Unde preferați să mergeți în concediu? În țară sau în străinătate?

        M-am întâlnit ieri cu o veche cunoștință și am avut timp să stăm puțin de vorbă. Pe îndelete, fără să ne grăbim, fără să ne împingă nimeni de la spate, așa ca în vremurile bune de dinaintea telefoanelor mobile. După întrebările tipice începutului de discuție gen ce îți fac copiii, cum mai sunt părinții, cine s-a mai căsătorit și așa mai departe, a venit și momentul de actualitate legat de planurile de concediu. Prietena asta a mea urma să plece peste câteva zile undeva în județul Satu Mare și era super-mega-încântată de vacanța ce urma să înceapă. Mi-a spus numele localității de care nu auzisem în viața mea și mi-a povestit de condițiile de cazare, de faptul că împreună cu grupul de prieteni cu care mergea a închiriat întreaga vilă, că vor avea piscină cu apă termală și că totul va fi minunat. Plajă, bălăceală, grătare, leneveală… un dolce farniente pentru o săptămână întreagă. Entuziasmul ei m-a fascinat și în același timp m-a pus pe gânduri întrebându-mă dacă (și în ce context) aș alege să îmi petrec concediul în țară având alternativa unei ieșiri pe meleaguri mai îndepărtate.

        Sincer vă spun că de când avem libertatea de a călători aproape oriunde fără să avem nevoie de vize și de când am constatat că se poate să vezi lumea fără să cheltuiești o grămadă de bani, parcă nu îmi mai vine să merg la Eforie sau la Azuga. Știu că avem locuri minunate în țara asta dar, vorba unui contemporan celebru, păcat că sunt locuite. Desigur că există și excepții dar mie mi-a fost destul de greu să găsesc locuri care să îndeplinească toate criteriile pe care le caut atunci când mă uit după o destinație de vacanță. În primăvară, prin aprilie parcă, atunci când turismul se redeschidea timid după criza pandemiei, am fost la Felix pentru trei zile și la hotelul la care am stat am găsit condiții minunate, personal amabil, ospitalitate cât cuprinde, curățenie lună și bec, mâncare excelentă și tot ceea ce mi-am dorit. Dar, pentru că vine acel DAR care estompează tot ceea ce am spus mai înainte, cu banii pe care i-am lăsat acolo pentru trei zile, stăteam o săptămână în Thassos. Cu drum cu tot. În general mi se pare scump și nu neapărat pentru că aș fi o zgârcită ci pentru că nu mă pot abține să nu fac comparații.

        Nu zic că nu există și excepții dar, așa cum se spune, acestea vin de obicei să întărească regula. În urmă cu câțiva ani am fost în zona Herculane și am avut parte de o cazare la Cazanele Dunarii pentru care nu am avut nimic de comentat, a fost exact așa cum îmi setasem așteptările.  Și nu doar cazarea ci totul a fost perfect. De fapt când ajungi în partea aceea de țară nu ai cum să nu rămâi cu gura căscată și poate și din cauza frumuseților locului treci mai ușor peste toate neplăcerile care inevitabil apar atunci când te fluturi pe drumurile patriei.

        Deci, da, prefer să îmi petrec concediile în afara țării și nu neapărat în locuri exotice pentru care aș plăti o căruță de bani ci și în locuri mai modeste dar bine documentate înainte de plecare unde știu că merg la sigur. Totuși pe lista destinațiilor autohtone pe care încă nu le-am bifat mai am un loc în care de zece ani îmi propun să ajung și dintr-un motiv sau altul asta încă nu s-a întâmplat: Delta Dunării. Într-un fel e de-a dreptul rușinos că am văzut Copenhaga, am zburat la Londra, m-am plimbat prin Paris și am făcut plajă în Tenerife dar nu am catadicsit să ajung la Sulina să mănânc un autentic borș de pește. Însă îmi fac mea culpa și mai amân un an că n-o fi foc pentru că tare departe e delta de unde locuiesc eu și deplasarea până acolo mi se pare cel mai complicat lucru.

