Mașinile din viața mea

        Amintirile pe care le am despre prima mea poșetă sunt, pe cât de proaspete (deși au trecut câteva zeci de ani), pe atât de înduioșătoare. La fel și amintirile despre primii mei pantofi cu toc sau despre primul meu articol de machiaj, un rimel primit într-un Ajun de Sfântul Nicoalae de la o verișoară cu opt ani mai mare. Am amintiri frumoase și cu prima mea umbrelă, și cu ciorapii ”subțiri” pe care i-am purtat de Paști când aveam 13 ani, și cu primul parfum care era doar al meu fără să trebuiască să-l împart cu nimeni, și cu primul ceas sau primul inel de aur.

        Trecând la nivelul următor, îmi aduc perfect aminte de bucuria și încântarea cu care am agățat la fereastră prima noastră perdea, un model cu flori care se repeta în șiruri verticale, niște lalele mici și stilizate care mi se păreau extrem de drăguțe mai ales atunci când în serile calde de vară vântul flutura ușurel perdeaua. Și de tabureții din bucătărie pe care i-am folosit o jumătate de viață îmi aduc aminte cu drag chiar dacă, privind retrospectiv, nu doar că erau foarte simpli dar erau și foarte prost lucrați. De fapt îmi aduc aminte cu plăcere de o mulțime de alte lucruri care la vremea lor reprezentau mici realizări pentru care avusesem și de muncit, dar și de așteptat.

        Ciudat este însă că de prima noastră mașină nu îmi aduc aminte cu mare bucurie, ba chiar aș putea spune că mi-am reprimat amintirile astfel încât mare parte din ele s-au estompat până la anularea completă. Să-ți ștergi din memorie ceea ce nu te face fericit este un lucru bun și nu mulți reușesc asta. Eu însă nu am probleme să mă scutur de lucrurile negative din viața mea. Prima mașină pe care am cumpărat-o a fost una tamponată. Dacia 1300 pentru că doar  de atât am avut bani. E adevărat că nu a fost scumpă dar când am adus-o tractată acasă și s-a oprit în fața porții, tot ceea ce am simțit a fost o mare dezamăgire. Soțul meu însă era încrezător că lucrurile se vor schimba rapid pentru că marele lui hobby erau reparațiile de mașini și în ideea asta cumpărase mașina, să o repare, să o facă să funcționeze din nou și să îi schimbe total aspectul făcând-o să arate ca nouă. Numai că lucrurile nu au mers conform planului sau au mers doar parțial, marea ”descoperire” fiind la puțin timp după ce mașina a fost complet dezasamblată când am constatat că seria caroseriei nu corespundea cu ceea ce era trecut în acte.  Pe românește, luasem o mare țeapă.

        Mașina numărul doi, un Renault 12, ne-a adus-o un prieten, François. A venit din Franța cu ea pe platformă și, dacă bine țin minte, o luase dintr-un cimitir de mașini. Teoretic era o ”mașină străină”, dar practic arăta exact ca toate Daciile 1300 care circulau pe drumurile patriei și după mintea mea nu vedeam nicio diferență. Ne-am folosit de ea o bună perioadă de timp dar arăta… nu găsesc cuvântul potrivit însă în niciun caz nu e ceva cu care să mă pot lăuda.

        Citroën XM a venit în viața noastră ca o încununare a tuturor eșecurilor în materie de motoare deși în 1990, la aproximativ șase luni de la lansare, modelul acesta câștigase premiul Mașina europeană a anului (obținând aproape de două ori mai multe voturi decât  locul doi, adică Mercedes-Benz SL). Dacă mă întrebați pe mine, cred că a avut pile 🙂 Am urât mașina aia cu toată ființa mea, iar dacă nu știți ce este aceea suspensie hidraulică (adică sistemul cu care funcționa XM-ul) vă pot explica eu în două cuvinte: o mare porcărie. Practic, după ce opreai motorul, toată mașina cobora de se făcea una cu pământul iar dacă o priveai mai de departe ai fi jurat că îi sunt sparte toate cauciucurile. Problema era că suspensia asta nu prea funcționa, în mod normal în mers ar fi trebuit să aibă garda sus dar când îți era lumea mai dragă dădeai cu toate pragurile de pământ sau chiar, în cele mai negre cazuri, nici nu puteai pleca de pe loc. Deci în loc de niște arcuri normale și clasice, francezilor li se năzărise să facă un sistem de control electronic foarte sofisticat, greu de întreținut și foarte greu de reparat pentru tehnologia anilor 90.

        A urmat un Opel Vectra  roșu ca focul (să-i surâdă norocul) care mi-a plăcut din prima și la alegerea căruia avusesem și eu un cuvânt de spus. Părea că, în sfârșit, sunt mulțumită. E adevărat, am fost chiar mândră de mașină numai că toată euforia a durat extrem de puțin, mai exact două săptămâni când un nebun a intrat pe contrasens frontal în mașina noastră . Un accident oribil la care din fericire eu nu eram în mașină, soțul fiind salvat de centură (o lună a avut vânătaie peste piept) și de airbagul care s-a deschis la timp. Opelul s-a făcut praf iar banii de la asigurări i-am primit după aproape trei ani.

