O să avem prețuri record la energie?

        Fericiți cei săraci cu duhul… expresie pe care o aud aproape zilnic și căreia tindeam să îi dau o tentă de mare adevăr dar, vai, atunci când sunt eu cea implicată tare greu îmi vine să aprob astfel de vorbe. Pentru că mi se pare cumplit să fi prost și să nu înțelegi ceea ce se întâmplă în jurul tău. Adică cel puțin asta simt eu, orice, numai fericire nu. Când nu sunt suficient de informată, când nu mi-e clar încotro merg lucrurile, când nu știu ce să fac și cum să acționez, când informațiile îmi vin din surse nedemne de încredere și mai ales când îmi dau seama că nu pricep lucruri care îmi sunt destinate mă apucă amocul. Mă uit la detaliile de pe factura de energie electrică exact ca mâța-n calendar și mă întreb dacă sunt eu proastă sau cel care a gândit-o a făcut-o cu intenția clară de a nu înțelege nimeni, nimic. Înclin să cred că varianta b.            ”Contribuție cogenerare”??,  ”acciza unitară consum necomercial”??, ”componenta de extragere energie electrică din rețea”?? Serios? Din factura asta poți să afli orice, mai puțin prețul pe kilowatt oră, adică ceea ce de fapt este esențial. Efectiv nu am idee cu cât imi vinde compania de electricitate kilowattul și, în consecință, habar nu am care ar fi cea mai bună ofertă la energie pe piața liberalizată. Am încercat să mă documentez (deși recunosc că nu am făcut săpături foarte adânci) și să văd ce înseamnă pentru mine, client, liberalizarea pieței de energie electrică. După logica mea ar fi trebuit să fie ceva foarte simplu – similar cu telefonia mobilă unde oricât de bătut în cap ai fi, pricepi imediat în funcție de abonament câte minute ai incluse și cât plătești suplimentar dacă depășești plafonul. La energie în schimb oferta sună ceva de genul – pretul de 0,34015 lei/kWh, la care se mai adauga și alte cheltuieli (cum ar fi serviciul de distribuție, transportul, etc.) Iar etc-ul din final este cireașa de pe tort. Adică pot să îți bage orice, cum de altfel se întâmplă și acum.

        Anul trecut, la 1 iulie când s-a liberalizat piața gazelor naturale, nu a fost atâta tam-tam, poate și pentru faptul că pe piață nu există atâția furnizori de gaze precum la energie electrică. Dacă bine țin minte, atunci am primit o ofertă cu acelaşi preţ și mi se spunea că dacă nu va exista niciun răspuns din partea mea, oferta va intra automat în vigoare. Probabil că asta s-a și întâmplat, oricum la buzunar nu am simțit nimic, nici în sensul bun dar, din fericire, nici în sens negativ deși atunci se vehicula ideea că liberalizarea va avea efecte benefice asupra consumatorilor casnici. Prognoza pentru iarna care urmează se anunță însă sumbră. Europa rămâne în continuare, indiferent de declarații, dependentă de gazul rusesc iar preţul acestuia a explodat peste tot pe continent și trage după el și preţul electricităţii. Iar asta înseamnă că săptămâna viitoare, atunci când o să mă apuc de renovarea apartamentului, înainte să studiez modele de gresie si faianta pentru baia mica, aș face bine să văd exact ce înseamnă un calculator calorifer, o ecuație cu foarte multe variabile dar care duce la obținerea confortului termic necesar cu o cheltuială cât mai mică.

        Pentru că nimic pe lume nu mă enervează mai tare decât ca în loc să-mi cumpăr o pereche de pantofi să plătesc o factură de încălzire 🙂

Share This:

Read More

Cum stă treaba cu șoferii de camioane din Anglia

        Aseară m-am întors din Anglia, o călătorie pe care am așteptat-o din vară și pe care, în sfârșit, am ajuns să o duc la bun sfârșit. Am neplăcuta senzație, de fapt un fel de presentiment, că am prins (din nou) ultimul tren înainte de o perioadă ce se va tulbura și mai mult, o perioadă în care incertitudinile ne vor împresura și ne vor complica viețile. Nebunia asta cu covidul pare că nu se va termina niciodată și cele două țări care se bat în recorduri negative sunt, culmea!, exact cele două între care eu pendulez. România cu sutele de morți zilnice și Anglia cu zecile de mii de infectări care, à propos, azi au ajuns la aproape 50 de mii.

