Cât de complicat e să îți aduci pisica în UK?

        Fac ce fac și tot la mâță mă gândesc. Cum a rămas ea din nou singură și cum se plictisește în cele câteva ore cât stă trează. Știu că Vlad are grijă de ea, știu că merge zilnic să îi dea de mâncare, să îi împrospăteze apa și să îi schimbe nisipul dar parcă tot îmi e milă de ea cum stă singurică în apartament neavând cui să se plângă dramatic și cui să facă scene dacă nu îi convine conținutul pliculețului. Că nu e nimeni ca o mamă 🙂 Și nu e nici vară ca să fie ușa spre balcon deschisă tot timpul să se mai uite la trecători. Totuși două ore pe zi merge televizorul că îl deschide Vlad și îl programează să se închidă, să mai audă și ea ceva zgomot în afară de pașii de pe casa scării.

        După cum v-am mai spus, m-am tot gândit ce să fac cu ea atunci când sunt plecată în Anglia dar soluția cea mai puțin stresantă (pentru ea) pare a fi totuși să o las în mediul ei și să vină din când în când cineva să o verifice. ”Cineva”, adică băiatul meu că tot pe el cade treaba asta. Dar cel puțin Sylvestra  cunoaște locul, are pătuțul ei, caloriferul ei, păturica pe care doarme, canapeaua pe care o distruge câte puțin dar constant de 13 ani încoace și îi sunt toate familiare. Pisicile se atașează cu mult mai mult de locuri decât câinii care sunt fericiți oriunde i-ar duce stăpânii.

      Am studiat problema mutării ei în UK pentru că aici nu ar fi niciodată singură. Cristi e acasă tot timpul și o iubește și el ca pe ochii din cap dar cred totuși că o astfel de mare schimbare i-ar provoca un mare stres peste care nu știu dacă ar putea trece. Vorbesc de stresul pisicii, evident. Ca să nu mai spun cât de complicat, din punct de vedere tehnic, ar fi să o aduc din România. Și nu mă refer la faptul că, desigur, trebuie să fie microcipată, vaccinată și să posede pașaport pentru că găsesc o clinica veterinara din Bucuresti care să facă asta dar, cum Marea Britanie nu mai face parte din Uniunea Europeană, are propriile reguli privind introducerea in țară a animalelor de companie.

      Am intrat pe site-ul guvernului (pe care în vremea covidului îl verificam zilnic să aflu noutățile privind călătoriile în și dinspre UK) și mare mi-a fost mirarea când am văzut că, practic, nu am cum să o aduc pe  Sylvestra cu avionul. Și spun ”practic” pentru că teoretic pisicile pot intra în regat călătorind cu avionul însă doar cu anumite companii aeriene și în anumite aeroporturi. Despre Luton nici nu poate fi vorba. La Londra poți ateriza cu mâța doar pe Heathrow sau Gatwick iar la Birmingham (care ar fi mai aproape) poți intra cu animalul de companie doar dacă ai zburat cu Marathon Airlines. Habar n-am de unde vin și cine sunt ăștia dar sigur nu decolează din România. Anyway, Wizzair, Ryanair, Tarom sau alte linii aeriene cu care aș putea veni, nu sunt acceptate.

         Rămâne așadar varianta de a veni cu trenul (cu Eurostar pe sub Canalul Mânecii, rută acceptată de gov.uk) sau cu feribotul. Dar și cu feribotul e problematic adică, nu orice, nu oricând și mai ales nu oriunde. Feribotul pe care l-am luat noi când am venit din Franța în Anglia, respectiv Caen-Portsmouth ar fi ok dar, totuși, face 6 ore pentru traversare, timp în care trebuie să lași pisica în mașină. Iar mașina, în cala vaporului. Nici nu vreau să mă gândesc. Ca să nu mai spun de timpul petrecut pe autostradă din România în Franța, zeci de ore. Hai să zic că mai faci pauze, îți mai iei o noapte de cazare pe undeva la mijlocul traseului dar tot cred că pisica ar avea nevoie de ceva tranchilizante. Sau sedative. Nu știu exact care e diferența dintre ele. Sigur că la o farmacie veterinara îți spune exact ce să îi dai și în ce doză, dar medicamentele astea sunt cu două tăișuri și parcă tot mi-ar fi teamă să i le dau.

        Iar ultimul incovenient în a o transforma pe Sylvestra în emigrantă cu acte în regulă este faptul că aici unde locuiește Cristi, în casa din față, deci cu acces într-o curte comună, mai locuiesc trei pisici care se înțeleg între ele bine-merci pentru că sunt rude, dar nu știu dacă ar accepta-o și pe a mea. Și viceversa. În poza de mai jos e vânătorul Bijou, astă vară, când își admira ultimul trofeu, un șoricel care avusese îndrăzneala de a intra pe o proprietate privată. Și rămân cu întrebarea, dacă Bijou își va manifesta agresivitatea și față de Sylvie a mea?!

