M-am săturat de oamenii pesimiști, de cei care văd numai greșeli, lipsiți de ambiție, negativiști care orice ai face încearcă să te tragă în jos, m-am săturat de oamenii care se concentrează doar pe a avea și nu pe a fi. M-am săturat de toți cei care stau pe margine și privind cu ochi critici comentează aiurea, se lamentează cu glas plângăcios că ei nu au, că ei nu pot, că ei nu știu sau că norocul i-a ocolit. M-am săturat de toți cei care își plâng soarta fără să facă nimic, de toți cei care nu își asumă alegerile și faptele. M-am săturat de oamenii care nu privesc niciodată în sus, de toți cei care strică armonia, de toți cei care sunt mereu indispuși și văd viața în negru. M-am săturat de resemnare, de false depresii, de acceptarea fatalității fără a încerca să schimbi nimic.

        Și toată starea asta, ca să nu îi spun chiar lehamite că parcă sună prea urât, a apărut în urma discuției într-un cerc de prieteni. Nu, e prea mult spus prieteni, era de fapt un cerc de cunoștințe întâmplătoare în care cineva a adus vorba despre două doamne care, vai, ați auzit!? urmează să se pensioneze în curând. Prima mea reacție a fost mirarea pentru că nici pe departe respectivele nu-și arată vârsta și de aceea vestea m-a surprins. În secunda doi le-am invidiat pentru timpul liber pe care o să-l aibă și pentru cât de multe vor putea face de acum înainte pentru sufletul lor. Cred că am fost singura care s-a gândit la asta, restul au luat vestea ca pe una proastă și le vedeau deja pe cele două protagoniste cu un picior în groapă iar cu celălalt pe un pat de spital sau la o coadă la rețete compensate. Din două doamne elegante deveneau brusc două bătrânele demne de mila publică fără bani de căldură, fără bani de pastile și bineînțeles neavând ce pune pe masa de Crăciun/Paști. Acesta mi se pare cazul tipic de gândire negativă.

        Oare de ce eu nu văd lucrurile așa? Optimismul meu se datorează oare factorului genetic, modului în care am fost crescută sau autoeducației? De ce reușesc să văd mereu partea plină a paharului și să mă bucur de ceea ce am și nu să sufăr pentru ceva la care nu pot ajunge? Vârsta de pensionare este într-adevăr un prag dar vine ca ceva firesc iar cei care ajung acolo ar trebui să fie recunoscători că l-au atins așa cum fiecare vârstă împlinită ar trebui considerată un succes și nu un motiv de jale. Să împlinești 30 de ani e un motiv de îngrijorare? sau motiv de panică la 40? Dacă da, în cazul ăsta ar trebui ca la 60 să îți tai venele. Hai să fim serioşi, dar dacă ne uităm în jurul nostru o să vedem că lumea e plină de astfel de lamentări iar cei care gândesc aşa sunt aceiaşi care consideră că ajungând la matusalemica vârstă de pensionare nu le mai  rămâne altceva de făcut decât să se întindă în pat cu mâinile pe piept și să aștepte vizita doamnei cu coasa.

        Eu nu gândesc aşa şi cred cu tărie că fiecare etapă a vieţii are partea ei frumoasă dacă ai ochi să vezi şi mintea deschisă la nou. Ca să fii un pensionar fericit nu trebuie să te închizi în casă ci să ai mereu o activitate fie fizică, fie intelectuală (sau, de preferat, un mix între cele două), să socializezi şi să te simţi împlinit. Categoric banii nu aduc fericirea și nu e cazul să ne cramponăm în permanență de această problemă. Nici fericirea, nici sănătatea. Pe Dinu Patriciu la ce l-au ajutat milioanele de euro? Sau pe Dan Adamescu? sau pe atâția alți oameni de afaceri care și-au pus capăt zilelor deși erau invidiați de o armată de gură cască amețiți de conturile lor grase? Viața frumoasă înseamnă experiențe trăite și mai puțin obiecte agonisite, de fapt doar pe primele le ducem cu noi în mormânt. Sigur că într-o lume ideală banii nu ar trebui să fie o problemă și la fel de sigur este că atunci când treci de la salar la pensie se simte, mai ales dacă te bazezi doar pe pensia de la stat. Ar fi minunat dacă fiecare dintre noi am reuși să strângem ceva la ciorap din timp și aici găsiți răspunsul la o mulțime de întrebări legate de calculul de venituri, beneficii extrasalariale, concedii medicale sau pensionarea standard și anticipată.

        Pensionarii, și nu doar ei, pot face multe și cu bani puțini dar spre deosebire de noi ăștialalți care mai avem de așteptat, seniorii dispun, în sfârșit!, de mult timp liber. Oare câți dintre noi nu am privit admirativ cel puțin o dată grupurile de turiști străini care se plimbau fâța-fâța îmbrăcați în haine colorate fără nicio grijă? Da, știu, o să săriți să-mi spuneți că pentru călătorii este nevoie de bani mulți. Parțial de acord. Depinde de destinație, e adevărat că nu oricine își permite să zboare în Maldive sau în Cuba dar o excursie la cetatea Alba Iulia, la Sighișoara sau într-o mulțime de alte orașe frumoase din zona fiecăruia nu costă multe parale. Iar dacă asta se petrece într-un grup poate fi la fel de amuzant ca în vremea școlii.

