Bine că mie nu-mi spune nimeni, niciodată, când apare ceva nou și bun pe piață, în schimb eu strig în gura mare ca să afle și să se bucure toți. Când am găsit zacusca aia de casă la Lidl, am bătut toba în toate birourile și toată lumea a dat iama să și-o cumpere, în schimb nimeni n-a zis nici ”pâs” la descoperirea brânzei pufoase de la Delaco. Probabil toți prietenii mei sunt fani brânză și ar fi vrut s-o țină  numai pentru ei, altfel nu-mi explic atâta secretomanie. Dar până la urmă adevărul brânza iese la iveală și, oh my God, e suficient să mă gândesc la ea și mi se umple gura de apă. De la Toni Delaco am aflat de existența ei, făceam shopping online căutând pe internet o pătură pufoasă pentru serile reci de iarnă și, ce să vezi, am dat peste o brânză pufoasă. Cu toate că m-am gândit că Toni exagerează un pic, curiozitatea m-a împins de la spate și a doua zi mi-am cumpărat și eu varianta cu smântână.

        N-a fost nicio exagerare, a fost dragoste la prima îmbucătură, doar ce am simțit îmbrățișarea molcuță a papilelor gustative și mângâiere drăgăstoasă și m-am topit toată ca zăpada moale care se scurge de pe acoperișuri.

        Cum să vă explic eu că e brânza asta ca să înțelegeți mai bine? E ca o piele albă și moale de bebeluș întinsă pe o burtică rotundă în care să-ți îngropi nasul într-o pupăceală din care să răzbată apoi un râs cu voce guturală și încă neformată. E ca atingerea unor tălpi ce par de jucărie, mai mult groase decât late, din care pornesc cinci pufoșenii ce fac mici cute de grăsime și care sunt numai bune de gâdilat. E ca zâmbetul de la o ureche la alta pe o față cu obraji trandafirii și ochi rotunzi ca două mărgele, ca îmbrățișarea unor brațe în care coatele abia se simt sub șunculițe iar pumnii grăsuni stau mereu strânși. E ca un moment de bebelușeală din aia adorabilă care ți se imprimă pe veci în suflet, o bucurie, un cântec, soare și fericire limpede.

        Dragă Silviuca, sper să nu te superi că te-am comparat cu o brânză dar amândouă sunteți la fel de pufoase. Probabil când vei fi mare vei ajunge și tu un fan brânză, dar o să-ți spun un secret: pe tine te iubesc un pic mai mult 🙂

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

        Pe aripile vântului de Margaret Mitchell este cartea pe care o țin pe noptieră de ani de zile și din care citesc atunci când am nevoie să-mi ridic moralul, cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. De departe Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură și am vrut întotdeauna să am tenacitatea și ambiția ei iar faptul că a fost mereu cu un pas înaintea societății în care trăia m-a făcut să o admir și mai mult. Fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urmă, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața și îmi repet acest lucru de fiecare dată când lucrurile nu merg cum ar trebui. Pentru mine funcționează, pot să las răul la spate și să merg mai departe. E de prisos să spun că sunt pasaje pe care le știu pe dinafară. Filmul mi-a plăcut la fel de mult ca și cartea, cum ar fi putut să nu-mi placă Vivien Leigh, întruchiparea perfectă a lui Scarlett sau Clark Gable în rolul cinicului Rhett? Replica sa de la finalul filmului, ”Frankly, my dear, I don’t give a damn” (Sincer, draga mea, nu-mi pasă/nu dau doi bani) a fost votată de Institutul American de Film ca fiind replica cea mai cunoscută și citată din toate timpurile. Prin comparație ”Bond. James Bond”, arhi-cunoscuta prezentare a agentului 007, este abia pe poziția 22 în topul primelor 100 de replici care au devenit celebre după ce au fost rostite în filme.

        Vă dați seama că în momentul în care viața mea s-a intersectat cu această cană am simțit că trebuie să fie a mea 🙂

        Pur și simplu striga după mine s-o iau acasă. Ajunsesem pe Magazinul de Căni căutând nu căni, ci un ceai mai deosebit, ceva care nu se găsește la orice supermarket și am și găsit: ceai verde cu scorțișoară, ghimbir, mentă creață, cardamon, cuișoare și piper negru. Un deliciu parfumat, numai bun de savurat în serile înfrigurate de ceață, așteptând  Craciunul. Am făcut o scurtă vizită și la secțiunea de cafea dar totuși marea mea pasiune rămâne ceaiul.