       Ce m-ar încălzi însă acum, pentru că vara e aproape pe sfârșite, ar fi să găsesc o cazare la Colibita că asta e la doi pași de mine și nu aș pierde două zile pe drum. Aș da o fugă într-un weekend pentru că am auzit multe lucruri bune  despre acest loc, asta incluzând desigur și sintagma ”marea de la munte” care m-a făcut mai mult decât curioasă. Pe de altă parte despre facilitățile existente în zonă știu că părerile sunt împărțite așa că dacă aveți experiențe proprii le aștept cu interes. Dar, până atunci, revin la prima întrebare: unde preferați să vă petreceți concediile? în țară sau în străinătate?

 

Share This:

Read More

Trece timpul? mai degrabă noi trecem prin timp…

        Nu știu să existe copil care să nu le ceară părinților povești de când aceștia erau mici. Mie cel mai mult îmi plăcea să o ascult pe mama povestindu-mi amintirile ei despre reuniunile de familie și acesta era subiectul meu preferat poate și pentru faptul că perioada rememorată era una de bunăstare și mulțumire, o epocă în care nu se simțeau lipsuri și viața decurgea într-un ritm domol și pașnic. Pe urmă a venit războiul cu toate tragediile pe care le-a adus cu el iar amintirile depănate au devenit triste și uneori de-a dreptul sfâșietoare așa că preferam perioada anilor 30’, ani în care mama, deși încă nu mergea la școală, i-a păstrat în suflet așa cum numai un copil o poate face. Ani luminoși în care viitorul cel mai îndepărtat nu trecea de ziua următoare, grijile nu existau iar supărările țineau doar de o jucărie stricată.

        Casa bunicilor era locul în care se adunau toți unchii și mătușile împreună cu familiile lor iar de Crăciun tradiția făcea ca nimeni să nu fie absent. Bunicii mei nu se scăldau în bogății dar aveau o casă îndestulată, aveau ceva pământ, animale, o curte frumoasă și, cel mai important lucru, o familie mare la care țineau ca la ochii din cap. Mama era mijlocia dintre cei trei copii și își aducea aminte cu mare plăcere de mesele de sărbători unde nu mâncarea era neapărat pe primul plan ci atmosfera creată de cântecele și veselia unchilor ei atât de tineri la vremea respectivă. Și cum ei încă nu aveau proprii copii, toată afecținuea se îndrepta asupra nepoților pe care îi răsfățau cu cadouri începând de la cărți (la mare prețuire), jucării din tablă cu mecanisme cu arc, tăblițe de scris, păpuși cu corpul din cârpe și fața de porțelan sau dulciuri cum astăzi nu se mai găsesc: bomboane salon, roșcove în ciocolată, nuci învelite în poleială, borcănele de șerbeturi colorate sau cutii de halva turcească. Nu știu cât de bune erau dar entuziasmul care mama îmi povestea de cadourile primite, mă făcea să îmi lase gura apă de fiecare dată.

        Cântau împreună pe voci și la pian iar apoi, după ce bunicul a cumpărat un radio Philips cu lămpi, ascultau muzică la posturile pe care le prindeau și chiar dansau în toiul veseliei generale. O lume și un gen de distracție care azi a dispărut cu totul, o lume pe care de văzut am văzut-o doar în filme dar pe care am trăit-o prin amintirile mamei mele. O lume fascinantă din care azi nu a mai rămas nimic, nici măcar martorii acelor vremuri.

         Dar, sub o formă sau alta, istoria se repetă și ieri am avut o revelație care într-un fel m-a întristat și pe de altă parte m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că am rămas singura persoană în viață care încă stă cu fundul în două luntri. Știu și cum decurgeau lucrurile în urmă cu 80 de ani, chiar dacă nu le-am trăit pe propria-mi piele, știu și cum se întâmplă acum când evenimentele se desfășoară cu repeziciune în fața mea. Nu știu când a trecut timpul, nu știu cum au zburat anii dar simt cum acum am devenit puntea care leagă două lumi, din care una e dispărută. Mă uitam aseară la căpșoarele de copii  concentrate la desenele lor pe asfalt și mă întrebam cum își vor aduce ei aminte de mine și de tot anturajul meu, cât de repede vor zbura anii și pentru ei și cât vor mai ține minte din după amiaza de vară în care, în curtea tatălui meu ne-am întâlnit întreaga familie.

