Azi am mai tăiat un vis de pe listă. Poate e mult spus ”vis” dar era o idee pe care mă gândeam ca într-o bună zi o voi materializa: aceea de a avea o firmă care să organizeze evenimente. De unde și până unde mi-a încolțit ideea asta n-aș putea să spun pentru că niciodată nu am avut tangență cu acest domeniu și nici nu cunosc pe cineva care să se ocupe de astfel de lucruri și pe care l-aș fi putut invidia pentru o meserie ce părea frumoasă. Dacă stau să mă gândesc un pic, n-am văzut decât în filme cum astfel de firme
vin cu mașinile din care descarcă mese imaculate, scaune legate cu funde de satin, suluri de covoare roșii, ghirlande de beculețe și vase cu aranjamente florale perfecte pe care oriunde le-ar așeza arată de parcă acolo le era locul de când lumea. Părea așa de simplu și de frumos să trăiești doar de la o petrecere la alta încât credeam că aș putea să fac și eu asta și să câștig niște bani într-un mod extrem de plăcut. Dar, ca de obicei, realitatea te izbește când te aștepți mai puțin și îți arată că nimic nu este ceea ce pare a fi. Să vă spun așadar cum am ajuns la acestă concluzie.
În urmă cu mai bine de o lună mi s-a propus să fac parte din echipa care urma să organizeze o expoziție de flori pe parcursul a trei zile. Nu era o sarcină obligatorie, puteam foarte bine să refuz dar mi s-a părut un proiect interesant în primul rând pentru că era vorba de flori (și cui nu-i plac florile?) iar în al doilea rând aș fi văzut și eu pe viu ceea ce se petrece behind the scenes în cazul unui eveniment cu o amploare destul de mare așa că am acceptat cu bucurie. Nu am avut vreun rol de coordonare, am fost un simplu pion căruia i s-a spus ce să facă și cam atât. În schimb am avut ochi și urechi cu care am înregistrat atât procesul de making-of al expoziției cât și derularea întregului eveniment. Iar după asta pot să spun cu mâna pe inimă că nu-mi mai trebuie never-ever. De ce? Păi să începem cu începutul, asta însemnând sosirea expozanților care trebuiau să își aranjeze standurile în clădirea liceului care urma să găzduiască evenimentul. Asta se întâmpla cu o zi înainte de deschiderea oficială. Fiecare avea locul pregătit, mai bine spus marcat cu o mică masă pe care era afișat numele firmei. Vă jur că toți, dar absolut toți, au fost nemulțumiți de locul pe care l-au primit. Dacă locul era la parter, de ce nu era la etaj, dacă era la etaj, de ce nu era la parter, dacă era la capătul coridorului de ce nu era la mijloc, dacă era înăuntru, de ce nu era afară, dacă era afară, de ce nu era înăuntru, dacă era pe stânga scărilor, de ce nu era pe dreapta, dacă era lângă geam, îl trăgea curentul, dacă nu era lângă geam, nu avea suficientă lumină și încă multe altele. Toți aveau certitudinea că își vor vinde mult mai bine produsele dacă standul lor ar fi fost amplasat oriunde altundeva decât în locul unde fusese repartizat. Acolo unde schimbările s-au putut face, s-au făcut, dar în unele situații acest lucru era imposibil din motive pur tehnice. (De exemplu erau firme care aveau plante așa de mari încât realmente nu încăpeau decât în anumite locuri). Neputând face toate schimbările cerute au apărut primele supărări și primele bufnituri.
Apoi, după câteva ore de schimbări și permutări când părea că lucrurile se așează, au început să sune telefoanele care anunțau că unii participanți se răzgândiseră așa hodoronc-tronc. Pur și simplu nu mai veneau ceea ce însemna o nouă redistribuire a locurilor că doar nu erau să rămână standuri goale. Alte mutre, alte supărări, alte explicații, alți nervi.
A urmat apoi muzica ambientală care se auzea în surdină, creînd un fundal sonor liniștitor în simbioză cu florile. Sau cel puțin așa am crezut. Pe cineva însă l-a enervat atât de tare încât a scos o mufă dintr-o boxă. Una micuță, la etaj, așa ca să nu se observe ușor. Responsabilul cu muzica era plecat deja și după ce toți cei rămași și-au dat cu presupusul, evident nerezolvând problema, bietul om a fost chemat de acasă, 4 km dus, 4 întors să bage o chestie într-o priză. Nimic nu e simplu și nimic nu merge de la sine. Paharele de unică folosință se termină prea repede, lingurițele ude lăsate în zaharnițe transformă zahărul în cocoloașe maronii, hârtia igienică de la baie dispare în cinci minute, microfonul funcționează cu intermitențe, cineva caută cu disperare ceva de tăiat și wtf, din cei o sută și ceva de oameni din expoziție nimeni nu umblă cu cuțitul la el, un copil plânge disperat pe coridoare că s-a pierdut de părinți, unii fumează nepăsători în dreptul senzorilor de fum, autobuzul pentru oaspeți a parcat în alt loc fără să anunțe, tabelul cu programare persoanelor de servici a dispărut iar dacă bugetul nu ar fi limitat s-ar putea trece peste toate astea. Dar banii trebuie să ajungă și pentru pateuri, și pentru covrigi, și pentru sucuri, și pentru sandwichuri plus locurile la masă. Unde brusc numărul înscrișilor crește exponențial de la o zi la alta. Organizatorii transpiră, își pierd calmul și chiar dacă nu se ceartă între ei încep toate frazele retorice cu întotdeauna, ți-am spus eu sau niciodată…
Din afară florile se văd frumoase și nepăsătoare. În spatele lor vulcanul stă însă gata să explodeze iar eu nu sunt pregătită pentru asta și nici nu voi fi vreodată.
Deci nu voi fi niciodată organizator de evenimente. Mi-am scos asta din cap la fel cum mi-am scos ideea de a lucra într-o agenție de turism unde să le povestesc oamenilor despre locuri de vizitat. Pare frumos dar, de fapt, asta înseamnă vânzări iar eu știu exact ce înseamnă să lucrezi în vânzări. Mi-am dat seama că nu e ceea ce îmi place și nu mi se potrivește deloc. De asemenea știu acum cu certitudine că nu mi-ar fi plăcut să fiu profesor (datorită uriașului consum nervos) și nici medic veterinar deși iubesc toate animalele. Cred că aș fi plâns în fiecare zi de mila lor.
Sunt sigură că și voi v-ați pus această întrebare: care este meseria pe care nu ați vrea niciodată să o practicați?