        Pentru mine activitate înseamnă orice altceva nu presupune să stai cu fundul pe canapea şi cu ochii lipiți de televizor. De exemplu să începi să scrii un blog sau poate poezii sau de ce nu, o carte autobiografică. Cine spune că este prea târziu pentru începuturi literare ar fi bine să se uite la Neagu Djuvara, un om pe care îl admir enorm. Când a revenit în țară avea 74 de ani și abia după câțiva ani i-a apărut prima carte iar acum, la aproape 101, încă scrie, este perfect lucid și, mai mult decât atât, orice apariție a sa la televizor este o adevărată încântare.

        Dacă îți dorești ceva cu adevărat, dacă vrei să înveți, dacă vrei să fii informat niciodată nu este prea târziu. Mătușa mea, soră cu bunica, avea aproape 60 de ani când cu creionul și caietul în mână a început să urmărească la radio și la televizor lecții de engleză, emisiuni foarte la modă în anii 70-80′. Dacă pierdea o lecție, o urmărea în reluare, și-a făcut cu conștiinciozitate toate temele și cu o tenacitate de admirat a ajuns după un și ceva să citească romane englezești în original. Și-a dorit să învețe limba și nimic nu i-a stat în cale. În excursia pe care a făcut-o în Israel doi ani mai târziu a fost translator din limba engleză pentru un grup de 40 de români. Am admirat-o întotdeauna pentru perseverența și spiritul tânăr pe care l-a avut chiar și atunci când a împlinit 90 de ani.

        Am o listă lungă de exemple care ar putea continua la nesfârșit, o listă de oameni care mă inspiră și cărora vreau să le semăn dar sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaște cel puțin o astfel de persoană. Sigur aveți în cercul vostru pe cineva care după ce a ieșit la pensie în loc să zacă pe fotoliu s-a apucat de meșterit una alta prin casă, de grădinărit, de tricotat sau de gătit mâncăruri exotice după rețete speciale. Poate alții s-au înscris în corul bisericii, și-au făcut abonament la teatru, au organizat mini campionate de bridge sau canastă sau au făcut voluntariat la casele de copii de pe lângă mănăstiri. Știu pe cineva care organizează tururi  (sau poate mai bine spus plimbări) prin București ca un fel de ghid pentru turiștii aflați în trecere prin oraș. Moda a venit din străinătate și are succes din ce în ce mai mare și la noi. Deși tururile sunt promovate ca fiind gratuite, de fiecare dată se sfârșesc printr-o sumă de bani pe care ghidul voluntar o primește de la turiștii care înțeleg astfel să își arate mulțumirea și simpatia pentru poveștile auzite în fața fiecărui loc vizitat. Se poate spune că asta este o mică afacere care rotunjește veniturile? Categoric, da. Deși o afacere adevărată a fost cea pe care Harland David Sanders a pus-o pe picioare la ”frageda” vârstă de 62 de ani și care acum a împânzit tot globul, fastfood-urile KFC. Nu scrie nicăieri că dacă ai ieșitla pensie nu mai ai dreptul să-ți  înființezi o firmă cu care să dai lovitura.

        Gata, m-am oprit. Mai ziceți și voi că exemple sunt destule.

 

Read More

        Avem o țară frumoasă, ba chiar mai mult, una dintre cele mai frumoase țări din lume . Fără drept de apel, fără loc de interpretări, fără drept de discuție. Eu și, de altfel toată generația mea, așa am învățat la școală. Și nu doar că avem o țară frumoasă ci pe deasupra mai e și bogată. Îmi aduc perfect aminte cum cu orice ocazie recitam poezii în care clișeele de genul câmpii mănoase (nici acum nu știu exact ce înseamnă), munți înalți până la cer, izvoare limpezi și răcoroase curgeau pe bandă rulantă. Eram mândri și bucuroși nevoie mare că ne pusese Dumnezeu mâna în cap deși eram conștienți că acest lucru se petrecuse pe bună dreptate pentru că eram un popor care avea toate calitățile: dârz, harnic, neînfricat, brav, ospitalier, viteaz… mai puneți și voi alte epitete că sigur v-ați lovit de ele la un moment dat.

