și de nimic să meargă la controlul de securitate după ce-și predase bagajul decât exact atunci când ar fi avut ea chef. Poate avea avionul abia peste două ore și poate avea poftă să iasă în fața aeroportului să fumeze o țigară sau să se uite la cer, nu e treaba și problema nimănui ce face omul în timp ce așteaptă să treacă timpul. Ideea e că nu făcea nimic ilegal sau împotriva normelor de comportament social. Dialogul nu s-a oprit însă aici pentru că, nu-i așa, cel mai deștept trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și, cu forțe proaspete, doamna de la Blueair a mai strigat odată ca să audă toată lumea Să nu te pui cu mine că îți arăt eu de ce sunt în stare!! ceva de genul ciocu’ mic că aici eu conduc și, roșie de furie, s-a trântit înapoi pe scaun.

Un cetățean grăbit (din ce reușeam eu să aud pentru că eram la o oarecare distanță, am înțeles că avea zborul în câteva minute) a intrat în fața mea venind din cealaltă parte a cozii dar cum nu eram în criză de timp, desigur că am fost înțelegătoare și l-am lăsat. A predat bagajul și a plecat. Apoi a mai venit un cuplu cu aceeași problemă iar apoi încă trei cetățeni care probabil nu știau că de fapt coada era în cealaltă direcție. Practic m-am trezit (împreună cu toți ceilalți care așteptaserăm docili deja de vreo juma’ de oră) că stăm ca fraierii în timp ce sunt serviți unii care veniseră după noi. M-am apropiat de ghișeu și am întrebat care e regula după care se preiau pasagerii la care tipa, foarte oțărâtă, m-a repezit și mi-a spus că imediat urmez eu și să am un pic de răbdare. Bine, zic, doar am întrebat... dar nu am apucat să termin fraza că m-a străfulgerat cu privirea și a urlat Nu mai întrebați nimic! Realmente am intrat în stare de șoc pentru că, jur, nu îmi aduc aminte să mai fi țipat cineva așa la mine în public. Sau poate pe vremea lui Ceaușescu prin vreo alimentară în care nu se găsea nimic și când băga marfă ne înghionteam ca proștii la coadă deranjând semizeii din spatele tejghelelor aka vânzătoarele. Dar în zilele noastre, libere și luminoase, no way!

Și ultima fază, momentul în care am decis că voi face o sesizare scrisă către conducerea companiei, a fost discuția la care am asistat înmărmurită. O pasageră, o femeie simplă, și cu cunoștințe oarecum limitate despre internet, email, boarding pass sau checkin online avea ceva nelămuriri la care, bineînțeles nu a primit explicațiile cerute ci a fost trimisă să îl sune ”pe cel care i-a cumpărat biletul”. Apoi a fost întrebată ce bagaj are, iar femeia, basarabeancă după accent (cred eu) a răspuns ista în graiul moldovenesc și a pus trolerul pe cântar. Acritura noastră i-a replicat cu o greață de nedescris ridicând tonul Ce înseamnă ista? de parcă nu era evident ce înseamnă ”ista” având bagajul în fața ochilor. Cred că și unul care ar fi vorbit doar limba hindi ar fi priceput imediat. Acesta… i-a răspuns moldoveanca lăsând umilită capul în jos. Mi-a fost atât de milă de ea și m-am simțit atât de prost de parcă aș fi fost eu însămi în situație.

De zeci de ori mi s-a întâmplat în Anglia să nu înțeleg din prima ce îmi spune casiera de la supermarket sau șoferul de autobuz, de zeci de ori i-am rugat să repete și niciodată nimeni nu s-a enervat. De zeci de ori cei cu care vorbeam nu au înțeles cuvinte sau denumiri pe care le pronunțam greșit și niciodată nu m-au făcut să mă simt prost atunci când mă corectau și vine acum o tută plătită din banii noștri, ca să ne presteze niște servicii plătite de noi iar ea să ne scuipe în cap. Cum e posibil așa ceva?

Foarte rar fac reclamații, de fapt aproape niciodată, sunt genul care își spune că decât să fac rău omului mai bine iert și trec mai departe că n-o să mor din atâta lucru. Mă gândesc că poate a avut o zi proastă, că poate are necazuri acasă, că poate are pe cineva drag bolnav și că își revarsă frustrările pe mine dar de data asta s-a mers prea departe, prea urât, prea jignitor și aș spune chiar discriminatoriu. O să le scriu celor din management și o să le dau toate detaliile astfel încât această angajată să poată fi identificată și mă gândesc că nu va fi prea greu din moment ce am biletul pe care ea l-a emis pe numele meu.

Problema e că nu știu dacă voi rezolva ceva. De ce? pentru că Blueair se pare că nu își dă prea mare silința în a-și satisface clienții deci nu știu dacă vor fi sau nu șocați de comportamentul angajatei. Nu am putut ateriza la Cluj din cauza ceții și am fost redirecționați la Sibiu unde urma să fim preluați de un autocar care să ne ducă la Cluj. Din momentul în care s-a știut acest lucru a trecut o oră și 40 de minute și nici urmă de autocar, asta în condițiile în care zborul București-Cluj durează doar 50 de minute. În aeroportul din Sibiu nici picior de angajat Blueair, nici persoană de contact, nici telefon, nici scaune pe care să stai, nici nimic. Call centerul este închis duminica! nu ai unde să suni. Am plecat cu un bișnițar care ne-a luat 100 de lei de persoană, înghesuiți patru într-o mașină. Noroc chior. Pe restul călătorilor i-am lăsat în Sibiu așteptând autocarul care, spre binele lor, sper să fi apărut în timp util. Nu de alta, dar duminică noaptea intra în vigoare ordinul care spunea că ai nevoie de declarație ca să poți hălădui pe ogoarele patriei. O amendă îmi mai lipsea și ziua s-ar fi încheiat apoteotic.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: