Pe scurt, am pus de toate, cu excepția sfintei salatei boeuf și, pentru o totală acuratețe, nu a fost masa din ziua de Crăciun ci din Ajunul Crăciunului așa cum s-a format o tradiție în ultimii ani când la mine acasă se adună toată familia. Îmi place să fiu gazdă mai ales de când am reușit să mă debarasez de tot stresul care mă însoțea în tinerețe când de multe ori înaintea unui astfel de eveniment îmi pierdeam calmul și intram într-o stare de agitație care nu numai că nu îmi ajuta la nimic, ba mă mai și încurca în ceea ce aveam de făcut. Dar nu degeaba se spune că înțelepciunea vine odată cu vârsta. Pe parcursul anilor mi-am dat seama că nu trebuie să urmez niciun protocol, că nu există reguli care trebuie respectate, că invitații mei nu vin la mine să mă judece și nici nu se așteaptă să găsească preparate cotate cu stele Michelin. E vorba despre căldură, zâmbete, bucurie și timp petrecut împreună într-o atmosferă primitoare.

        Eram în dubiu dacă anul acesta să filmez (devenit deja tradiționalul) video cu ”Ce am mâncat de Crăciun” dar pentru că am primit multe atenționări ca nu cumva să uit, am zis că de ce nu. Și a doua zi de Crăciun am postat pe canalul meu de YouTube filmulețul în manieră slow living care din primele minute a strâns foarte multe vizualizări. Ceea ce, desigur, m-a bucurat pentru că orice ar susține alți creatori de conținut, recompensa cea mai mare atunci când publici ceva, este că lumea se uită iar asta înseamnă că nu ai muncit degeaba.

        Vizualizările, ca vizualizările, dar au curs și comentariile. Majoritatea pozitive, cu gânduri bune și urări de sărbătoare dar nici haterii nu au stat degeaba. S-au activat ca la comandă mai ales atunci când li se dă apă la moară, așa cum s-a întâmplat acum când scânteia de la care a plecat totul a fost un comentariu care, printre altele spunea așa: Ce masă de Crăciun este aceasta?! Poate e pentru o zi onomastică. De ziua nașterii Mântuitorului pe masă se pun bucatele sfinte: sarmalele, salata boeuf etc. Nu tot felul de preparate occidentale care vor să spele pe creier poporul român, popor care cunoaște adevărul și de asta îl vor îndoctrinat. Iar sfântul și tradiționalul cozonac românesc nu vă mai place? numai Stollen, de parca toată viața acest tip ați mâncat. “Stollen” tradus pe vocabularul englez(stolen) înseamnă (fura/furat- ne fură Tradițiile pure românești), deci se adeverește ca acest “cozonac” este de fapt o conspirație. 

        Eu nu iau în serios astfel de aiureli și nici nu mă mai afectează demult în sens negativ dar acum efectiv m-am amuzat auzind că sarmalele și salata boeuf ar fi sfinte 🙂 Sarmale am avut, salata boeuf însă nu. Și nici cozonac din simplul motiv că atunci când pe masă sunt atâtea prăjituri începând de la tobițe, baigli, ruladă cu cremă de cocos, ișlere și alte delicatese, nu se înghesuie nimeni la cozonac. Și nici friptură nu am servit pentru că anul trecut așa cum am pus-o pe masă, așa am luat-o înapoi și am băgat-o în frigider. Adică intactă. După atâtea aperitive, unele tradiționale gen cârnați, caltaboși și salată de vinete, altele cu iz de ocultă mondială gen pateuri cu somon, și după sarmale înecate în smântănă, friptura, din care dacă vrem, mâncăm în oricare altă zi a anului, nu își mai găsește adepți. Dar am fost criticată și pentru lipsa fripturii, și pentru că am petrecut prea puțin timp în bucătărie. Ce e aia să te relaxezi o oră întreagă înainte de a veni musafirii când în mod tradițional gospodina trebuie să arate epuizată, stoarsă de puteri și să amestece în oala cu ciorbă adăugând ultimele condimente atunci când primul invitat sună la ușă.