Share This:

Read More

Când cineva îți invadează spațiul intim

        După cum probabil ați observat din postările făcute pe Instagram (și à propos, dacă încă nu mă urmăriți acolo, vă invit să o faceți pentru că pun poze frumoase), am ajuns în Anglia. Cu bine, aș putea spune dacă aici nu m-ar fi așteptat șocul vieții mele și anume o iarnă ca în basme la început de primăvară. Vin în Anglia cu regularitate de vreo 7-8 ani și deși obișnuiam să glumesc pe teme vremii de aici spunând că temperatura e constantă, adică 14°C indiferent de luna anului în care ne aflam, de data asta am prins o furtună de zapadă cum numai la munte am mai văzut. Îmi place zăpada dar să fie la locul și în momentul potrivit. Dar nu despre vreme vreau să vorbesc azi ci despre spațiul personal sau, mai degrabă spus, despre invadarea spațiului personal, lucru pentru care, fiind o fire introvertită, am o toleranță foarte scăzută.

        Pentru cei care nu ați auzit (sau poate încă nu v-ați gândit), spațiul personal este un concept care delimitează distanța minimă față de alte persoane astfel încât să te simți confortabil, adică în largul tău. Cei care au teoretizat conceptul consideră că la o distanță mai mică de 45 de cm pot să se apropie doar membrii familiei, prietenii foarte apropiați și animalele de companie, acesta fiind denumit spațiu intim. Următoarea dimensiune ar fi spațiul personal și se extinde de la 45 de cm la 120 unde pot pătrunde prieteni și cunoscuți iar de aici încolo intervine spațiul public.

       Una dintre cele mai importante reguli impuse în spaţiul public este aceea de a nu invada spaţiul personal al altora. Cunoașteți cu toții senzația neplăcută atunci când stai la coadă la supermarket (sau, mai rău, la oficiul poștal!) și persoana din spate se apropie atât de mult de tine încât realmente simți cum îți suflă în ceafă iar uneori ajunge chiar să te împingă din când în când cu căruciorul. Găsesc că este unul dintre cele mai enervante lucruri și când mi se întâmplă asta am o stare de iritare pe care cu greu mi-o pot controla.
       Eram în aeroportul din Cluj așteptând îmbarcarea spre Birmingham la salonul VIP. Sau Business Lounge, depinde cum vă place să îi spuneți. Având un card gold la BCR am acces la acest salon și recunosc că de fiecare dată când călătoresc, profit de acestă facilitate. Până nu demult puteam să intru împreună cu un invitat dar cum criza a lovit peste tot, beneficiul acesta a fost anulat așa că am rămas de una singură și ca să-mi scot pârleala am ajuns în aeroport cu trei ore mai devreme. Glumesc, desigur, dar în lounge-ul din Cluj chiar te simți foarte bine (după părerea mea este cu mult peste cel din Otopeni) și nu simți cum trece timpul.
        Nu era deloc aglomerat, în seara aceea fiind programate doar trei curse iar după ce avionul de Tel Aviv a decolat, am rămas doar câteva persoane, să le numeri pe degetele de la o mână. La un moment dat însă și-a făcut apariția un grup, o familie formată din cinci adulți gălăgioși care au umplut imediat încăperea cu prezența lor. Și nu numai că au umplut-o, dar au venit călare peste mine. Salonul din Cluj este relativ îngust și foarte lung cu un șir de 20-25 de măsuțe de cafea având de fiecare parte câte un fotoliu masiv. Deci practic la fiecare masă ar putea sta două persoane. Eu stăteam înspre capătul din spate și pe tot acest rând nu mai era ocupată nicio masă. Dar niciuna. Oamenii ăștia s-au așezat exact lângă mine, dar nu numai că nu au lăsat liber fotoliul alăturat dar mater familias s-a instalat în fața mea cu gândul de a împărți aceeași masă cu mine. Fără să întrebe dacă e liber locul, fără să ceară permisiunea, fără un cuvânt, fără să clipească, și-a trântit poșeta pe masă, și-a pus picior peste picior și i-a spus soțului să îi aducă o cafea cu două lingurițe de zahăr și fără lapte. Am simțit instant cum îmi crește tensiunea și mă pregăteam să-mi iau lucrurile și să mă mut mai încolo când fiul ei a început să insiste spunându-i să vină mai aproape de el văzând probabil că nu e chiar în regulă să se bage în sufletul meu. Dar ce dragă, aici nu stau bine?, a fost replica maică-sii de am crezut că și mor. Până la urmă s-a mutat dar sunt convinsă că nu a înțeles și nici prin cap nu i-a trecut că deranjează. Că sunt oameni necunoscuți care nu o vor atât de aproape și care nu vor să îi simtă respirația sau parfumul. Care nu sunt interesați de ceea ce spune și nu vor să îi audă conversațiile telefonice.
        Vrând, nevrând am auzit totuși. Mi-a fost imposibil să nu aflu că suferă de durere de spate și că a fost diagnosticată cu o hernie de disc pentru care acum caută tratament. Că nu i-a mai venit factura la curent de trei luni și că a pierdut procesul pentru nu știu ce teren pe unde urma să treacă autostrada, că fiică-sa își caută alt job și că educatoarea de la grădinița nepotului nu îi lasă deloc pe copii la televizor. Puteam să aflu mult mai multe dacă eram curioasă. Dar nu am fost pentru că m-am mutat cu trei scaune mai încolo și mi-am pus căștile în urechi.
        Ați pățit din astea? Și dacă da, rezistați eroic, dați bir cu fugiții sau ripostați?

 

 

 

Share This:

Read More