        Cu toate astea, din acest punct de vedere, Anglia se pare că o duce mai bine ca noi pentru că infectările lor nu sunt la fel de grave precum ale noastre. Dar tot e nașpa. Luminița de la capătul tunelului, în loc să se apropie, pare că se îndepărtează ca o fată morgana. Înainte să ajung în Anglia eram oarecum gândită la ce voi găsi acolo. Asta după ce știrile îmi scoteau în față doar titluri de senzație legate de efectele ”dezastruoase” ale Brexit-ului: Rafturile magazinelor sunt din nou goale iar retailerii se plâng că nu se mai pot aproviziona corespunzător pentru a face față cererii. Bineînțeles pozele aferente acestor articole (publicate pe site-uri de știri pe care le consider oneste) arătau niște magazine goale și triste, nu aș spune chiar ca pe vremea lui Ceaușescu, dar pe-aproape.

        Vezi-ți de treabă! ajunsă la fața locului am constatat că totul era o mare minciună. Am intrat în multe supermarket-uri și nu mi s-a părut că lipsește ceva, abundența societății de consum era, ca întotdeauna, la cote maxime și nici pomeneală de rafturi goale. Ba din contră, nu aveai unde să arunci un ac atâta marfă era. Nu contest că există un deficit semnificativ de şoferi de camioane dar omul de rând nu observă  o lipsă a livrărilor de bunuri.

        Iar în ceea ce privește criza de benzină și faptul că se așteaptă cu orele în mașinile care formează cozi de kilometri pentru a cumpăra combustibil cu rația… la fel, un mare fâs. S-a întâmplat într-o zi, pe 28 septembrie, e adevărat, numai că nu s-a așteptat ”cu orele” ci doar 45 de minute și nici nu s-a luat cu rația ci un plin de rezervor. Cel puțin asta e experiența trăită de soțul meu în Coventry, orașul în care locuiește. Ceva similar cu bancul de pe vremuri: La Radio Erevan se întreabă: este adevărat că lui Iuri Gagarin când s-a întors din cosmos i s-a dat o Volgă neagră? La care Radio Erevan răspunde: da, este adevărat, cu singura diferență că nu era neagră ci era roșie, și nu era Volgă, ci era bicicletă și nu i s-a dat, că i s-a luat.

        Pe de altă parte, trebuie să recunosc, că există o criză după plecarea șoferilor europeni de TIR și că realitatea dură a Brexitului a făcut ca Marea Britanie să ia decizia de a acorda un număr de 5000 de vize temporare pentru a fi aduși înapoi șoferi din statele UE. Cei care încă lucrează acolo și au această meserie o duc mai bine ca oricând iar asta o spun în deplină cunoștință de cauză pentru că soțul meu exact cu asta se ocupă iar firmele de transport fac orice ca să își țină șoferii și nu doar din punct de vedere financiar, dar sunt dispuse să ofere și alte beneficii. Cu alte cuvinte, în perioada de față șoferii din Anglia sunt tratați regește.

        În acest timp, în România, protestele sunt la ordinea zilei pentru că transportatorii rutieri au fost loviți în plin de măsura prin care diurna urmează a fi impozitată deși se știe că, practic, în cazul șoferilor aceasta are cu totul altă destinație. Se pare că suntem (sau vom fi) singura țară din Europa care impozitează diurna și ne-am trezit să facem acest lucru exact în perioada cea mai neagră din ultimii zeci de ani. Vă aduceți aminte cum în prima fază a pandemiei șoferii erau considerați lucrători esențiali alături de personalul medical, de vânzătorii din supermarket-uri și de alte câteva categorii care nu puteau lucra de acasă dar de care depindeam cu toții. Atunci firmele se zbăteau să-și țină șoferii cu contract de munca pe perioada nedeterminata și erau oamenii de care trăgeau cu toții. Au făcut treabă bună. Până acum de curând când ne-am ”relaxat”, ne-am văzut cu sacii-n căruță și ne-am gândit să le impozităm diurna că nu mai avem cum aduce bani în sacul găurit al bugetului. Mi se pare trist și nedrept.

        Dar a spus cineva că viața e dreaptă?

 

Share This:

Read More

Întrebare-ntrebătoare. Să-mi iau un DJI Pocket?

        După cum se vede, urmează sezonul călătoriilor, toată lumea e pe picior de plecare iar eu sunt super-mega entuziasmată. Glumesc desigur pentru că pandemia a pus din nou opreliști care nu știu când se vor sfârși dar, de bună seamă, nu au cum să dureze la infinit. Iar noi o să ne reluăm viața normală cu obiceiurile și hobby-urile pe care le-am avut înainte de fatidicul an 2020. Încerc să fiu optimistă deși astăzi a fost recordul absolut la infectări, cel mai mare număr de cazuri noi de covid de la începutul pandemiei. 11049. Vorbesc de România, țara nevaccinaților.