        Parcă nu a trecut decât o clipă de când eram eu printre cei mai mici din familie, apoi au apărut kinderii mei, am mai clipit de două ori și ei au devenit adulți iar curtea s-a umplut din nou de râsetul gălăgios al nepoților. Parcă o văd pe mama cum se plimba cu Vlad al meu micuț în brațe de la poartă până în fundul curții la garaj încercînd să îl determine să mănânce: hai mai ia o îmbucătură pentru mama, una pentru cățel, una pentru bunica și tot așa… apoi discuțiile s-au transformat în unele despre Lego și ”schemele” pe care le făcea cu bicicleta, am trecut ușor la școală și examene și nici nu știu când, cum și în ce condiții conversațiile noastre au devenit serioase, purtate de la adult la adult despre subiecte legate de creșterea copiilor, alegerea celei mai bune școli sau despre ce modele de baie sunt la modă pentru că băiatul meu e acum cu casa la rosu în plin proces de construcție. Copiii de odinioară s-au transformat în oameni mari și presimt că dacă mai clipesc de două ori, poate apuc să o văd pe Silvia povestind următoarei generații cum, împreună cu soră-sa, făceau teatru de păpuși înspre deliciul spectatorilor.

 

Share This:

Read More

Locuri în care mi-ar plăcea să trăiesc

        Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.

        Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.

        Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.

        Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.

        Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.

        Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor.  Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀

        Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.

        În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată?

 

Share This:

Read More

Cum m-am învățat să călătoresc cu bagaje foarte puține

        De nevoie, aș putea spune, deși mi-am dorit lucrul acesta din vremea studenției când mi se lungeau mâinile la câte geamantane grele căram după mine prin Gara de Nord. Numai că atunci eram nevoită să fac asta și practic era imposibil să renunț la cea mai mare parte din lucruri pentru că în magazine nu se găsea  nimic. Veneam de acasă cu borcanele de zacusă și gem, cu slănina și cârnații în untură și indiferent cât de grele ar fi fost bagajele nu aș fi renunțat la ele pentru nimic în lume. Până la urmă erau o condiție a supraviețuirii.

        Eu vorbesc acum de bagajele din timpurile moderne când ne fâțâim dintr-o parte în alta fără să ne facem griji în privința mâncării care, slavă domnului, se găsește pe toate gardurile. Ani de zile am plecat în vacanțe cu portbagajul plin, cu nenumărate genți, gentuțe și valize umplute până la refuz cu haine de vreme rece, de vreme caldă, de ploaie, haine de schimb, haine luate în  caz că apare ceva neprevăzut, șosete subțiri, groase, pantofi ușori dar și unii mai groși că cine știe poate nimerim vreme rea și încă jumătate de dulap împachetat frumos sau aruncat la grămadă în geamantan în funcție de cât timp aveam la dispoziție. Iar problema cea mai mare nu era atât făcutul bagajelor ci procesul decizional prin care hotăram (după o lungă deliberare în fața oglinzii) dacă o anumită bluză o iau sau nu cu mine, dacă o anumită rochie mă avantajează sau nu  sau dacă am cu ce să îmi asortez pantalonii. Îmi aduc aminte că odată (știu că plecam în Croația) am fost atât de indecisă ce sandale să îmi iau încât am hotărât să îmi pun în bagaj toate încălțările de vară. Vorba consortului, ia-le dragă că doar mașina le duce. Și le-a dus, normal dar în aceeși stare le-a și întors pentru că, evident, nu am apucat să le port.

        După ce am trecut la nivelul următor, adică la avion, odată cu apariția curselor low cost, lucrurile s-au modificat radical și toată încărcătura trebuia să poată fi cuprinsă într-un meschin compartiment de doar 55x40x20 de cm. M-am adaptat pentru că n-am avut încotro deși, tehnic vorbind, aș fi avut cum numai că ar fi fost ridicol să plătesc suplimentar bagaj de cală unde să îmi pun pantofi pe care să îi aduc intacți înapoi acasă. La început a fost un pic mai greu dar după două, trei călătorii m-am prins care e capacitatea maximă pe care pot să mi-o permit și nu am simțit că mă resemnez ci mai degrabă am avut un sentiment de ușurare având un singur bagaj pe care puteam să mi-l car cu ușurință singură dintr-o parte în alta.

