Cu siguranță îl știți pe Thumper, iepurașul super simpatic și prietenul ieduțului Bambi din desenele lui Walt Disney iar dacă nu știați cum îl cheamă, cel puțin mutra i-o recunoașteți oricând și oriunde. Și cred că vă aduceți aminte cum îl învăța taică-su manierele elegante, e o scenă absolut delicioasă:

        If you can’t say something nice, don’t say nothing at all. Adică dacă n-ai nimic frumos de spus, atunci mai bine nu spune nimic. Exact la fel îmi spunea și mie mama când eram mică și mi-a intrat bine în cap iar dacă toată lumea ar respecta această regulă, vă dați seama în ce lume plină de gingășie și drăgălășenie am trăi, de câte supărări am fi scutiți și cât de roz ne-ar fi diminețile? Cum am trece noi unii pe lângă alții cu zâmbetul până la urechi, fără să ne incomodăm și fără să fim nevoiți să înghițim găluște pe nemestecate? Cât de greu poate să fie să-ți ții gura atunci când nimeni nu ți-a cerut părerea și să te abții de la a face comentarii supărătoare? Cât de greu poate să fie să te gândești de două ori înainte de a da drumul porumbelului care poate strica în totalitate ziua cuiva?

        Zilele trecute pune Cristina pe Facebook o poză cu ultima ei achiziție, o salopetă mică de bebe, toată din blăniță albă și dulce ca o jucărie. Era încântată maxim atât de noua hăinuță cât și de reacția Silviei la vederea acesteia. Bineînțeles că la scurt timp încep să vină și comentariile, în același spirit de veselie și simpăticeală. Toată lumea hi-hi-hi și ha-ha-ha, mai o inimioară, mai un emoticon zâmbăreț… cunoașteți stilul. Și în toată această atmosferă de cântec, joc și voie bună se trezește una să îi spună că a avut și ea la copilul ei o astfel de salopetă și că nu e bună. Că e prea groasă, că se îmbracă foarte greu și copilul transpiră în ea. Și că a luat-o degeaba. Zdrang, dă-i cu bâta-n baltă! Nu putea să tacă? De ce trebuia neapărat să vină cu ceva negativ în context? Poate că avea dreptate, poate într-adevăr nu i s-a potrivit, poate utilitatea lasă de dorit dar ce rost are să-i strici omului buna dispoziție cu înțepături de genul ăsta? I-a cerut cineva părerea? I-a cerut cineva eliberarea prin sinceritate? Te trezești vorbind doar ca să fii contra curentului și nimic în plus.

        Să ne înțelegem, e cu totul altceva atunci când cineva îți cere sfatul, când vine și te întreabă, când are nevoie de experiența ta, când îți solicită părerea pro sau contra sau când pur și simplu are nevoie de o confimare pe care ți-o cere în mod direct dar altfel mi se pare o grosolănie. Adică să te bagi ca musca-n lapte… ca să nu zic altundeva.

        Am pățit și eu, și nu doar o dată, să vin încântată cu o nouă nuanță la păr și o deșteaptă să-mi spună, așa hodoronc tronc fără să îi fi cerut părerea, că îmi stătea mai bine înainte. Sau să-mi admir noul telefon care face o mie de chestii la care un coleg să-mi arunce peste umăr că n-o să mă țină mult, că și el a avut și în șase luni pot să-l arunc la gunoi. Răutăcisme gratuite. Sau poate intenționate? Cine știe, e și asta posibil.

        Să recapitulăm, zic. Dacă n-ai nimic frumos de spus, atunci nu spune nimic. 

        Iar varianta 2.0 sună astfel: Dacă n-ai nimic de spus, atunci scormonește-ți minte să găsești ceva frumos. Dar asta e deja pentru nivelul ”avansați”.

Read More

        Așa zicea Murphy și azi am reușit să demonstrez cu succes această teorie. Mai ales partea a doua mi-a reușit pe deplin având o zi în care totul mi-a mers pe dos. M-am trezit mai obosită decât m-am culcat pentru că toată noaptea mi-a bâzâit un țânțar la ureche. De ciupit nu m-a ciupit pentru că m-am pulverizat cu Autan dar cred că mirosul ăla l-a întărâtat și mai tare pentru că m-a survolat continuu de la distanță mică de simțeam cum i se zbat aripile. A fost un război al nervilor cu perfida creatură din care, clar, eu am ieșit învinsă.