        Așa ne-a învățat tovarășa învățătoare, așa am crezut. Și încă sunt mulți cei care continuă să strige din răsputeri acest lucru cu orice ocazie deși n-au trecut granița nici măcar până în Bulgaria. În schimb te izbesc cu o doză de patriotism prost înțeles arogându-și drepturi de autor asupra frumuseților naturale copleșitoare care-ți taie respirația, asupra varietății reliefului sau asupra bogățiilor neasemuite că, vezi Doamne, noi le avem pe toate.  Ca o mică paranteză, ca să vedeți de unde vin diferențele de mentalitate, pe japonezii ăia mici îi învață la școală că au avut neșansa să se nască într-un loc sărac în resurse naturale și ca să izbutească în viață trebuie să muncească pe brânci. Noi, în schimb, putem sta ca belferii cu burta la soare că ne-a lovit norocul. Și, de altfel, exact așa se întâmplă 🙂

        Nu contest faptul că avem peisaje minunate dar nici să spui, așa cum apare adesea în ghidurile turistice, că avem locuri de o rară frumusețe, nu este adevărat. Frumusețea naturii nu e rară deloc și spun asta după ce am umblat prin multe locuri din Europa. Cred că niciun român n-ar trebui să se simtă lezat în amorul propriu dacă unii consideră că Alpii sunt mai spectaculoși decât Carpații sau dacă Marea Egee e infinit mai limpede decât Marea Neagră. Nu are sens să te bați cu pumnul în piept pentru ceva ce ți-a fost dat fără niciun merit. Patriotismul nu este despre asta ci mai degrabă despre ceee ce faci tu însuți ca să păstrezi valorile naționale nealterate iar mândria de a aparține unui anumit popor este justificată doar până la un anumit punct. Cred că un ego național exacerbat este total nesănătos și într-un fel ascunde  anumite complexe de inferioritate.

         Mă întrebam deunăzi care ar fi primul loc din România pe care un turist străin ar trebui să-l viziteze astfel încât să-și facă o impresie (evident, bună!) despre țara noastră și am creat un mic sondaj pe Facebook. Mulți dintre voi ați răspuns și mă bucur tare mult că ați făcut-o. Asta era prima întrebare iar a doua era legată de mâncare, un alt subiect sensibil care ne atacă orgoliul dacă nu este abordat conform așteptărilor noastre, mai exact cu exaltare 🙂 Puneam în discuție felul de mâncare cu care ar trebui să-l încântăm pe același turist străin aflat într-o scurtă vizită. Ne mândrim cu bucătăria românească deși eu nu sunt chiar atât de convinsă că există o bucătărie tipic românească. Opțiunile din care aveați de ales erau sarmalele, micii, mămăliga cu brânză, papanașii și ciorba de burtă, toate acestea având un iz de autenticitate.

        Totuși celebrii mici sunt consideraţi mâncare tradiţională şi în Serbia, nu doar la noi. De fapt cred că în toată fosta Yugoslavie găseşti aproape la orice restaurant ”cevapcici“ adică exact mici ca ai noştri şi spun asta nu doar din auzite ci pentru că am mâncat atunci când am fost în vacanţă în Croaţia şi n-am simţit nicio diferenţă. Sarmalele au fost inventate de turci de unde, de altfel, le vine și denumirea și se regăsesc pe mesele multor popoare, inclusiv la greci iar mămăliga este cunoscută ca romanian polenta deci… ghiciți ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Adică mămăliga italiană sau aia românească?

        Părerea mea este că orice mâncare poate fi gustoasă sau un dezastru în funcție de talentul celui care o gătește iar dacă Anthony Bourdain va mai veni vreodată în România poate o să avem noroc și va nimeri într-un loc în care se mănâncă o ciorbă de burtă bună astfel încât n-o să ne mai ofuscăm cu toții când va apărea un nou episod din No reservations pe Travel Channel. (În 2008 a filmat la noi în țară prin diverse restaurante și nu a fost deloc încântat de ce a găsit iar românii s-au inflamat rău de tot și l-au făcut american tâmpit. Există zvonuri că la data respectivă Bourdain primise un bonus de 20000 de dolari de la Ministerul Turismului tocmai în scopul de a promova bucătăria românească. Poate dacă îl duceau la o degustare de vin altfel se legau lucrurile. Și se dezlegau limbile 🙂

        Și poate dacă în locul unei ciorbe de burtă îi serveau o friptură de Turda așa cum a completat cineva în sondajul meu. Am uitat complet de acest preparat tradițional excepțional cu toate că la origini nici acesta nu se trage de la daci ci este de fapt o mâncare secuiască. Friptura de Turda este o carne de porc fragedă și moale care are soric crocant la exterior și este prăjită într-un vas adânc de tuci, neapărat în multă untură cât să o acopere, după ce a stat de seara până dimineața în lapte.  Se prăjește până capătă o crustă maroniu-roșcată care pur și simplu ți se topește în gură mai ales dacă este însoțită de un vin bine ales ca cel de aici. Și neapărat de castraveți covăsiți, murați la soare. Chiar, castraveții ăștia or fi specific românești că parcă nu am mai auzit nicăieri de ei?

        Dar să vă arăt și rezultatele sondajului meu, la care au participat mai mult de o sută de persoane. Cei mai mulți au spus că pentru a-și forma o impresie clară, turistul străin care se nimerește pe plaiuri mioritice ar trebui să mănânce mici și să vadă neapărat Transfăgărășanul, lucru cu care sunt de acord. Micii îmi plac iar dacă îi mănânc la 2000 de metri altitudine, cu atât mai mult.

        Voi ce spuneți? Sungteți de acord cu aceste propuneri sau ar fi oare mai bine să vadă întâi Dunărea la cazane? Pe mine locul acela m-a impresionat teribil.

 

 

 

 

Read More