De 285 de zile mă trezesc în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze și nu-mi vine să cred că nu trebuie să mă mai grăbesc nicăieri. Nici să fug în bucătărie să-mi fac cafeaua, nici să deschid precipitată ușa dulapului ca să-mi aleg hainele, nici să mă spăl pe față contra cronometru și nici nu mă mai răstesc la pisică dacă miaună prelung cerșind mîncare de parcă nu aș fi hrănit-o de trei zile. Iar partea cea mai bună, la care pe vremuri nici măcar nu puteam spera, este că nu mă mai grăbesc să mă dau jos din pat după ce deschid ochii. Dacă vreau să mai lenevesc cinci minute, pot să o fac. Dacă am nevoie de zece, la fel. Dacă vreau să mă întorc pe partea cealaltă și să mai dorm o oră, nu mă oprește nimeni. Și toate astea pentru că am ajuns la ceea ce în urmă cu ani de zile părea de neatins, adică la vârsta pensionării. E drept că am ”trișat” puțin și am făcut-o anticipat dar dacă legea permite acest lucru, de ce nu.

        Deși în 18 mai se va împlini un an de zile de când nu mai merg la serviciu, încă nu-mi vine să cred ce mare realizare s-a petrecut în viața mea. Pentru că eu așa o văd, ca pe o realizare, ca pe un țel atins, deși unii spun că ar fi  ultima etapă a vieții. Teoretic așa este, dar atât de bine ca acum, nu mi-a fost niciodată. Încă sunt în putere, sunt sănătoasă, slavă Domnului, și pot să mă bucur de viață în deplinătatea ei,  iar dacă stau să mă gândesc un pic, sunt printre norocoșii care au ajuns la 58 de ani, bine merci. Pe unii, din păcate, i-am pierdut pe drum mult prea devreme. Am fost avertizată că s-ar putea să am o mică depresie, că s-ar putea să mă plictisesc, să nu-mi găsesc locul sau să am un sentiment de excludere dar, din fericire, nimic din toate acestea nu s-a adeverit. În continuare îmi vine să țopăi de bucurie în fiecare zi și am o mulțime de planuri și proiecte de viitor iar singura problemă este gestionarea timpului pentru că, dacă vă vine să credeți, nici acum nu îmi ajunge timpul.

        Dacă am regrete? Nu. Categoric, nu. ”Regret” este un cuvânt cu o semnificație prea mare ca să îl iau în calcul dar poate că am totuși anumite nostalgii la care mă gândesc cu drag. De exemplu la zilele în care făceam cu colegii de birou o masă comună (adică o ”slăninoasă”, cum spusese odată cineva și așa îi rămăsese numele) și aduceam fiecare de acasă cele mai gustoase și nesănătoase bucate întinzând printre tastaturi dărabe de slănină, telemea, ridichi și ceapă roșie iar pe câteva coli de hârtie A4 tăiam pâinea caldă cumpărată din piață. Mi-e dor și de cafelele ”povestite” dimineața și un pic și de shoppingul online pe care îl făceam cu schimb de impresii între două contracte și un act adițional 🙂

        Altceva nu-mi vine în minte. Pensia pe care o primesc e cât salariul pe care l-am avut la ultimul job așa că din punct de vedere financiar nu am simțit o cădere. Nu mai am însă tichetele de vacanță care mare bucurie îmi făceau. Este ciudat cum atunci când le primeam (o dată pe an) parcă aveau o valoare mai mare decât banii cash și nu știu cum să explic dar când le foloseam (la Felix de fiecare dată) aveam o lejeritate mai mare în a cheltui decât atunci când aș fi deschis portofelul, deși practic era același lucru. De fapt la fel se întâmpla și cu tichetele de masă, pe vremea când aveam acest beneficiu. Chiar dacă scria valabilitate tichete de masa pe card 12 luni de acum încolo, în secunda doi le executam 🙂 Cred că este o chestie psihologică și ai impresia că nu scoți banii din propriul buzunar. Adevărul este că aceste tichete sunt foarte avantajoase atât pentru angajator cât și pentru cel care le primește și nu înțeleg de ce sunt companii (unele chiar foarte mari) care  nu profită de avantajele fiscale pe care acest tip de recompensă extrasalarială îl oferă. La o simplă căutare pe google tichete de masa legislatie, oricine își poate da seama că această modalitate de plată aduce bani în plus atât în buzunarul angajatului cât și în conturile firmei. Trebuie doar să fii deschis la astfel de soluții.