        Era beznă când m-am trezit și deși e încă august azi am simțit pentru prima dat colții toamnei care ne dă târcoale. Ziua s-a scurtat considerabil și lucrul acesta mă întristează din ce în ce mai tare iar astă noapte a fost prima dată după foarte mult timp când mi-a fost frig și am dormit cu geamul închis. Mi-am băut cafeaua amară în viteză și m-am gândit să-mi notez să nu uit să cumpăr zahăr apoi mi-am pus o cămașă șifonată pe care am smuls-o din înghesuiala din dulap și i-am dat de mâncare mâței care s-a aruncat dramatic pe spate cerșind isteric altceva decât îi pusesem în farfurie. Nu aveam altceva așa că am lăsat-o în plata domnului și am fugit pe ușă pentru că eram în întârziere.  Când am ieșit din bloc am constatat că afară ploua binișor iar eu nu aveam umbrelă. Mi-am dat ochii peste cap, am urcat înapoi patru etaje blagoslovind romantic schimbările climatice și dacă tot m-am întors în casă mi-am căutat o eșarfă să-mi pun la gât pentru că afară era frig de-a binelea. Pe asta cu eșarfa am învățat-o de la englezi care susțin că dacă ți-e cald la gât n-ai cum să răcești. Umblă bieții de  vineți de frig în mijlocul iernii cu picioarele goale în șlapi și pantaloni scurți  dar cu fulare de lână la gât de zici că-s de pe altă planetă. Dar trebuie să le dau dreptate, dacă ți-e cald la gât, ți-e bine peste tot.

        Am coborât apoi în viteză pentru a doua oară și cred că nu făcusem câțiva pași când, în timp ce-mi mutam poșeta de pe un umăr pe altul, am simțit că-mi alunecă ceva de pe mână și am auzit un sunet metalic ca și când ar fi căzut ceva pe asfalt. M-am uitat în jos și cu stupoare mi-am văzut ceasul dezmembrat în bucăți-bucățele întins la picioare. Nu știu ce s-a întâmplat și cum am reușit să agăț brățara dar probabil nu o închisesem bine. În timp ce adunam piesele împrăștiate chinuindu-mă să țin cu aceeași mână umbrela și geanta, mi-am dat seama că lipsește cea mai importantă zală, adică cea cu încuietoarea. M-am tot uitat eu în jur și pe când să renunț, am văzut-o în iarbă. Am cules-o de acolo, am zis bogdaproste dar  am constatat că deja întârziasem la serviciu așa că atunci când, după încă doi pași, mi-a căzut mânerul de la umbrelă fix într-o baltă eram pe punctul de a exploda. L-am recuperat și pe ăla, apoi mi-am intersectat privirea cu o cunoștință apropiată pe care am salutat-o zâmbind. De ce am salutat-o, știu (pentru că așa m-a învățat mama) dar bonusul cu zâmbetul habar n-am de ce i l-am oferit. Știam că în loc de răspuns la salut o să primesc o mormăială neinteligibilă și o privire de bulldog abia sculat din somn dar așteptările mi-au fost cu mult depășite. O sictireală întinsă pe toată fața și o simulare nereușită de a scoate un sunet din gâtlej a fost tot ce am primit înapoi. Să zic totuși merci că m-a recunoscut de la înălțimea funcției actuale și că nu m-a strivit ca pe un gândac inutil și deranjant.

        Timpul petrecut la serviciu a fost ca în bancul cu canotajul. Cică o companie românească și una germană au convenit să desfășoare un turneu de caiac la proba de  8+1. Ambele echipe s-au antrenat, au exersat și au pus la punct toate pregătirile dar în ziua competiției Germania a ieșit învingătoare cu un avans de 1 km!!! Nu cu o jumătate de barcă, nu cu un metru ci cu un kilometru!  Managementul românesc a decis că trebuie aflat motivul acestei înfrângeri zdrobitoare aşa că a angajat o firmă de consultanţă care să investigheze problema şi să recomande acţiuni corective. După mai multe săptămâni de investigații, analize și plăți de zeci de mii de euro s-a ajuns la motivul eșecului. Echipa germană a avut opt oameni la vâsle și unul la cârmă, pe când românii au avut un om care vâslea și opt oameni la cârmă 🙂 Vă sună cunoscut?

        Cumva-cumva s-a terminat și ziua de muncă iar în drum spre casă am făcut un ocol să-mi duc ceasul la reparat. Conform programului afișat pe geam ar fi trebuit să găsesc deschis dar lacătul de pe ușă spunea altceva. Am dat din mână a lehamite și am trecut mai departe. Acasă, altă bucurie.  În cutia poștală am găsit o amendă dar cireașa de pe tort nu a fost asta ci telefonul care mi-a intrat în comă. Dădea semne de agonie de ceva vreme și nu mai aveam spațiu să-mi instalez nicio aplicație dar am tot amânat momentul schimbării. Cât sunt eu de mână largă, pe electronice, gadgeturi și orice chestii de băgat în priză nu-mi vine niciodată să dau banii dar acum m-am mobilizat și am început să caut aici o variantă mai bună iar dacă ăștia ai mei nu vin urgent cu o ofertă de zile mari sunt hotărâtă să trec pe o  cartela vodafone. Chiar mi se pare că dau degeaba banii pe abonament când cartelele astea sunt super ieftine și au tot felul de opțiuni.