        De aici încolo nu m-a mai interesat deloc ce mașini avem și le-am pierdut șirul dar știu totuși că am schimbat cel puțin trei Renault-uri Espace, obsesia lui Cristi. (În Anglia conduce aceeași mașină cu volan pe dreapta și e la Espace-ul numărul 2). De fapt, dacă nu conduc de ce m-ar interesa cu ce mașină ne deplasăm dintr-o parte în alta atâta timp cât roțile se învârt?

        Mă mai uit la mașinile lui Vlad care l-a moștenit pe taică-său. Le schimbă ca pe șosete dar la el e de înțeles, lucrând în domeniu. De-a lungul timpului două dintre mașinile lui mi-au plăcut. Prima lui mașină, care a fost un Ford decapotabil galben pe care l-am ajutat și noi să îl cumpere și cu care am făcut și eu un drum la Sinaia, iar a doua, un Suzuki Vitara care e de actualitate și care mi se pare că arată ca jucăriile pe care le iubea când era mic. Desigur, fără urmele de noroi de la offroad.

        Voi cum vă raportați la mașini, pe o scară de la 1 la 10 care e atenția pe care le-o acordați?

Share This:

Read More

Pedichiura la tine acasă

        Îmi vopsesc părul acasă și manichiura mi-o fac tot eu singură deși uneori, e adevărat că foarte rar, mă mai aventurez la salon dar nu pentru rezultatele speciale (pentru că nu văd mare diferență față de ceea ce realizez acasă) ci doar pentru sentimentul plăcut că sunt răsfățată. Să se ocupe cineva exclusiv de tine, să se joace cu părul tău sau să te mângâie pe palme poate fi foarte reconfortant, uneori atât de mult încât aproape că te ia somnul, și trebuie să recunosc că această senzație de gâdilare a simțurilor îmi place și mă binedispune.

        Nu același lucru îl pot spune însă despre pedichiura la salon și nu știu dacă mai există cineva pe lumea asta care să se gâdile atât de tare în tălpi încât să nu suporte să i se atingă acea zonă așa cum pățesc eu. Numai când mă gândesc că ar trebui să-mi ia cineva piciorul și să mi-l țină în poală mă apucă râsul iar dacă îmi imaginez că ar începe să îmi umble la unghii, mă ia cu leșin. Am fost o singură dată la pedichiură cînd eram foarte tânără, cred că 20 de ani aveam, și asta se întâmpla la Băile Felix unde în interiorul ștrandului erau câteva persoane care practicau această meserie. Atâta m-am zbătut și, involuntar, îmi trăgeam piciorul încât am reușit să o enervez pe tipa care se ocupa de mine. Nu am rezistat până la sfârșitul procedurii, am plecat așa cum eram, pe jumătate terminată și până în ziua de azi nu am mai avut nicio tentativă de acest gen.

        Drept urmare și lăsând modestia la o parte, făcându-mi pedichiura la domiciliu de atâția ani pot să spun că am ajuns o specialistă. De fapt, dacă stau să mă gândesc un pic, ca să devii specialist nu-ți trebuie nu știu ce cunoștințe sau experiență ci doar o piatra ponce ca lumea și consecvență. Adică să nu lași exfolierea doar pentru o dată pe lună ci să îți freci călcâiele timp de câteva secunde de fiecare dată când faci duș.

        La recomandarea Cristinei, care s-a arătat super-mega încântată, mi-am cumpărat de pe Notino o pereche de sosete exfoliante pe care e adevărat că încă nu le-am încercat dar mi s-a spus că sunt foarte eficiente și că îți lasă o piele ca cea de bebeluș și deci abia aștept să văd rezultatele. Desigur că aș prefera pielea de bebeluș pe față dar se pare că zona călcâielor e singura în care pielea nu face riduri odată cu vârsta 🙂

        Pentru o piele netedă foarte importantă este și hidratarea iar o cremă emolientă folosită cu regularitate face minuni. Iar pentru unghii, acolo unde nu există cazuri patologice gen unghii încarnate, nu văd ce mare lucru este să le tai, să le pilești și eventual să le aplici două straturi de ojă într-o culoare neutră. Sau poate vouă vă plac unghiuțele transformate în mici opere de artă cu desene sofisticate, împodobite cu pietricele strălucitoare și culori neon? Ei, acolo nu mă bag 🙂

Share This:

Read More

Sper să pot ajunge în Anglia. Urați-mi succes.