        Astea sunt, deci, cele trei lucruri care îmi lipsesc după ce m-am pensionat: mesele comune, părerile schimbate în timpul sesiunilor de cumpărături și tichetele. În rest, s-auzim numai de bine.

Read More

        Pentru mine (și nu doar pentru mine) pandemia s-a încheiat exact acum un an ”brusc, instantaneu și dintr-odată” ca să parafrazez pe una din profesoarele mele de fizică de la liceu. Adică în momentul în care a izbucnit războiul din Ucraina și miile de refugiați au trecut granița în România cerând ajutor. În situația disperată din acele zile, toată lumea a uitat de distanțarea socială, de măști, de interdicții, de fluxuri separate și de tot soiul de reguli cărora eu nu le-am văzut cu adevărat rostul și utilitatea niciodată. Dar din acel moment despre covid s-a vorbit din ce în ce mai puțin și viața a reintrat în normal deși virusul trăiește în continuare bine, merci printre noi. Drept urmare asta vară m-am îmbolnăvit pentru a doua oară deși eram vaccinată de trei ori dar asta nu a mai interesat pe nimeni, nici chiar pe mine însămi, nu m-am panicat deloc și am tratat boala exact ca pe orice altă răceală.

        Cu toate că, din fericire, pe mine pandemia nu m-a afectat foarte mult în sensul că am mers zilnic la serviciu, deci nu am stat izolată în casă, nu mi-au scăzut veniturile, nu am avut în grijă copii care să-mi toace nervii din cauză că nu pot ieși afară la joacă și nici nu am avut probleme de sănătate, am observat totuși că unele lucruri s-au schimbat definitiv. În primul rând modul în care fac cumpărăturile penru că am trecut aproape integral la online cel puțin atunci când e vorba de cumpărăturile non-alimentare.

        Nu am mai fost într-un mall dinainte de pandemie. De fapt, ca să fiu sinceră, am intrat totuși de curând însă am fost doar la zona cu restaurante pentru că voiau nepoatele un Happy Meal de la McDonald’s. Am intrat, am cumpărat, am mâncat și am ieșit de urgență afară pentru că aveam senzația că mă sufoc. Era lume multă, gălăgie, zumzet, muzica urla în difuzoare și o căldură de nesuportat. Shoppingul online mi se potrivește de o mie de ori mai bine, am site-urile mele preferate care se regăsesc în toată Europa  iar pachetele îmi vin la ușă. Easybox-ul e o alternativă pe care pur și simplu o ador pentru că nu mai stau să aștept după curier iar unul din criteriile după care aleg magazinele este ușurința returului. Tot ce nu mi se potrivește sau nu îmi place 100% dau înapoi fără cea mai mică remușcare și, spun eu, în ultimii trei ani, toate cumpărăturile le-am făcut cu cap. Nu m-aș mai întoarce la colindatul prin magazine nici să mă pici cu ceară.

        Tot după pandemie am rămas cu reținerea de a mă pupa cu toată lumea. Nu am fost eu niciodată o mare pupăcioasă dar acum, cu atât mai puțin. Cred că un zâmbet și un salut cald este suficient și nu este necesar să ne strângem în brațe și să ne pupăm pe obraji ca să ne arătăm afecțiunea față de persoane pe care nu le-am văzut de săptămâna trecută. Știți ce zic, nu? Mai răruț, că-i mai drăguț.

        Apoi mi-a crescut enorm interesul în amenajarea casei. Este adevărat că întotdeauna mi-a făcut plăcere să îmi aranjez cuibul și să fac tot posibilul să am o locuință confortabilă dar cumva cred că m-a luat și pe mine valul care ne-a prins pe toți atunci când multă lume a început să lucreze de acasă. Niciodată până acum nu am purtat atâtea discuții cu prietenii pe teme de amenajare baie sau amenajare living dar uite că a devenit un subiect la ordinea zilei. Și încă unul chiar plăcut.