        Am mai tras apoi o tură de nervi cu un cont de paypal pe care nu reuşesc nicicum să îl activez. Am făcut o sesizare la bancă şi aştept deja de 10 zile răspunsul pe care probabil o să-l primesc fix în a 30-a zi, termenul maxim pe care legea îl impune. Pisica s-a supărat şi ea pe mine şi probabil ca să-şi manifeste frustrarea a făcut pipi pe covor intenţionat, în timp ce se uita  fix în ochii mei. Am crezut c-o toc mărunt dar până la urmă am iertat-o. Seara mi-am adus aminte că nu mai am zahăr și am plecat la Lidl într-o plimbărică de shopping.

        Mai erau vreo 20 de minute până să se închidă magazinul și o lălăiam pe la rafturile alea din mijloc cu tot felul de prostioare când o angajată mi-a spus pe un ton înțepat să mă trag mai în spate că vrea să monteze niște rafturi. M-am conformat, ce era să fac și am întins mâna să pipăi niște hanorace de copii pe care tocmai le adusese din depozit la care colegă-sa începe să țipe la mine Nu atingeți marfa, nu atingeți marfa!!  M-am șocat și m-am întors către ea să văd cu ce naiba greșisem. Asta e oferta care intră abia de mâine! a tunat din nou. Și atunci de ce naiba o expuneți de astăzi? am vrut să-i răspund dar am plecat din zonă că nu e bine să te pui cu proștii.

        De ceva timp la Lidl s-a schimbat poziționarea rafturilor în magazin și nu găseam nicicum zahărul după care venisem așa că după ce m-am învârtit de vreo trei ori am întrebat un băiat care lucra acolo unde au pus zahărul. Foarte amabil, a  venit cu mine și mi-a arătat locul. Aici îl ținem de obicei dar acum nu avem. Ceeee?? nu aveți zahăr? Nu, abia mâine dupămasă o să primim. Să vezi și să nu crezi. Dacă întrebam de un anumit tip de sardine poate aș fi înțeles, dar zahăr… cum să nu ai zahăr în ditamai magazinul? Clar, ziua urma să se încheia apoteotic. Am cumpărat pastile de țânțari și o pară din Chile care avea formă de lămâie (iar mai târziu s-a dovedit că avea gust astringent) și am plecat acasă. Mai era doar trei ore din ziua de 23 august 2017.

Read More

        Toți cei care te cunosc, îndeaproape sau doar din vedere, au o părere despre tine. Bună, rea, nu contează, e în natura umană ca fiecare individ să își formeze propriile păreri despre cei cu care interacționează. Cei care te știu personal  își formează opinia pe baza experiențelor comune iar restul pe ceea ce au spus alții, adică pe ”auzite”. Până la urmă e dreptul fiecăruia să aibă propria părere că doar nu gândim toți la fel. Noi însă avem de ales între a accepta, a respinge sau pur și simplu a ignora ceea ce gândesc alții despre noi iar această alegere ne afectează starea interioară de bine. Este vorba despre atitudine și perspectivă.

       Ușor de spus, greu de făcut. Dacă cineva te întâmpină cu o frază de genul arăți tare rău astăzi, nu te simți bine? este foarte posibil ca dintr-o dată să te simți jalnic și chiar să descoperi simptome care să îți confirme starea de boală. În schimb, dacă atunci când deschizi ușa biroului colegii îți spun că arăți minunat, vei simți imediat cum îți cresc aripile și începe să-ți curgă elanul prin vene. Sunt mulți care declamă că sunt imuni la ceea ce spune gura lumii dar e foarte, foarte greu să nu îți pese chiar deloc de ceea ce se spune despre tine mai ales atunci când e vorba de lucruri negative. Poți să te afli pe lista propușilor pentru premiul Nobel dar dacă auzi despre o persoană la care ții cu adevărat că a spus despre tine că ești prost, tot îți intră un ghimpe în inimă.

        Trăim în comunități și avem nevoie de confirmări. Că suntem frumoși, că suntem buni, că suntem deștepți, că avem succes. Nu este suficient să ne uităm în oglindă și să fim mulțumiți de ceea ce vedem. Atâta timp cât cei din jur au o părere proastă despre noi nu ne simțim întregi iar calea spre împlinirea interioară merge cu pas șchiopătat. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, vrem ca cei din jur să ne placă, să fim agreați și să se vorbească frumos despre noi. Dacă vreți neapărat, puteți să mă contraziceți dar cred că nu veți găsi decât cazuri izolate, poate ceva călugări budhiști care trăiesc într-un zen continuu înfrățiti doar cu energiile cosmice fără să aibă tangențe cu semenii pământeni.

