Generația mea și-a format gusturile în fața televizorului, ascultând radioul și, desigur, citind. Dar televizorul, înainte de a se transforma în oribilul mijloc de propagandă ceaușistă, ocupa un loc important și reprezenta divertismentul din fiecare seară fie că urmăream un film bun, fie că așteptam un nou episod dintr-un serial polițist sau că eram absorbiți de documetarele absolut încântătoare ale Teleenciclopediei. Aseară, auzind cu totul întâmplător melodia de generic de la Telecinemateca m-a cuprins un val de nostalgie și amintirile copilăriei m-au cotropit inundându-mi simțurile și făcându-mă să-mi doresc să dau timpul înapoi măcar pentru o oră, cât să mai apuc să mă așez turcește pe covorul gros din fața televizorului așteptând să înceapă Forsyte Saga.
Nu știu cât înțelegeam, eu și sora mea, din acel serial dar știu că mama și bunica erau pasionate de acțiune, de personaje, de decoruri și de tot ceea ce însemna atmosfera autentică a unui film englezesc și toată familia aștepta cu nerăbdare fiecare episod. În cameră era liniște și pace, soba de teracotă emana o fierbințeală plăcută, bunica stătea în fotoliu în timp ce eu mă sprijineam de una din părțile laterale iar siguranța că nu mi se poate întâmpla nimic rău îmi dădea o seninătate pe care nu am mai simțit-o niciodată după ce am crescut. Credeam că viața e nesfârșită și anii împreună nu se vor termina vreodată și niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă întreb cum ar fi dacă?…
Dacă mama nu ar mai fi… ce gând stupid care să-mi înnoreze inima și să-mi înnegrească gândurile. Cum să nu mai fie când tot universul meu se termina acolo unde ajungea grija ei și mângâierile și cuvintele calde, cum să nu mai fie locul în care mă întorceam ori de câte ori mă loveam sau mă poticneam într-o dezamăgire sau aveam de înfruntat un eșec? Mama cu vocea ei caldă și calmul mai larg decât oceanele lumii, cum să nu mai existe? Nici acum, după mai bine de trei ani de când a devenit o amintire, mintea mea nu cuprinde grozăvia gândului că nu o să o mai văd niciodată și că anotimpurile se vor scurge fără ca ea să le simtă iar rana din sufletul meu nu e nici mai mică, nici mai puțin adâncă pe măsură ce trec anii.
Îmi pare rău după fiecare clipă irosită, după fiecare amânare, după toate cuvintele pe care nu le-am spus și după toate bucuriile pe care nu am mai apucat să i le fac. Am amânat de pe o zi pe alta crezând că timpul e nesfârșit și fără să văd capătul drumului care s-a terminat brusc într-o zi ce mima primăvara deși era abia început de februarie. Aș fi vrut măcar să mai apuce să facă mult visata excursie în Italia cu un tur al vestigiilor Romei despre care citise atât de multe, aș fi vrut să ne mai plimbăm împreună într-o dimineață de vară pe străduțele vechi ale Bucureștiului așa cum am făcut la absolvirea Cristinei, să vedem Lacul lebedelor sau orice alt spectacol de balet în care să strălucească o rusoaică și apoi să încercăm gusturi asiatice într-un restaurant cu pretenții și aș fi vrut să mai stăm măcar de câteva ori în curte la umbra viei mâncând pe săturate înghețată de fructe.
O să-mi pară rău cât oi trăi că nu i-am cumpărat de Crăciun sau poate de ziua ei lănțișorul de aur pe care și-l dorise cu ardoare în tinerețe văzându-l la gâtul unei mătuși bogate. Mi-a povestit târziu, când era deja trecută bine prin viață, cum, studentă fiind, a fost invitată la teatru de această rudă care ”făcuse rost” de bilete la o premieră de mare succes la vremea respectivă și, înainte de spectacol, s-a dus la ea acasă pentru a merge împreună. Când a ajuns, mătușa și soțul ei erau deja îmbrăcați, pudrați, parfumați și gata de plecare dar, pe când să iasă pe ușă, ea și-a adus aminte că nu-și pusese bijuteriile și s-a întors din drum revenind cu un lanț de aur gros care se unduia peste rochia bleumarin, un lanț cu o lucrătură fină ce părea un șarpe încolăcit. Mi-a spus că ceva mai frumos și mai de bun gust nu văzuse în viața ei și că de atunci, mereu se gândise la acel lanț dar că, tehnic și realistic vorbind, își dădea seama că nu o să aibă așa ceva niciodată. Pentru mine destăinuirea a fost un pic surprizătoare pentru că mama nu era genul care să fie ahtiată după bijuterii și în afară de verighetă nu purta nimic altceva, nici măcar inelușul cu diamant primit de la aceeași mătușă și care la un moment dat mi l-a dat mie.
Știu că am încercat atunci să scot de la ea mai multe amănunte privind descrierea lănțișorului ca să-mi dau seama exact despre ce era vorba pentru că în capul meu se aprinsese deja o luminiță gândindu-mă ce surpriză extraordinară îi voi face. Ca de obicei mi-a citit gândurile și mi-a luat-o înainte spunându-mi că îmi interzice categoric să cumpăr așa ceva pentru că deja e de domeniul trecutului, că e prea bătrână, că nu mai iese nicăieri, că sunt bani cheltuiți degeaba și că pur și simplu nu își mai dorește. Că toate lucrurile trebuie făcute la vremea lor, altfel își pierd rostul. Nu știu de ce am ascultat-o, nu știu de ce nu am surprins-o măcar cu altceva de aici sau de aici dacă lanțul se dovedise după atâția ani un vis uitat. Cred totuși că s-ar fi bucurat și i-ar fi stat bine chiar dacă pentru mine, copilă fiind, clipsurile cu margarete din plastic pe care le purta vara la mare erau cele mai frumoase bijuterii iar mama, în rochia ei albă de in și cu părul prins în coc, cea mai elegantă femeie de pe faleză.
Au trecut mai bine de trei ani de când nu i-am mai auzit vocea și am sperat că va fi mai bine în timp. Uneori e, atunci când pentru o fracțiune de secundă uit că s-a întâmplat și îmi aduc aminte să îi spun cu cine m-am întâlnit sau ce am văzut, fleacuri pe care le împărtășean zi de zi, apoi văd casa goală și știu că n-o să-i mai simt niciodată mâinile moi mângâindu-mă pe creștet. Se spune că timpul le vindecă pe toate dar mie timpul nu mi-a adus nici vindecare, nici acceptare. Îmi ascund tristețea și merg mai departe așa cum o face orice copil fără mamă.
Vă las mai jos genericul de la Telecinemateca așa cum a fost creat în urmă cu exact 50 de ani.
