Una dintre marile mele dorințe care, din păcate, nu o să mi se îndeplinească prea curând, este să am un câine. Și asta pentru că mi-ar fi practic imposibil să am grijă de el atâta timp cât eu sunt mereu plecată. Nu aș avea cu cine să îl las și, mai mult decât atât, chiar dacă aș avea, consider că dacă îți asumi responsabilitatea adopției unui animăluț, ideea e că trebuie să îl ții lângă tine și nu lângă alții. Un câine nu e o jucărie pe care atunci când pleci în concediu să o pui pe raft iar atunci când te întorci să o iei înapoi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Eu îl văd pe Bobiță, cățelul lui tata, care atunci când rămâne în grija mea (arareori, dar totuși se întâmplă) aproape nu mănâncă și intră într-o apatie din care nu pot să îl scot orice i-aș da. Cu pisicile e însă un pic altfel. Adică așa cred. Poate suferă și ele la fel de mult dar nu știu să își exprime sentimentele. Este clar pentru oricine că acestea nu își arată afecțiunea precum câinii. De exemplu pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește. Însă faptul că pisicile sunt independente nu înseamnă nici pe departe că au o inimă de gheață.
Pe Sylvestra o am de aproape 12 ani de când nu era mai mare decât pumnul meu și mi-a adus-o femeia care făcea curat pe scara blocului spunându-mi că a salvat-o din gura unui câine care fugea cu ea pe stradă. A aruncat cu umbrela după el și acesta a lăsat pisica reușind astfel să îi salveze viața. Ar fi trebuit să îi găsesc un plasament dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată și am rămas împreună purtându-ne reciproc de grijă la bine și la greu de o grămadă de ani. Nici nu știu cum a zburat timpul și nici nu mai știu câte clipe de iubire am petrecut împreună. Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj.
Când am spus că mi-aș dori un câine nu m-am gândit nicio clipă că l-aș vrea în locul unei pisici. Mi-ar plăcea să am și una, și alta sau, mai degrabă, și din unii și din alții, adică să mă înconjor cu multe animale pentru că le iubesc pe toate indiferent dacă au blană, solzi sau pene. Iar câinele cu pisica se completează reciproc. Ce nu îți dă unul, îți oferă celălalt. Am văzut pe internet o mie de filmulețe cu câini care fac tumbe de fericire atunci când primesc un cadou și de fiecare dată când văd asta nu pot să nu îmi aduc aminte de Crăciunul în care i-am cumpărat Sylvestrei o mingiuță specială pentru pisici de care s-a speriat atât de tare încât nu a mai ieșit de sub canapea decât după două zile.
Din acest punct de vedere câinii sunt mai deștepți. Îi văd și pe cei trei ai lui Vlad, Mike, Gina și Patrocle, care se bucură în orice moment și pentru tot ce le dau. Orice accesorii caini le-am luat, au știut să aprecieze, să se bucure și să dea din coadă, nu ca Sylvestra căreia i-am cumpărat un coșulet special pentru dormit iar ea tot pe tricourile mele aruncate pe pat doarme. Sau, mai rău, chiar și pe câte un pungă de plastic uitată pe covor. Oriunde, numai în coș, nu 🙂
De multe ori nici de mâncare nu se știe bucura, atâtea mofturi face de parcă e conștientă că în urmă cu câteva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Și câinii lui Vlad au preferințe la mâncare, este adevărat, dar dacă le dau o astfel de hrana uscata caini, o devorează cât ai zice pește. Sau mai bine să nu pomenesc de pește că cine știe ce idei le vin. Masa pe care stă acvariul nu e foarte înaltă 🙂
Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? Și dacă încă nu aveți niciun animal, v-ar plăcea să vă luați unul?