       Însă toate astea nu au cum să mă împiedice în a-mi duce mai departe la îndeplinire toate proiectele începute în urmă cu ceva ani așa că vreau și o să fac în continuare vloguri de călătorie. Am deja câteva trasee în plan dar nu pot încă să le dezvălui, parțial din superstiție, parțial din neîncrederea în ziua de mâine și din toată instabilitatea care ne înconjoară. Știți cum e, sau dacă nu știți, vă spun eu acum. Pe când credeai că ai pus la punct toate detaliile unei călătorii, te trezești cu zboruruile decalate sau, mai rău, anulate, cu noi instituiri de carantină în locuri la care nu te-ai fi așteptat și cu treceri din zona verde în zona roșie exact în momentul în care ai închis fermoarul trolerului. Cu toate astea, pe principiul care pe care am reușit să înving sistemul de câteva ori și de când a început pandemia am făcut niște excursii reușite. Pe lângă cele din țară (la Constanța, Brașov și Oradea) am evadat și în afara ei, o dată în Franța și o dată în Anglia de unde am mers în Wales. Toate călătoriile sunt imortalizate pe YouTube.

        Aparatul cu care filmez, un Canon G7x, este foarte bun și sunt în continuare extrem de mulțumită de el deși îl am de patru ani deja. Sau cinci? Nu mai știu exact dar nu mi se pare depășit moral și pentru ceea ce îmi trebuie mie este perfect. Singura nemulțumire nu este legată de aparatul în sine ci de faptul că uneori lumea este foarte reticentă atunci când îmi vede obiectivul, de parcă aș fi un reporter care vrea să dea la ziar cine știe ce veste de senzație. Așa se panichează de zici că toți ar avea ceva de ascuns și au impresia că cineva ar vrea să îi scoată în prim plan deși, sincer vorbind, nici dracu’ nu îi bagă în seamă. Ideea e că îi apucă paranoia dacă te văd intrând cu camera în mână într-un magazin, într-un tren sau în general în orice spațiu public Ar fi de înțeles dacă aș fi singura care filmează sau fotografiază dar când știi că toți, dar TOȚI, ceilalți din jur fac același lucru însă cu telefonul, mă apucă disperarea. Și în străinătate mai e cum e, dar pe plaiul mioritic este aproape imposibil să filmezi fără să ți se spună că este interzis.

        Drept urmare, având în vedere că telefonul pe care îl am nu este chiar ultimul răcnet, a început să încolțească în mine ideea de a investi într-un iPhone care să cumuleze toate funcțiile și cu care, evident, să scot video-uri de calitate.  Dar este atât de greu să nu te pricepi la chestii tehnice…pfff… numai eu știu câte investigații am făcut și câte review-uri (din care n-am înțeles nici măcar un sfert) am urmărit pe YouTube. Nici acum nu știu ce inseamna nfc la telefon. Dar deși entuziasmul deținătorilor de produse apple este imens, mi s-a părut că prețul unui telefon nou este mult prea mare pentru ceea ce îmi oferă și că plătesc mai mult numele brandului decât caracteristicile tehnice în sine. Și cică mai nou nici măcar o pereche de căști nu-ți mai dau în prețul astronomic de peste 1000 de euro. Și nici încărcător. Primești doar cheița de scos cartela 🙂 Desigur că găsești incarcator wireless iphone și în altă parte dar e jenant pentru o firmă care se respectă și are pretenții.

        Anyway, am renunțat la ideea cu telefonul și am trecut la planul b, acesta fiind un DJI Pocket 2, adică o cameră video de buzunar. Pe lângă că este foarte mică, nici nu are forma unei camere clasice și deci poți să te plimbi cu ea în mână fără să atragi toate privirile asupra ta, adică exact ceea ce îmi doresc. Ca să nu mai spun că prețul este cam la o treime din prețul unui iPhone. Desigur că intenția mea nu este să compar mere cu pere ci doar să îmi ating scopul final drept pentru care aștept aici părerile voastre despre această a doua variantă. Să-mi iau sau nu? aceasta-i întrebarea.