        La mine nu au stat așa lucrurile. Am petrecut o seară încântătoare alături de cei dragi, am mâncat și eu alături de ei fără să fiu nevoită să mă ridic de o sută de ori de pe scaun și să fac drumuri la bucătărie, am râs, am povestit, am desfăcut cadouri, ba chiar, spre deosebire de anii trecuți, am avut și mulți colindători care s-au auzit pe toată scara blocului. Singurul lucru care aș fi vrut să fie altfel a fost că s-au format două grupuri, două ”bisericuțe” cum se spune, dar așa se întâmplă de fiecare dată. Noi, fetele am povestit mai mult despre cumpărături și noul mall care s-a deschis în toamnă (aș vrea să spun că am făcut și schimb de rețete dar nu s-a întâmplat asta) iar băieții au discutat despre mașini. Și despre chestii colaterale cum ar fi procedura de preschimbare permis auto. Vrând-nevrând tot am mai auzit și eu ceva și chiar dacă nu este un subiect care să mă pasioneze, mi s-a părut o veste bună că Dacia o să scoată un nou model de SUV care se va numi Dacia Bigster. Am eu o nostalgie legată de acest brand pentru că mi-am petrecut toate vacanțele copilăriei într-o Dacia 1100 condusă de tatăl meu, o mașină de care mă leagă doar amintiri plăcute.

        Eu nu spun că mâncarea nu este importantă sau că nu ne aduce plăcere, ba din contră, ador să încerc lucruri noi și să mănânc din toate, să iau câte puțin dar bun și să gust delicatese dar de aici până la a pune mâncarea pe primul plan e cale lungă. Iar ghiftuiala nesătulă nu intră în niciun caz în calculele mele. Voi ce ați mâncat de Crăciun?

 

Read More

        Era azi un trafic de neimaginat prin micul meu orășel. Dar de fapt nu știu de ce folosesc acest cuvânt ”de neimaginat” pentru că sunt absolut sigură că știți exact despre ce vorbesc, haosul din trafic devenind  deja o tradiție fără de care niciunul dintre noi nu mai concepem sărbătorile. Blocajele din trafic și aglomerația din magazine au ajuns să meargă mână-n mână cu coptul cozonacilor, bătutul covoarelor și tăierea porcului. Sau mă înșel? Pe primele două le-am bifat cu siguranță, dar de ultimele trei parcă n-am mai auzit în ultima vreme. În orice caz la mine la bloc nu mai există bară de bătut covoare, cozonac n-am copt niciodată și porc n-am mai tăiat de pe vremea lui Ceaușescu.

        În schimb am făcut bradul de la sfârșitul lui noiembrie, am cumpărat stollen din Germania și un panettone cu fructe confiate din Italia, am deschis o fereastră pe zi din calendarul de advent cu cosmetice franțuzești, am împodobit casa cu luminițe ca în filmele americane și am împachetat cadourile în hârtie strălucitoare made in China. Nu mă deranjează globalizarea, ba chiar, din anumite puncte de vedere îmi place. Nu țin neapărat ca în ziua de Crăciun să mănânc sarmale (deși îmi plac) pentru că știu că o pot face în oricare altă zi a anului. Cozonacul nu m-a atras niciodată și dacă e să duc dorul a ceva din această categorie, atunci aș spune cuibii de viespi cu nucă pe care îi făcea mama și care erau deliciul suprem atunci când îi mânacam fierbinți, tocmai scoși din cuptor. Dar nu aveau legătură cu vreo sărbătoare anume.