        Ce mi se pare mie interesant este că dorința aceasta (firească) vine cumva în cercuri concentrice cu amplitudine din ce în ce mai mare. În centru se află propriul ego apoi aria se tot lărgește. Mama, familia, apoi școala, orașul, țara, fiecare dintre noi am vrea ca acestea să fie cele mai bune din lume, să fie percepute numai în superlative și să aducă un plus de mândrie aparținătorilor. De câte ori nu v-ați umflat în pene la auzul că o mare personalitate a terminat același liceu cu voi? Sau că orașul în care locuiți are cele mai frumoase parcuri? Sau că românca Simona Halep a câștigat un meci important? Chiar dacă nu avem niciun merit direct și nu am fost implicați cu nimic în atingerea vreunui criteriu laudativ, orice știre sau afirmație de acest gen ne atinge coarda sensibilă a inimii și ne gâdilă în mod plăcut orgoliul.

        Cred că de aceea articolele apărute în presă în care turiștii străini își spun părerea despre România au atât de mare succes. Vorbesc, bineînțeles, de cele apreciative și nu de cele în care se vaită de starea drumurilor, de calitatea proastă a serviciilor sau de aroganța funcționarilor. Despre astea numai noi avem voie să ne plângem. Străinii au dreptul doar să laude sarmalele, mămăliga sau palinca și să elogieze Cimitirul vesel, Transfăgărășanul și Mănăstirile din Bucovina.

        Ne umplem de mândrie și când străinii spun că avem câteva orașe istorice frumoase, o deltă unică în lume, că restaurantele sunt deschise toată ziua, că internetul are cea mai mare viteză, că berea și taxiurile sunt ieftine sau că limba română este melodioasă. Ne enervează însă și ni se par răutăcioase comentariile prin care suntem descriși ca fiind lipsiți de zâmbet, mereu încruntați și puși pe harță. Sunt mulți turiști care au spus că prima lor impresie despre România a fost că toată lumea se ceartă ceea ce ar cam trebui să ne pună pe gânduri.

        În afară de ceea ce ne place/ nu ne place ar mai fi o a treia categorie de impresii. Cele care ne surprind. Prin ochii unui străin vedem lucruri pe care, obișnuiți fiind cu viața de aici, nu le-am fi observat niciodată. Lucruri banale, care se întâmplă în jurul nostru zi de zi dar pe care nu le-am scos niciodată din context. Altora însă le-au sărit în ochi ca fiind amuzante sau doar ciudate.

        Cum ar fi faptul că mâncăm aproape orice cu pâine. Până și pireul de cartofi sau cartofii prăjiți îi mâncăm cu pâine. Un alt exemplu ar fi marea spaimă națională, curentul. Acesta este specific românesc și nimeni nu ar deschide un geam în tramvai chiar dacă afară sunt 40 de grade. Să te tragă curentul poate fi la fel de grav ca și o boală în fază terminală.

        Ce-au mai observat străinii este că românii îşi scot tot timpul încălţările înainte de a intra în casă ceea ce pentru un musafir poate fi supărător. (Am pățit și eu la o pensiune în Sovata unde proprietarul ne-a impus să ne descălțăm la intrarea în vilă. Aveam camera la etaj și mi s-a părut total aiurea să urc scările desculță mai ales că era destul de frig când soluții ca cea de aici sau de aici ar rezolva problema cât ai zice pește). Dar se pare că românii preferă să menţină mai degrabă podelele curate decât plamânii și spun asta pentru că toată lumea a observat că aici se fumează o cantitate impresionantă de țigări.

        O altă observație care mi-a ridicat un semn de întrebare: Ce părere aveți despre faptul că atunci când un bărbat (român) intră într-o încăpere dă mâna doar cu bărbații în timp ce femeile sunt lăsate la o parte? Iar asta nu reprezintă o impolitețe ci pur și simplu așa e obiceiul locului. (Un englez sau un neamț nu ar face niciodată asta)

        Dar să revenim la oile noastre și la cât de mult contează părerea celor din jur. E importantă, trebuie să ținem cont de ea dar în niciun caz nu ar trebui să devină un element de stres. Nu putem controla gândurile nimănui și n-o să putem fi niciodată pe placul tuturor. Iar dacă cineva nu ne place sub nicio formă nu înseamnă că a venit sfârșitul lumii. Nimeni și niciodată nu va reuși să ne facă să ne simțim de nimic  decât dacă noi  îi permitem acest lucru.

Read More