Aseară am reușit să îmi sparg oglinda mare din dormitor și m-am supărat extraordinar de tare. Nu doar pentru oglinda în sine, dar și pentru faptul că reprezenta o amintire frumoasă și eram oarecum legată emoțional de ea. O cumpărasem în urmă cu mulți ani (cred că mai mult de 20) cu banii câștigați în urma unui concurs de vânzări organizat la banca unde lucram. Cred că a fost singura dată când m-am implicat cu adevărat în vânzări (pentru că îmi repugnă acest proces) dar era produsul meu preferat – cardul de credit – și mi-am dorit atunci din toată inima să ajung în finală. Pragul minim pentru calificare era de 30 de carduri și eu adusesem în sistem 120 și ceva așa că am devenit, de departe, marele câștigător. Nu mai țin minte exact cât era recompensa financiară dar nu era o sumă de neglijat și cu o parte din bani mi-am luat oglinda cu pricina care pentru vremea aia era enorm de scumpă. Nu neapărat oglinda în sine (deși avea o calitate excepțională neavând nici cea mai mică apă sau denaturare) ci rama din nichel făcută la comandă.
Stătea prinsă pe perete în două șuruburi și am impresia că unul dintre ele s-a slăbit iar în momentul în care (abia) am atins-o, a rămas agățată doar într-unul singur și a început să se bălăngăne pe perete. Mi-am dat seama imediat că o să cadă și am prins-o cu amândouă mâinile în încercarea de a-i opri balansul. Nu am realizat însă cât de grea este și neavând suficientă putere, mi-a scăpat puțin, 10 cm nu mai mult dar suficient cât să cadă sprijinită într-un colț alunecând ușor de-a lungul peretului. Nu a fost o bubuitură ci totul s-a petrecut cu încetinitorul dar s-a crăpat de-a lungul, exact așa cum apar crăpăturile în pământ în urma unui cutremur sub privirea mea îngrozită. Foarte supărată am fost. Foarte. A fost o oglindă frumoasă care și-a trăit viața și nu-mi venea să cred ce se întâmplase în doar câteva secunde.
Încă e acolo, rezemată de perete, dar e nemaipomenit de ciudat cât de repede am lăsat totul în urmă și am trecut la planul B. Să fie asta o caracteristică a zodiei gemenilor? Este o vorbă care s-a adeverit de multe ori și care spune să ai grijă ce îți dorești pentru că s-ar putea să se întâmple. Desigur că never-ever nu mi-am dorit să mi se spargă oglinda. Ce mi-am dorit însă și nu am reușit (din cauza lipsei de spațiu) a fost să îmi amenajez un mic birou în dormitor. Nu, de fapt nu unul mic pentru că unul mic am deja, ci unul mai mare pe care să mă pot desfășura în voie cu proiectele mele de scrapbooking. Un birou pe care dacă îmi pun laptopul să îmi încapă și agenda și o lampă și suportul de pixuri și rigla și toate nimicurile pe care le folosesc zilnic începând de la capsator până la rolele de scotch colorat de care nu mă pot despărți. Un blat lat pe care să îmi încapă un organizator de birou și să arate ca în reviste.
Până mai ieri nu îmi încăpea un birou adevărat din cauza oglinzii foarte late care ocupa juma’ de perete. Aveam un simulacru de birou, o improvizație de care recunosc că m-am folosit ani de zile dar uite că printr-o nefericită întâmplare am reușit acum să mă descotorosesc de el și să trec la nivelul următor. Încă îmi pare rău după oglindă dar dacă mă uit la jumătatea plină a paharului situația nu mai pare atât de tragică. Vouă vi s-a întâmplat vreodată să simțiți pe propria piele sensul zicalei Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea îndeplini?
