Nu știu să existe copil care să nu le ceară părinților povești de când aceștia erau mici. Mie cel mai mult îmi plăcea să o ascult pe mama povestindu-mi amintirile ei despre reuniunile de familie și acesta era subiectul meu preferat poate și pentru faptul că perioada rememorată era una de bunăstare și mulțumire, o epocă în care nu se simțeau lipsuri și viața decurgea într-un ritm domol și pașnic. Pe urmă a venit războiul cu toate tragediile pe care le-a adus cu el iar amintirile depănate au devenit triste și uneori de-a dreptul sfâșietoare așa că preferam perioada anilor 30’, ani în care mama, deși încă nu mergea la școală, i-a păstrat în suflet așa cum numai un copil o poate face. Ani luminoși în care viitorul cel mai îndepărtat nu trecea de ziua următoare, grijile nu existau iar supărările țineau doar de o jucărie stricată.

        Casa bunicilor era locul în care se adunau toți unchii și mătușile împreună cu familiile lor iar de Crăciun tradiția făcea ca nimeni să nu fie absent. Bunicii mei nu se scăldau în bogății dar aveau o casă îndestulată, aveau ceva pământ, animale, o curte frumoasă și, cel mai important lucru, o familie mare la care țineau ca la ochii din cap. Mama era mijlocia dintre cei trei copii și își aducea aminte cu mare plăcere de mesele de sărbători unde nu mâncarea era neapărat pe primul plan ci atmosfera creată de cântecele și veselia unchilor ei atât de tineri la vremea respectivă. Și cum ei încă nu aveau proprii copii, toată afecținuea se îndrepta asupra nepoților pe care îi răsfățau cu cadouri începând de la cărți (la mare prețuire), jucării din tablă cu mecanisme cu arc, tăblițe de scris, păpuși cu corpul din cârpe și fața de porțelan sau dulciuri cum astăzi nu se mai găsesc: bomboane salon, roșcove în ciocolată, nuci învelite în poleială, borcănele de șerbeturi colorate sau cutii de halva turcească. Nu știu cât de bune erau dar entuziasmul care mama îmi povestea de cadourile primite, mă făcea să îmi lase gura apă de fiecare dată.

        Cântau împreună pe voci și la pian iar apoi, după ce bunicul a cumpărat un radio Philips cu lămpi, ascultau muzică la posturile pe care le prindeau și chiar dansau în toiul veseliei generale. O lume și un gen de distracție care azi a dispărut cu totul, o lume pe care de văzut am văzut-o doar în filme dar pe care am trăit-o prin amintirile mamei mele. O lume fascinantă din care azi nu a mai rămas nimic, nici măcar martorii acelor vremuri.

         Dar, sub o formă sau alta, istoria se repetă și ieri am avut o revelație care într-un fel m-a întristat și pe de altă parte m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că am rămas singura persoană în viață care încă stă cu fundul în două luntri. Știu și cum decurgeau lucrurile în urmă cu 80 de ani, chiar dacă nu le-am trăit pe propria-mi piele, știu și cum se întâmplă acum când evenimentele se desfășoară cu repeziciune în fața mea. Nu știu când a trecut timpul, nu știu cum au zburat anii dar simt cum acum am devenit puntea care leagă două lumi, din care una e dispărută. Mă uitam aseară la căpșoarele de copii  concentrate la desenele lor pe asfalt și mă întrebam cum își vor aduce ei aminte de mine și de tot anturajul meu, cât de repede vor zbura anii și pentru ei și cât vor mai ține minte din după amiaza de vară în care, în curtea tatălui meu ne-am întâlnit întreaga familie.

        Parcă nu a trecut decât o clipă de când eram eu printre cei mai mici din familie, apoi au apărut kinderii mei, am mai clipit de două ori și ei au devenit adulți iar curtea s-a umplut din nou de râsetul gălăgios al nepoților. Parcă o văd pe mama cum se plimba cu Vlad al meu micuț în brațe de la poartă până în fundul curții la garaj încercînd să îl determine să mănânce: hai mai ia o îmbucătură pentru mama, una pentru cățel, una pentru bunica și tot așa… apoi discuțiile s-au transformat în unele despre Lego și ”schemele” pe care le făcea cu bicicleta, am trecut ușor la școală și examene și nici nu știu când, cum și în ce condiții conversațiile noastre au devenit serioase, purtate de la adult la adult despre subiecte legate de creșterea copiilor, alegerea celei mai bune școli sau despre ce modele de baie sunt la modă pentru că băiatul meu e acum cu casa la rosu în plin proces de construcție. Copiii de odinioară s-au transformat în oameni mari și presimt că dacă mai clipesc de două ori, poate apuc să o văd pe Silvia povestind următoarei generații cum, împreună cu soră-sa, făceau teatru de păpuși înspre deliciul spectatorilor.

 

Read More

        Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.

        Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.

        Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.

        Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.

        Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.

        Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor.  Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀

        Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.

        În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată?

 

Read More