        Frustrări am avut atunci când Wizzair, compania cu care circulam cel mai des, a redus drastic dimensiunile bagajului pe care poți să îl iei gratuit în cabină: 40x30x20 cm, practic cât o poșetă mai măricică. La început mi s-a părut imposibil de călătorit doar cu strictul necesar și nu am crezut că voi fi în stare vreodată să mă limitez la un schimb de lenjerie, un tricou, un pulover și o geacă pe care să o iau pe mine la urcarea în avion chiar dacă afară sunt 30ºC. E însă un mic efort care, la propriu, merită toți banii. Până la urmă peste tot există mașini de spălat iar dacă nu, nu o să-mi pice mâna să limpezesc seara o bluză (care nu trebuie călcată) sau o pereche de șosete. Iar pe lângă asta, să trăiască o mie de ani și cei care au inventat cosmeticele în format travel size și care m-au salvat de la a-mi împovăra bagajul cu două kile pentru că e același lucru și dacă lipsesc de acasă o noapte sau o lună, tot am nevoie de cremă de față, de mâini, de un deodorant, pastă de dinți, fixativ, demachiant, balsam de buze și lista poate continua dar nu o să intru în detalii pentru că nu vreau să mă judecați. Am și eu păsăricile mele și nu pot renunța la cosmetice. În schimb, cu bijuteriile am rezolvat problema, am doar un lantisor din aur pe care îl pun la gât când plec (luat de la sectorul de lantisoare pentru barbati desi mie mi se pare unisex) și o pereche de cercei pe care, la fel, nu îi dau jos deloc. Am renunțat la cutiuțele și casetele de pe vremuri pe care le umpleam cu gablonțuri care trăgeau la kilogram și pe care le schimbam în fiecare zi în funcție de ținuta purtată. Nu mai car nimic pentru că oricum nu mă mai alege nimeni 🙂

        Iar în afară de asta, am o mică listă (pe care deja o știu pe de rost) și care cuprinde lucrurile esențiale pe care nu trebuie să le uit acasă indiferent ce s-ar întâmpla: ochelarii, lentilele de contact, încărcătorul de telefon (telefonul nu e pe listă pentru că mi-e lipit de mână), cardurile de memorie, o pilă de unghii pentru că deja a devenit tradiție să-mi rup o unghie când plec undeva și un adaptor de priză pentru UK. În rest, orice aș avea nevoie se găsește de cumpărat. Voi cum stați? plecați de acasă cu toate papornițele pline sau doar cu un mic rucsac?

 

Share This:

Read More

Mașinile din viața mea

        Amintirile pe care le am despre prima mea poșetă sunt, pe cât de proaspete (deși au trecut câteva zeci de ani), pe atât de înduioșătoare. La fel și amintirile despre primii mei pantofi cu toc sau despre primul meu articol de machiaj, un rimel primit într-un Ajun de Sfântul Nicoalae de la o verișoară cu opt ani mai mare. Am amintiri frumoase și cu prima mea umbrelă, și cu ciorapii ”subțiri” pe care i-am purtat de Paști când aveam 13 ani, și cu primul parfum care era doar al meu fără să trebuiască să-l împart cu nimeni, și cu primul ceas sau primul inel de aur.

        Trecând la nivelul următor, îmi aduc perfect aminte de bucuria și încântarea cu care am agățat la fereastră prima noastră perdea, un model cu flori care se repeta în șiruri verticale, niște lalele mici și stilizate care mi se păreau extrem de drăguțe mai ales atunci când în serile calde de vară vântul flutura ușurel perdeaua. Și de tabureții din bucătărie pe care i-am folosit o jumătate de viață îmi aduc aminte cu drag chiar dacă, privind retrospectiv, nu doar că erau foarte simpli dar erau și foarte prost lucrați. De fapt îmi aduc aminte cu plăcere de o mulțime de alte lucruri care la vremea lor reprezentau mici realizări pentru care avusesem și de muncit, dar și de așteptat.

        Ciudat este însă că de prima noastră mașină nu îmi aduc aminte cu mare bucurie, ba chiar aș putea spune că mi-am reprimat amintirile astfel încât mare parte din ele s-au estompat până la anularea completă. Să-ți ștergi din memorie ceea ce nu te face fericit este un lucru bun și nu mulți reușesc asta. Eu însă nu am probleme să mă scutur de lucrurile negative din viața mea. Prima mașină pe care am cumpărat-o a fost una tamponată. Dacia 1300 pentru că doar  de atât am avut bani. E adevărat că nu a fost scumpă dar când am adus-o tractată acasă și s-a oprit în fața porții, tot ceea ce am simțit a fost o mare dezamăgire. Soțul meu însă era încrezător că lucrurile se vor schimba rapid pentru că marele lui hobby erau reparațiile de mașini și în ideea asta cumpărase mașina, să o repare, să o facă să funcționeze din nou și să îi schimbe total aspectul făcând-o să arate ca nouă. Numai că lucrurile nu au mers conform planului sau au mers doar parțial, marea ”descoperire” fiind la puțin timp după ce mașina a fost complet dezasamblată când am constatat că seria caroseriei nu corespundea cu ceea ce era trecut în acte.  Pe românește, luasem o mare țeapă.