       Nimic nu mi se pare mai plăcut seara decât să mă strecor sub pătura pufoasă cu o cană de ceai fierbinte și o carte bună iar Sylvestra să-mi toarcă la picioare. Asta în prima fază, pentru că apoi se obrăznicește, și cu pași mărunți vine tot mai sus și mi se instalează în poală fără să mai pot face nicio mișcare 🙂 Dar mi-e foarte dragă și nu mă supăr nici pe ea, nici pe tot neamul pisicesc. Încă mă gândesc la roșcații ăia mici pe care i-am pierdut acum doi ani, Tom și Alpi, cei doi aristocats încrezuți care nici nu puteau să clipească fără să-și dea importanță. Câtă pufoșenie și drăgălășenie în două suflețele delicate surprinsă perfect într-o cană originală din porțelan de cea mai bună calitate! Aș putea să jur că cel care a făcut design-ul cănii s-a inspirat din poza mea 🙂

        Îmi plac atât de mult portretele stilizate ale celor două mâțe încât am pus cana pe wish-listul meu și vă anunț cu drag că accept cadouri 🙂 Dacă intrați pe site o să găsiți o mulțime de căni pictate cu dragoste și migală de artiști talentați iar pe lângă cana pisicoasă pe care o vreau, mi-am ales încă una, de data asta cu căței ca să nu se spună despre mine că sunt o crazy cat lady. Adevărul este că iubesc toate animalele și mi-e greu să aleg între câini și pisici. Dacă i-ați vedea pe cei trei muschetari ai mei Jax, Gina și Patrocle cum aleargă ca nebunii unii după alții prin toată curtea și cum se învârt în jurul nucului într-o joacă nesfârștă, i-ați recunoaște imediat în ăștia micii desenați pe fond roșu care fug în jurul cănii cu limba scoasă.

        Ei sunt câinii mei dragi (adunați de pe stradă) cărora le-am acordat un strop de atenție iar ei mi-au întors dragostea însutit. Animale adorabile, căni adorabile. Cred că atât ceaiul, cât și cafeaua, au imediat un alt gust atunci când sunt băute din căni personalizate sau care spun o poveste, altfel savoarea își pierde din intensitate, bucuria gustului se diminuează și ritualul își pierde tot farmecul. Să bei cafea ”din ce apuci” e ca și când ai bea șampanie din pahare de plastic…

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

 

 

Read More

        Azi cred că m-am sculat cu fața la cearceaf altfel nu îmi explic de ce mă enervează totul în jur. Mă întreb ce tot scrie colegul de birou la calculator pentru că zgomotul pe care îl fac tastele mă zgârie pe creier clic-clic-clac, clic-clic-clac… Acum am început să scriu și eu și țăcănitul s-a dublat, parcă avem mașini de scris de pe vremea lui Pazvante… De ce oare nu se fabrică toate tastaturile cu amortizor de sunet sau cum s-or fi numind bucățelele acelea mici de cauciuc puse sub fiecare tastă? Și ușa aia de pe hol o aud cum se trântește la fiecare trei minute când unul intră și altul iese… zbang, zbang! Chiar așa de greu ar fi să i se pună o garnitură de cauciuc? Mă hotărăsc să îmi fac un ceai să mă calmez și mă îndrept spre chiuvetă să iau apă în fierbător. Robinetul picură continuu și nu pot să-l închid de tot, iar risipa nejustificată de apă îmi dă o stare și mai proastă. Mai mult ca sigur, lipsește un mic inel de cauciuc ca robinetul să se poată închidă etanș, o chestie atât de măruntă dar care are atâta importanță. Nu pot să mă concentrez la nimic iar părul care îmi cade peste ochi mă enervează din ce în ce mai tare așa că bag mâna în buzunar să-mi caut un elastic cu care să-l prind într-o coadă. Ghinion! Cauciucul de sub materialul textil s-a rupt iar chestia asta de prins părul nu mai e bună de nimic așa că, înciudată, renunț la idee. Cum stau așa încruntată, subit mă străfulgeră un gând. Toate nemulțumirile mele din această dimineață sunt legate, într-un fel sau altul, de absența cauciucului.

        Chiar, cum ar arăta viața și lumea noastră fără cauciuc? În primul rând, cred că ar fi foarte zgomotoasă… Numai când mă gândesc ce bubuituri ar scoate mașina de spălat în timpul centrifugării dacă n-ar avea inserțiile de cauciuc de lângă motor și deja mă dor urechile 🙂 Dar pe stradă, cum ar fi ca mașinile să aibă roți metalice ca la tren? Nu știu dacă ar fi posibil, cred că prin orașe ar circula numai tramvaie și trenuri pe șine metalice… zdranga-zdranga, zdranga-zdranga… Și ce zgomot asurzitor ar fi la traficul din ziua de azi, nici nu vreau să mă gândesc. Toate ar suna, toate s-ar trânti, nimic nu s-ar închide etanș iar bieții mei conaționali ar suferi îngrozitor de curent, doar se știe că asta e boală națională la români. Ca să nu-i tragă curentul cred că ar îmbrobodi toate pervazele de geamuri cu pernițe în formă de sul 🙂 Țin foarte mult la confortul meu personal așa că gândul că de mâine ar putea să dispară mănușile de menaj îmi dă fiori reci. Cum mi-aș mai proteja mâinile de acțiunea dură a detergenților? Ca să nu mai spun de noile mele cizme de cauciuc leopard print…nu vreau să se evapore înainte să defilez mândră cu ele prin târg.

        N-aș vrea să par superficială (deși poate sunt un pic) așa că o să arunc o privire mai departe de ograda proprie în lumea fără cauciuc. Deci… O lume fără cauciuc ar fi o lume fără benzi transportoare. Na, că am scos-o 🙂 Asta a fost o frază demnă de un inginer deși primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la astfel de benzi este ultimul film mut al lui Charlie Chaplin ”Modern Times”, în care el lucra ca un automat, fără nicio pauză, într-o fabrică, la bandă. Teribil ce mi-a plăcut filmul, de fapt vreau să-l văd pe acela care nu a râs cu poftă 🙂  Adevărul este că în acea perioadă, anii 20 ai secolului trecut, producția de benzi transportoare a luat o amploare fără precedent, acestea fiind folosite în primul rând pentru a căra obiecte grele pe distanțe mari ușurând considerabil munca oamenilor. Ne ușurează viața și acum, chiar dacă nu lucrăm într-o fabrică. Cât de simplu este, în aeroport, când escala între două avioane durează doar 50 de minute, să te urci pe bandă și să ajungi la celălalt avion fără niciun fel de efort. Dacă n-ar fi banda rulantă, ar trebui să avem o condiție fizică mult mai bună pentru că ar trebui să o luăm la goană pe jos, un fel de cursă cu obstacole neprevăzute. Sau bagajele descărcate din avion, cum s-ar înapoia călătorilor dacă n-ar exista banda? Pe bază de tabel? Poate un funcționar al aeroportului ar sta cu lista în mână și ar striga catalogul ca la școală 🙂 Popescu! prezent! poftim geanta roșie 🙂 Ionescu! ia de-aici trolerul negru…

        Ce să mai spun de scările rulante… Mare invenție și asta. Dacă n-ar fi cauciucul, n-ar exista nici scări rulante. Adică eu așa cred, că scările rulante au ceva curele de transmisie din cauciuc pe acolo pe dedesubt, ca un fel de benzi transportoare înclinate. Oricum, din ceea ce se vede la suprafață, dacă n-ar exista cauciucul, scările nu ar avea partea de protecție pe care ne sprijinim și datorită căreia se evită accidentele, iar puhoaiele de oameni ar fi în pericol să se rănească în timpul îmbrâncelii disperate după cumpărături.

        Dacă n-ar exista cauciucul n-ar exista nici munții de anvelope uzate care au năpădit lumea civilizată. Offf…

        Pare înfricoșător dar, din fericire, profitul firmelor care se ocupă de reciclarea acestora crește de la o zi la alta așa că nu ar trebui să ne facem probleme că vom fi înghițiți de deșeuri. Ca o ironie, benzile transportoare de uz general, utilizate în aceste firme, folosesc ca materie primă tot cauciucul. În străinătate, reciclarea merge ca pe bandă rulantă, în România este încă la început dar se pare că direcția este bună deși pașii sunt cam mici. Oricum, indiferent de domeniu, dacă aveți o firmă a cărei activitate implică transport de materiale, benzile rulante v-ar fi de mare ajutor  iar Elastimpex România se ocupă exact de așa ceva.

        Și dacă tot am vorbit despre cauciuc mi-am adus aminte de un banc, nu foarte nou, dar din domeniu 🙂 Cică americanii au aruncat bomba de cauciuc în Rusia iar pagubele sunt mari: Moscova distrusă, Novosibirsk-ul distrus, Sankt Petersburg-ul distrus și bomba continuă să sară… Fain, nu? 🙂 De banc, spun, nu de distrugerea Rusiei, evident.

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

        foto theconversation.com

Read More