 

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #53

       Aproape doi ani au trecut de când făceam cu regularitate rezumatul săptămânii și apoi, brusc, fără să știu de ce, am renunțat la acest obicei. Acum parcă îmi face plăcere să recitesc ce scriam atunci și să îmi aduc aminte ce făceam și care erau problemele zilei așa că m-am hotărât să reiau sinteza. Deci:

  1. Am făcut shaorma acasă și mi-a ieșit mai bună decât mă așteptam. De fapt, fără urmă de modestie, a fost cea mai bună shaorma ever. Cu lipie cumpărată din supermarket (încălzită în prealabil într-o tigaie), cu pui rotisat (și acela cumpărat) și cu multe legume: roșii, castraveți cruzi și murați, ardei, ceapă și multă varză, că aia îmi place cel mai mult. Sosul l-am făcut din iaurt și un strop de maioneză și am adăugat mărar și un pic de oregano. A ieșit ceva absolut delicios și cred că voi repeta figura cât de curând.
  2. Am cumpărat bilete de avion să merg de Anul Nou în Anglia. Știu, nu mă liniștesc nicicum dar chiar mi-am pus viața pe hold prea mult timp și nu mai vreau să trăiesc în teroare. Dacă se va putea călători, o voi face cu orice preț și cu orice riscuri. Vaccin am și sunt dispusă în continuare să dau banii pe teste costisitoare deși mă doare sufletul. Dar se pare că deocamdată asta e noua normalitate.
  3. Am început din nou să-mi pun scorțișoară în cafea, semn clar că a venit toamna. Oricât de mult îmi place aroma, atunci când e cald afară nu pot nici măcar să o ating și resping tot ceea ce este legat de acest condiment. Ciudat, nu? sau ține de meteo-sensibilitate?
  4. M-am îngrijorat văzând cum crește numărul de infectări cu virusul covidului și mă îngrozește gândul că se vor închide din nou școlile deși nu sunt direct afectată. Nu mai am copii de școală dar educația e ceva care ar trebui să ne intereseze pe toți iar școala online, mai ales la cei mici, este, scuzați expresia, o porcărie sinistră. O să ținem copiii în ignoranță încă o lungă perioadă de timp deși s-a văzut clar eșecul acestui tip de abordare.
  5. Am visat că trăiam pe vremea comunismului și am fost cooptată de securitate să fac parte dintr-o grupare care urma să monitorizeze niște mămici cu copii mici care, cică, ar fi complotat împotriva regimului. Mi-era teribil de frică și făceam tot posibilul să mă prefac că sunt una de-a lor. Am trăit o noapte întreagă cu groaza că voi fi deconspirată dar nici când m-am trezit nu am fost mai fericită. Una dintre mămicile urmărite era Dana Rogoz 🙂 Cred că visul mi se trage de la multele articole și cărți pe care le-am cititi în ultima vreme legate de odioasele crime ale comunismului și care m-au tulburat foarte tare.
  6. Am văzut cum casa lui Vlad începe să prindă contur și asta nu poate decât să mă bucure. A ajuns la faza cu acoperișul, țigla e deja cumpărată și într-o săptămână, două, casa va fi acoperită. Abia aștept să înceapă partea cu finisajele interioare care va fi mult mai exciting decât subiectele legate de ciment, fundații sau fier beton. Cui nu-i place să frunzărească internetul în căutare de modele de parchet, balustrade de scări, feronerie pentru uși, șeminee din cărămidă aparentă sau să se inspire în amenajarea băilor cu cele mai faine modele de baterii de dus sau paravane de dus? E o temă care pe mine nu mă plictisește niciodată.
  7. Am citit un roman care m-a captivat de la prima până la ultima pagină. Un bestseller american scris de Delia Owens – Acolo unde cântă racii. Mi s-a lipit de suflet și m-a impresionat destinul fetei părăsite de toată familia dar care rămâne cu dragostea ei nețărmurită pentru natură trăindu-și întreaga viață departe de lumea dezlănțuită. Desigur că povestea ei are și elemente greu credibile, cum ar fi faptul că deși a învățat să scrie și să citească abia în adolescență și nu a frecventat niciodată vreo școală, ajunge să publice cărți științifice dar până la urmă acesta este farmecul cărților, să ne lase imaginația să zboare.

Voi ce ați mai făcut? Dacă ar fi să alegeți doar un singur verb, care ar fi acela?

Share This:

Read More

Tristeți reale venite din lumea virtuală

        Ca și când nu aș fi avut destule pe cap, m-am trezit cu un nou motiv de îngrijorare. Virtual style, să zic așa. Mă tot gândesc la draga de Leigh Ann și la fetița ei care e internată la spital deși încă nu a împlinit nici măcar o lună și cum toată bucuria și frenezia legată de venirea pe lume a unui bebeluș se pot transforma într-o clipită în cel mai negru coșmar.