        Mașina numărul doi, un Renault 12, ne-a adus-o un prieten, François. A venit din Franța cu ea pe platformă și, dacă bine țin minte, o luase dintr-un cimitir de mașini. Teoretic era o ”mașină străină”, dar practic arăta exact ca toate Daciile 1300 care circulau pe drumurile patriei și după mintea mea nu vedeam nicio diferență. Ne-am folosit de ea o bună perioadă de timp dar arăta… nu găsesc cuvântul potrivit însă în niciun caz nu e ceva cu care să mă pot lăuda.

        Citroën XM a venit în viața noastră ca o încununare a tuturor eșecurilor în materie de motoare deși în 1990, la aproximativ șase luni de la lansare, modelul acesta câștigase premiul Mașina europeană a anului (obținând aproape de două ori mai multe voturi decât  locul doi, adică Mercedes-Benz SL). Dacă mă întrebați pe mine, cred că a avut pile 🙂 Am urât mașina aia cu toată ființa mea, iar dacă nu știți ce este aceea suspensie hidraulică (adică sistemul cu care funcționa XM-ul) vă pot explica eu în două cuvinte: o mare porcărie. Practic, după ce opreai motorul, toată mașina cobora de se făcea una cu pământul iar dacă o priveai mai de departe ai fi jurat că îi sunt sparte toate cauciucurile. Problema era că suspensia asta nu prea funcționa, în mod normal în mers ar fi trebuit să aibă garda sus dar când îți era lumea mai dragă dădeai cu toate pragurile de pământ sau chiar, în cele mai negre cazuri, nici nu puteai pleca de pe loc. Deci în loc de niște arcuri normale și clasice, francezilor li se năzărise să facă un sistem de control electronic foarte sofisticat, greu de întreținut și foarte greu de reparat pentru tehnologia anilor 90.

        A urmat un Opel Vectra  roșu ca focul (să-i surâdă norocul) care mi-a plăcut din prima și la alegerea căruia avusesem și eu un cuvânt de spus. Părea că, în sfârșit, sunt mulțumită. E adevărat, am fost chiar mândră de mașină numai că toată euforia a durat extrem de puțin, mai exact două săptămâni când un nebun a intrat pe contrasens frontal în mașina noastră . Un accident oribil la care din fericire eu nu eram în mașină, soțul fiind salvat de centură (o lună a avut vânătaie peste piept) și de airbagul care s-a deschis la timp. Opelul s-a făcut praf iar banii de la asigurări i-am primit după aproape trei ani.

        De aici încolo nu m-a mai interesat deloc ce mașini avem și le-am pierdut șirul dar știu totuși că am schimbat cel puțin trei Renault-uri Espace, obsesia lui Cristi. (În Anglia conduce aceeași mașină cu volan pe dreapta și e la Espace-ul numărul 2). De fapt, dacă nu conduc de ce m-ar interesa cu ce mașină ne deplasăm dintr-o parte în alta atâta timp cât roțile se învârt?

        Mă mai uit la mașinile lui Vlad care l-a moștenit pe taică-său. Le schimbă ca pe șosete dar la el e de înțeles, lucrând în domeniu. De-a lungul timpului două dintre mașinile lui mi-au plăcut. Prima lui mașină, care a fost un Ford decapotabil galben pe care l-am ajutat și noi să îl cumpere și cu care am făcut și eu un drum la Sinaia, iar a doua, un Suzuki Vitara care e de actualitate și care mi se pare că arată ca jucăriile pe care le iubea când era mic. Desigur, fără urmele de noroi de la offroad.

        Voi cum vă raportați la mașini, pe o scară de la 1 la 10 care e atenția pe care le-o acordați?

Share This:

Read More