        Tot după pandemie am început să apreciez altfel călătoriile și să mă bucur de libertate pentru că nici nu îți dai seama cât de firești ți se par unele lucruri până ajungi să le pierzi. Iar imposibilitatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul mi s-a părut cel mai greu de suportat așa că acum vreau să profit cât mai mult de ceea ce mi-a lipsit. Să vină vara, deci 🙂

 

Read More

        Ruxandra, fetița cea mică a Cristinei, a stat la mine 10 zile. Un fel de vacanță de care atunci când va ajunge la școală nu va mai putea beneficia pentru că una e să tragi chiulul de la grădiniță și cu totul altfel se pune problema când deja ai teme de făcut. Dar până una-alta, ne-am bucurat amândouă de timpul petrecut împreună și de toată distracția de care am avut parte. Vremea fiind mizerabilă, nici iarnă, nici primăvară ci doar vânt și lapoviță, am stat mai mult în casă și am încercat pe cât posibil să o țin cât mai departe de televizor, ca să nu mai spun de tabletă. La București programul e foarte strict și bine stabilit (și respectat!) dar când vii în vacanță la bunici, lucrurile pot lua ușor o turnură nedorită.

        Ca să-i distrag gândurile de la ecrane și device-uri toxice, i-am propus tot felul de jocuri pe care, atâta timp cât intram și eu în ele, le-a acceptat cu ușurință și aș spune chiar cu mare plăcere. Ruxandra are 5 ani. Era să-i spun Ruxi așa cum îi spune aproape toată lumea și cum tare nu aș vrea să îi rămână numele. Chiar vorbeam cu Cristina, atunci când a născut-o, că numele de Ruxandra, nume de domniță de viță boierească este așa de frumos dar că pe parcurs toate Ruxandrele se transformă în Ruxi și că pe a noastră o să o păstrăm autentică. Se pare însă că ne îndreptăm spre aceeași tendință de a-i moderniza și ei numele 🙂

        Cel mai mult ne-am jucat ”de-a magazinul” și am alternat magazinul de parfumuri cu cel de mărgele pentru că din ambele am avut marfă suficientă cât să umplu două, trei rafturi. (Recunosc, sunt obsedată). Dar parcă cel mai mult ne-a plăcut amândurora prima variantă, adică parfumurile. Am rămas surprinsă să văd ce memorie olfactivă are Ruxandra la o vârstă așa de mică și cum recunoaște arome pe care nu le-a mai simțit de astă vară. Probabil, din acest punct de vedere, seamănă cu mine. Pe cât de proastă îmi e memoria vizuală, pe atât de simplu îmi este să îmi aduc aminte cum mirosea un parfum acum 20 de ani . Cu greu recunosc fața unei persoane pe care am văzut-o doar de 2-3 ori dar cu siguranță îmi aduc aminte ce miros avea.â

        Desigur, de fiecare dată, eu am jucat rolul clientei și ea era vînzătoarea care făcea recomandări. Dacă ceream un parfum care să aducă a vanilie, îmi întindea sticluța de Mon Guerlain (într-o zi a uitat cum se numește și în loc de Guerlain a spus Mon Gherman și nu știam pe unde să-mi bag capul să nu vadă că îmi curg lacrimile de râs). Dacă ceream un parfum elegant îmi oferea Lacoste pour  Femme, dacă voiam un parfum care să se potrivească în anotimpul rece îmi dădea ceva de la Yves Saint Laurent, pentru primăvară alegea citricele iar dacă pomeneam ceva de nuca de cocos, Versace parfum Crystal Noir era prima opțiune (preferatul meu și al ei). A fost un deliciu.

        Am făcut împreună de mâncare (salată de vinete și șnițele), m-am lăsat machiată, mi s-a făcut masaj (pe bani, evident), am desenat felicitări, ne-am pieptănat reciproc, am șters geamurile cu șervețele umede, am aprins și stins lumânări de 100 de ori pe zi (de când am învățat cum funcționează bricheta) și am spălat vase cu gel de duș. Zilele de vacanță au zburat pur și simplu iar în dimineața în care trebuia să luăm trenul, Ruxi mi-a reproșat că a stat la mine atâta timp iar eu nu am învățat-o, nici să scrie, nici să citească și nici să coasă goblen așa cum i-am promis 🙂 Dar poate data viitoare.

Read More