        Cu siguranță nu știți despre cine vorbesc sau poate am mai spus și nu îmi aduc aminte? Leigh Ann este o fată care trăiește în Statele Unite și care are un canal de YouTube iar canalul ei este primul la care m-am abonat ever. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 10 ani. Nimic special, nimic deosebit până aici numai că numele sub care ea s-a lansat pe această platformă, și anume leighannsays, m-a inspirat în alegerea numelui acestui blog. Dacă ar fi să recunosc 100%, ar fi mai mult decât inspirație, i-am copiat ideea cu nonșalanță. Leigh Ann says adică Ioana spune.

        Primul ei videoclip, apărut în noiembrie 2010, se chema ”Outfit of the Day, Thanksgiving Edition” și de atunci a mai publicat încă o mie o sută și ceva de clipuri. Filmulețe similare cu ale ei există acum cu zecile, dacă nu sutele de mii pe YouTube și de atunci au apărut milioane de youtubărițe care fac același lucru. Dar ea a fost prima pe care internetul mi-a scos-o în cale și așa s-a întâmplat să o îndrăgesc și să o urmăresc constant de-a lungul anilor. Desigur că au existat pauze lungi în care nu o căutam și desigur că nu tot conținutul publicat de ea prezenta interes pentru mine dar de părăsit nu am părăsit-o niciodată. Cel puțin o dată la câteva luni intram pe canalul ei să văd ce mai face, cum arată și ce schimbări au mai apărut în viața ei. Așa am fost la curent cu momentul în care a absolvit facultatea de Consumer Science and Merchandise, cu momentul în care s-a logodit iar apoi s-a căsătorit cu un doctor care apare acum destul de des în vlogurile ei, cu momentul în care a adoptat un cățeluș cu trei picioare sau când s-a mutat din Houston, Texas într-un alt stat unde jobul l-a dus pe soțul ei.

        Leigh Ann este foarte tânără, practic are vârsta copiilor mei. Parcursul în social media a reflectat foarte relevant maturizarea ei și este o adevărată delectare să vezi cum s-a transformat, și nu doar fizic ci și din punct de vedere al preocupărilor, de-a lungul anilor. Este  adevărat că abordează în continuare subiecte ușurele legate de modă, machiaj sau shopping dar a început să fie preocupată și de probleme serioase cum ar protejarea mediului așa că filmulețele ei alternează acum pe diferite subiecte care îi fac canalul atractiv pentru o categorie mult mai largă de urmăritori. Și-a dorit mult un copil iar acesta nu a apărut ușor, ba chiar s-a lăsat așteptat ani de zile și tot parcursul acestei zbateri a fost transpus în vloguri care, așa cum am dedus din miile de comentarii, au ajutat și alte cupluri aflate în aceeași situație. Investigațiile pe care le-a făcut, tratamentele, opiniile (uneori contradictorii) ale medicilor, cauze de infertilitate la barbati, suspiciuni legate de cancerul de prostata, teste genetice, eșecul fertilizărilor în vitro și încă multe alte subiecte legate de această temă au fost aduse în discuție în vlogurile ei. A fost partea pe care am urmărit-o cu destul de mult interese și tare m-am bucurat atunci când în sfârșit am aflat că este însărcinată.

        În ultimul video postat (pe 25 august), spunea că mai are câteva zile și va naște o fetiță (pe Lucy) și că o perioadă nu va mai publica nimic pentru că vrea să stea cu bebelușul, așa cum e și normal, dar că ne va ține la curent cu noutățile din viața ei. Și într-adevăr după câteva zile a apărut pe Facebook o poză în care cei doi părinți radiau de fericire în timp ce între ei, într-un coșuleț, dormea un bebe mic. Desigur că imediat i-am dat un like. Și am zâmbit.

        După vreo trei săptămâni însă, mai exact pe 20 septembrie, Leigh Ann a pus poza de mai jos spunând că nu are puterea să dea mai multe detalii, că nu poate vorbi fără să plângă și că încă nu există un diagnostic clar pentru Lucy care e internată de 5 zile. Dar, după cum se vede, bine nu este. Iar lucrul acesta mă întristează foarte tare chiar dacă  în viața reală nu am cunoscut-o niciodată nici pe ea, nici pe mama ei.  Voi  aveți  persoane  pentru  care  să  nutriți  sentimente  fără  să  le  fi  întâlnit  vreodată?

Share This:

Read More