        Tradiția ultimilor 20-30 de ani spune că, pentru a intra în spiritul sărbătorilor, e reconfortant ca în luna decembrie să te uiți la filme cu tematică de Crăciun și cu asta sunt total de acord. Evident că Singur acasă este prima opțiune și chiar dacă îl știu pe de rost, tot mai râd la anumite faze. Din păcate, oricât am scroll-at pe Netflix și pe HBO, tot ce ni se oferă sunt niște filme siropoase, cu buget redus și replici standard care mă plictisesc de moarte după primele 10 minute. La Disney+ nu am abonament și nici nu cred o să îmi fac. But never say never. Totuși, dacă vreți o recomandare pentru un film de Crăciun, am văzut anul trecut un serial norvegian care se cheamă Home for Christmas și care mi-a plăcut mult. Este altceva decât filmele americane, mai auzi altă limbă, vezi alte obiceiuri, e cu multă zăpadă și bună dispoziție deși subiectul surprinde niște probleme reale. Mi-a plăcut așa de mult încât anul acesta, în lipsă de altceva, l-am reluat. Sunt două sezoane de câte șase episoade fiecare.

        O altă tradiție autohtonă la care am renunțat este spălatul geamurilor. Nu că mi-ar fi lene, dar la minus șapte grade nu văd rostul așa că treaba asta o să o las pe mai încolo, pentru când se mai împrimăvărează și vor fi plus șapte. În schimb am pregătit cadouri pentru toată familia iar dacă stau bine și mă gândesc, și lucrul acesta s-a strecurat între obiceiurile noastre nu de foarte mult timp. În orice caz, atunci când eram eu mică, sub brad doar copiii găseau cadouri. Poate își făceau și adulții daruri între ei dar nu țin minte ca în casele prin care umblam să fi văzut sub brad cadouri împachetate pentru mama, tata, bunicul sau bunica.

        Anul acesta n-am luat cadouri exagerat de scumpe însă cred că vor fi de mare efect – niște rame foto pe care le-am personalizat, în sensul că am printat pe hârtie fotografică poze luate de pe Facebook și apoi le-am înrămat. Știu că merg la sigur cu asta pentru că fiecare dintre noi își alege pozele care îi plac cel mai mult atunci când vine vorba să le facă publice. Tot pe The Home, site-ul de pe care am luat ramele, am văzut câteva mese dining care s-ar potrivi perfect la mine acasă însă nu am luat încă nicio decizie deși e scadent. Masa pe care o am (și la care voi avea opt invitați în Ajunul Crăciunului) este o masă pliantă care și-a făcut deja veacul și care, din păcate, a devenit dezmembrabilă 🙂 Sper doar să mai țină anul acesta.

        Tradiția spune că pe masa de Crăciun să fie cârnați, caltaboși, fripturi, salata de boeuf, ouă umplute, piftie de porc, sarmale și multe alte mâncăruri grele. Cred că o să spun pas și acestei tradiții și chiar dacă nu o servesc musafirii doar cu frunze de salată, muguri de bambus și semințe de pin, nici nu o să îi înec în grăsime. Poate doar un pic de prăjeală, așa de poftă, cum ar fi șnițele din piept de pui. Dar încă mă mai gândesc. Voi ce intenționați să puneți pe masa de Crăciun?

 

 

 

Read More

        Nu mi s-a părut deloc complicat să devin mamă. Poate era și vârsta (aveam doar 20 de ani) dar instinctele care mi s-au activat instantaneu m-au făcut să cred că știu tot. Desigur, acum realizez că de fapt nu știam aproape nimic despre ceea ce urmează, dar drumul pe care urma să pășesc nu-mi părea deloc înspăimântător. Ce ar fi putut să fie complicat atâta timp cât alăptam natural și îmi țineam fetița lipită de mine non stop exact așa cum fac pisicile cu puii lor. Nu auzisem în viața mea de termenul de co-sleeping, de altfel nici nu știu dacă era inventat, dar mi s-a părut perfect normal să țin bebelușul în pat cu mine. De altfel, în afară de om, niciun mamifer nu-și îndepărtează puiul după naștere punându-l să doarmă separat într-o cutie.