        Nu știu dacă există ceva pe lumea asta care să mă enerveze mai tare ca atunci când primesc un email care are subiectul ”Flight cancellation (confirmation code tra-la-la)”… și, din păcate, în ultimul an am avut parte din plin de astfel de vești. Pe locul doi (în luptă strânsă cu locul trei) este emailul cu subiectul ”Schedule change/ modificare orar/ cambio orario” când te trezești că în loc să pleci de acasă ca tot omul așezat, îți mută zborul la o oră imposibilă gen 6 dimineața ca să fii în aeroport la ora 4 și să plătești taxiul cu jumătate din prețul biletului de avion. And last but not least, noutatea adusă de pandemie ”Airport change/ modificare aeroport/ cambio aeroporto” care, la fel, îți dă planurile peste cap pentru că în loc să aterizezi unde ți-ai propus alegând varianta cea mai aproape de destinație, te mută la dracu-n praznic.

        Îmi doresc cu disperare să ajung în Anglia și am planificat călătoria de acum o lună de când, de bine, de rău, covidul a lăsat-o mai moale și restricțiile au început să se relaxeze pe ici pe colo. Se pare însă că va trebui să duc un adevărat război ca să îmi ating țelul iar bătăliile se întețesc de la o zi la alta. Până acum am avut parte de toate opreliștile de care spuneam mai sus, unele chiar în dublu exemplar iar problemele acestea, care se referă la companiile aviatice, par chiar mai mici decât presiunea imensă creată de toate guvernele Europei. Unul mai deștept ca altul. Nemților le e frică de britanici, britanicilor de portughezi, ungurilor de slovaci, austriecilor de cehi și danezilor de toată lumea. Evident, românilor (vajnici urmași ai dacilor), nu le e teamă de nimic și dacă ești vaccinat poți să te duci și să vii de unde vrei și de unde vezi cu ochii.

        Mi se pare extrem de complicat să călătorești acum pentru că regulile se schimbă de la o zi la alta, zonele se colorează diferit, ai nevoie de teste, de certificate de vaccinare, de formulare, de coduri QR, de declarații, din nou teste și nu mai știi când și dacă intri in carantină iar dacă nu ești în permanență cu ochii pe știri te poți trezi în situații extrem de neplăcute. Desigur soluția cea mai simplă ar fi să stai pe fundul tău și să-ți vezi de treabă dar eu consider că viața mea a stat suficient pe hold și acum e cazul să reînviu. Așa că se vedem care pe care.

        Cu toate aceste condiții vitrege mi-am propus să merg în Anglia și sper să ajung chiar dacă biletul de avion mi s-a anulat și modificat de trei ori până acum. Până la plecare mai am vreo două săptămâni, timp în care nimic nu este exclus. Pot să apară încă trei variante de virus, congoleză, pakistaneză sau rusească (sau nu rusească, pentru că ăștia sunt sănătoși tun) dar ceva tulpină de genul Burundi sau Papua Noua Guinee, ba chiar să se întețească valul patru sau cinci (nu mai știu unde am ajuns că le-am pierdut numărul) dar pe mine nimic nu mă mai poate opri. Mai determinată ca acum să fac ceva, cred că nu am fost în viața mea.

        Mă încearcă sentimente ciudate de parcă aș pleca să cuceresc lumea precum conchistadorii spanioli. Știu că plec, știu că voi ajunge dar dacă nu mă mai pot întoarce? Că nu se știe ce îi apucă pe mai marii lumii și dacă se întâmplă ca la sfârșitul lui decembrie când în decurs de câteva ore s-au blocat toate zborurile către și dinspre Marea Britanie, am pus-o de mămăligă. Dar nu o să-mi rup oasele dacă se întâmplă așa ceva și nu o să-mi zdrobesc contul din bancă plătind sume exorbitante ca să prind ultima cursă. O să rămân acolo până la sfântu’ așteaptă indiferent ce implică asta.

        Oricum acasă îmi las pregătit totul ca și când aș putea lipsi o jumătate de an fără să se simtă acest lucru. Doar pisica ar avea de suferit, desigur doar de dor, pentru că din punct de vedere logistic am cui preda ștafeta. Va avea mâncare, apă, curățenie și ieșiri pe balcon la fel ca întotdeauna, doar giugiuleala de seară îi va lipsi. În rest, mi-am golit frigiderul, am făcut curățenie în toată casa, am scăpat de toate plantele care ar trebui udate, mi-am făcut ordine în dulapuri mutând ca de obicei hainele de iarnă în debara, evident spălate toate pentru a preveni mirosurile neplăcute care ar putea apărea în câteva luni de nepurtare iar apoi mi-am spălat încălțările de iarnă la mașină urmând instrucțiunile de aici și am lăsat la vedere doar sandalele și șlapii. Practic casa e pregătită ca și când ar trebui predată următorului locatar 🙂

        Așadar urați-mi succes ca să-mi pot duce la îndeplinire planul de evadare pentru că dacă așteptăm ca nenorocitul de virus să dispară, ni se termină viața.

 

 

Share This:

Read More