        În urmă cu 35 de ani nu exista internet și deși mi-ar fi plăcut să mă informez mai mult despre ceea ce înseamnă rolul de părinte și dezvoltarea unui copil, singura carte la care am avut acces (eu și alte câteva milioane de femei din România) a fost Mama și copilul scrisă de medicul Emil Căpraru. A fost o carte cu un succes formidabil, și nu doar pentru că nu aveai de unde alege altceva, ci pentru că sfaturile pentru tinerele mame erau pertinente, explicate pe înțelesul tuturor și nu aveau intenția de a speria sau de a transforma orice enunț într-un decret prezidențial care să nu lase loc de interpretări. Nu, totul era maleabil și diferit de la copil la copil.

        Văd acum mult prea multe tinere mămici care sunt bulversate emoțional și care nu își mai regăsesc echilibrul de dinainte de sarcină din cauza presiunii pe care o resimt comparând momentele prin care trec cu situații similare regăsite în dulcele roz al Instagramului photoshopat. Sau în grupurile de Facebook în care mamele sunt super eroi și arată impecabil la orice oră din zi sau din noapte în timp ce bebelușii lor dorm câte 8 ore legate începând de la 3 luni. Normal că aceste așteptări total nerealiste și starea tensionată își pun amprenta asupra existenței cotidiene și pot duce chiar la depresii profunde.

        ”Pe vremea mea” nu îmi aduc aminte ca vreo mamă să se fi simțit vinovată că nu alăptează. Desigur și atunci, ca și acum, era mai comod, mai simplu și mai ieftin să alăptezi decât să îi dai copilului lapte praf dar societatea nu te punea la zid dacă nu o făceai. Și nici nu exista poliția mămicilor care să arunce cu roșii în tine. Era strict problema ta cum de altfel așa ar trebui să fie și acum. De altfel, eu nu m-am simțit vinovată pentru absolut nimic din ceea ce am făcut în perioada aceea chiar dacă știu că nu a fost totul perfect. Mai stăteam și eu seara la un film lăsând copilul dormind în altă cameră și poate nu îl auzeam când plânge decât atunci când urletele se auzeau pe toată scara blocului pentru că, evident, nu existau sisteme de monitorizare bebelusi, aceste minuni ale tehnicii actuale.

        Și plânsul, ca plânsul, că se plânge la fel de mii de ani, dar partea cu mâncarea bebelușului a devenit mai nou o problemă existențială. De fapt, dacă luăm cuvânt cu cuvânt, existența noastră depinde de mâncare însă polemicile iscate în jurul acestui subiect sunt infinite. Înțeleg că acum sfaturile pediatrilor spun că introducerea altor alimente în afara laptelui matern să înceapă după vârsta de 6 luni, deci cu mult mai târziu decât atunci când erau copiii mei mici, alții sunt de acord cu diversificarea la 4 luni. În orice caz acum nimeni nu mai dă bebelușilor suc de morcovi la 6 săptămâni așa cum era recomandat în urmă cu câteva zeci de ani. Ca o paranteză fiind spus, de dat le-am dat, le-am oferit cu tot dragul dar ai mei au refuzat categoric 🙂 Cum să-ți începi traseul gastronomic în viață cu așa ceva? Mai înțelegeam dacă era un suc de fructe, un măr, o pară sau ceva dulce, dar morcov??

        Ca o concluzie, ce vreau să spun azi, este că deși copilul tău pare unic și irepetabil, este un copil la fel ca alți copii și va ajunge la un moment dat să mănânce singur, să doarmă bine, să vorbească și să umble. Așa s-a întâmplat în toate generațiile începând de mii de ani încoace. Nimeni în afară de mamă nu va înțelege vreodată exact ce se întâmplă cu copilul ei care este și va fi mereu o parte din ea, așa că după toate cursurile de parenting, ascultarea propriilor instincte este esențială. Și funcționează de când există lumea și pământul.

Read More

        Ce să fie, ce să fie? Vă dau trei încercări să ghiciți, dar după cum îi cunosc pe cititorii acestui blog ca fiind copii deștepți, știu că vor nimeri din prima. Banii 🙂 Sau, după cum spunea unul din vechii mei clienți de la bancă, atunci când îl întrebam cum vrea să-și încaseze cecul pe care îl primea lunar din Statele Unite, cash în mână (adică nu în cont). Deși au trecut vreo 20 de ani de atunci, expresia a rămas în grupul nostru, al celor care am fost colegi la BCR și dacă ne întâlnim uneori la o cafea iar chelnerul ne întreabă cum plătim cu card sau cash, nu există ca unul din noi să nu completeze: cu cash în mână.

        Să oferi bani sub formă de cadou poate părea o variantă impersonală deși mie mi se pare o opțiune absolut rezonabilă însă se întâmplă de multe ori ca cel care primește să aibă niște așteptări care să fie imposibil de atins. În acest caz, pentru a fi scutiți de momentul de dezamăgire și în același timp de presiunea de a percepe corect dorințele celuilalt, banii pot deveni cea mai bună soluție. Cadoul este până la urmă un mod de a-ți exprima aprecierea sau orice alt sentiment pozitiv și de multe ori acesta poate ascunde anumite subtilități. E greu să găsești cadoul perfect și de altfel nu vei ști niciodată cu certitudine dacă alegerea a fost corectă.

        Cu toate astea, să scoți doar banii din portofel și să îi înmânezi ”andrisantului” (ca să citez din O scrisoare pierdută) parcă nu cadrează cu eleganța și rafinamentul, ba mai mult chiar, poate părea o soluție de moment ca și când gestul nu ar fi fost premeditat. Ca și când cel care dăruiește nu și-a rupt din timp și nu s-a preocupat de cadou. Pentru o persoană mai sensibilă, gestul ar putea fi interpretat ca nepăsare ceea ce desigur nu își dorește nimeni. Și atunci ar fi bine să intervină o tușă personală, ceva care nu costă nimic (sau aproape nimic) în plus iar banii oferiți să fie transformați cu ușurință într-un cadou ”clasic” care arată ca un cadou și care poate fi despachetat ca un cadou. Nu trebuie să fii neapărat o persoană  creativă și să îți bați capul pentru că internetul abundă în astfel de idei și de acolo am găsit și eu inspirație când am pregătit o pizza care este potrivită și pentru vegetarieni, și pentru copii, și pentru cei cu intoleranță la gluten sau lactoză și chiar și pentru cei alergici. Se poate consuma și în perioada de post.

        Desigur că ingredientele se pot schimba în funcție de bugetul fiecăruia dar pentru modelul meu, pentru ca blatul să fie complet acoperit, sunt necesare 20 de bucăți. Cu bancnote de sută, pizza s-ar ridica la nivel de stele Michelin iar dacă în loc de lei ar fi euro sau dolari, putem să ne imaginăm deja o delicatesă exotică.

       De-a lungul timpului am primit multe cadouri frumoase pentru care sunt și voi fi mereu recunoscătoare dar în același timp am avut parte și de multe dezamăgiri în fața cărora am spus mulțumesc și am zâmbit amabil. În general, când am de făcut un cadou, cred că știu ce-și doresc cei din jurul meu dar dacă am cea mai mică umbră de îndoială, recurg la soluții gen pizza. Pe de altă parte, dacă se apropie ziua mea sau Crăciunul  nu mi-e jenă să verbalizez foarte concret că îmi doresc un cadou sub formă de bani. Nu aluzii, nu subtilități ci spus clar și din timp pentru ca cei din jur să nu-și mai bată capul. Și apoi, cu cash în mână, știu singură să-mi caut o geaca lunga dama exact așa cum vreau eu. Sau să mă duc pe un site de rochii dama unde știu exact ce îmi trebuie și toată lumea e fericită.

        Și încă ceva, un detaliu care mi se pare important. Întotdeauna, după ce am primit bani cadou, i-am arătat celui de la care am primit ce mi-am cumpărat pentru ca cercul să se închidă și astfel satisfacția să vină în ambele părți.

 

Read More