Hainele sunt ca gazul. Ocupă tot locul pe care îl au la dispoziție

        Dacă ai cinci dulapuri, cinci dulapuri o să umple. Afirmația îi aparține fiică-mii dar mi s-a părut că sintetizează așa de bine realitatea zilelor noastre încât am preluat-o și de câte ori fac curățenie îmi revine în minte ca un laitmotiv de care nu mai pot scăpa. Trebuie totuși să recunosc că, față de acum 7-8 ani când am ajuns la această concluzie, lucrurile stau mult mai bine acum. Adică dulapurile mele nu mai sunt la fel de burdușite chiar dacă nu am trecut la un stil de viață minimalist iar hainele îmi plac în continuare la fel de mult. Dar nu mai cumpăr doar ca să mă aflu în treabă. Și nu mai colind magazinele doar ca să văd ce mai găsesc la reduceri. Și de fiecare dată când cumpăr un lucru nou, un altul vechi trebuie să plece. Donez, arunc sau reciclez. Am ajuns să fac smart shopping și spun asta fără falsă modestie. Cumpăr doar lucruri de calitate, haine de care am cu adevărat nevoie și pe care le pot integra ușor cu ceea ce mai am în garderobă. Deci, din punct de vedere al hainelor, pot să spun cu mâna pe inimă că nu mai am nicio problemă deși, din celălalt punct de vedere, adică cel al spațiului din dulapuri, ocupă același volum, pentru că, nu-i așa, hainele sunt ca gazul 🙂 Dar cel puțin nu le mai scot șifonate pentru că au stat prea înghesuite.

        Însă marele meu semn de întrebare a apărut după ce am comandat de la Ikea niște rafturi modulare pe care să le pun în baie. Ideea era să-mi organizez mai bine obiectele și cosmeticele pe care le țineam aici însă după ce am montat rafturile, mi-am dat seama că poate era de fapt mai bine să renunț la cea mai mare parte dintre obiecte în loc să amenajez noi spații de depozitare. Nu pot să spun că nu îmi place cum arată și că nu este util și foarte la îndemână să ai toate chestiile de coafat părul la vedere, dar tare mi-e teamă că în câteva luni coșurile vor fi pline cu o grămadă de mărunțișuri pe care o să le mut periodic dintr-o parte în alta fiindcă nu o să mă îndur să le arunc. Un uscator de par, o placă de întins părul și o perie rotativă stau bine-merci în coșurile glisante și îmi place cum arată pentru că ăstora niciodată nu știi cum să le găsești locul potrivit fără să se încurce cablurile între ele. Plus aparatul de tuns Philips multigroom care îi aparține lui Vlad și cu care am încercat să tund pisica, lucru pe care nu vi-l recomand pentru că mâța e mult prea păroasă și era să-l stric. Noroc că m-am oprit la timp 🙂 Pentru tunsul animalelor e nevoie de o mașină specială.

       În rest, raftul de sus o să îl umplu cu hârtie igienică, într-un alt coș o să pun prosoape împăturate frumos sub formă de rulou după o metodă găsită pe YouTube iar în cutiile albe de plastic o să țin doar cosmetice care nu sunt expirate. Probabil o să mai pun și ceva produse de curățat baia, niște lavete, câteva perii și niște bureți și cât de curând nu o să mai ai loc să arunci un ac. Dar până una-alta, cât încă e nouă, cum vi se pare noua mea etajeră?

Share This:

Read More

5 motive pentru care oamenii nu (mai) citesc

        Cine a spus că sunt două lucruri esențiale care te vor face înțelept – cărțile pe care le citești și oamenii pe care-i întâlnești, mare dreptate a avut. Practic toată experiența de viață la asta se reduce. La ce trăiești pe propria piele sau prin personajele imaginate de alții și de aceea îmi este uneori atât de greu să îi înțeleg pe cei care n-au citit o carte în viața lor. Motivele sunt diverse dar în mare pot fi comprimate doar în câteva categorii:

  1. Nu am timp să citesc este motivul cel mai frecvent și oarecum valabil pentru noi toți pentru că, hai să recunoaștem, nu am auzit încă pe nimeni spunând că are prea mult timp liber pe care nu știe cu ce să îl umple. Iar cititul îți poate lua destul de mult timp mai ales dacă te uiți la cartea din fața ta și constați că are o mie de pagini. Cu toate astea, cititul este un mod de relaxare și dacă îți permiți ca în fiecare seară să stai în fața televizorului o oră sau două sau, mai rău, să te adâncești în Facebook uitând de tine, cred că poți găsi și 15 minute pentru a citi un capitol sau două.
  2. Mai bine văd filmul în loc să citesc cartea. Este adevărat că să stai în fața ecranului este o modalitate mai simplă și mai ușoară de a te bucura de ceva nou. Un film face rezumatul unei cărți într-o oră și jumătate-două, este mai rapid și mai captivant, ca să nu mai vorbim că include o mulțime de profesioniști talentați care, în afară de jocul actorilor contribuie la crearea atmosferei prin muzică, scenografie, peisaje, costume și toate celelalte. În carte toate aceste aspecte sunt realizate de o singură persoană, autorul, și de imaginația ta, adică a cititorului. Televizorul te face să vezi. Cititul însă te pune pe gânduri și îți stimulează imaginația iar apoi îți dă libertatea de a face povestea proprie. Am citit mii de cărți și probabil am văzut sute de ecranizări ale acestora însă doar o singură dată am spus ”Filmul a fost mai bun decât cartea” și asta s-a întâmplat pentru Eat, Pray, Love (Mănâncă, roagă-te, iubeşte) cartea scrisă de Elizabeth Gilbert. Julia Roberts a avut rolul principal în film și a fost întruchipara perfectă a pesonajului.
  3. Mi se pare prea greu să citesc. Deși nu sunt multe persoane care să recunoască franc acest lucru, cred că în realitate numărul lor este de fapt mult mai mare. Dacă nu ai exercițiu, acest lucru poate fi într-adevăr anevoios și dacă nu ai citit nimic de ceva timp, să începi acum cu un roman fluviu poate fi descurajant. Dar așa cum pofta vine mâncând, la fel se dezvoltă și dorința de a citi. Nu este nimic rău să începi cu cărți ușoare, chiar și povestiri pentru copii care au un limbaj simplu dar în același timp un conținut încântător.
  4. Nu am ce să citesc. Există atât de multe cărți și în continuare în fiecare an se publică mai mult de un milion. Bineînțeles că unele sunt groaznice sau, hai să nu fiu atât de tranșantă și să spun doar că nu sunt pe gustul meu. Citesc doar ceea ce îmi place și dacă o carte nu mă ”prinde” după primele 20-30 de pagini, o las baltă. Nu insist să citesc ceva ce nu îmi aduce bucurie pentru că lectura trebuie să fie o plăcere și de aceea nici nu am pretenția să trec prin toate cărțile care sunt la modă. Drept urmare sfatul meu este să citiți doar ceea ce vă face plăcere indiferent dacă sunt romane polițiste, cărți de dragoste, SF-uri sau cărți de dezvoltare personală (à propos, pe acestea din urmă le detest).
  5. Nu știu care e rostul cititului. Pentru că cititul a fost ceva ce s-a făcut doar la școală pentru a putea absolvi, pentru a putea lua un examen și în final pentru a obține un loc de muncă. E o mentalitate des întâlnită și care induce ideea că cititul nu aduce niciun beneficiu imediat. Pe termen lung însă citirea cărților, chiar și a ficțiunii, face două lucruri: îți îmbunătățește vocabularul și îți dezvoltă empatia. Un om care citește mult, se exprimă mai ușor și în timp ce citește, trăiește viața prin ochii unei alte ființe umane văzând lumea dintr-o altă perspectivă.

        Niciodată nu este prea târziu să începi să citești, dar cu cât mai repede, cu atât mai bine și mă bucur tare mult că nepoatele mele au prins deja gustul lecturii și nu există seară în care să adoarmă înainte ca mama lor să le citească ceva. Cărți cu și despre Mog, pisicuța adorabilă care face năzbâtie după năzbâtie sau clasicele  povesti de Ion Creanga pentru că, hai să recunoaștem, nu există copil care să nu fi fost impresionat de întâmplările prin care  a trecut capra cu trei iezi. Fetițele adoră să meargă prin librării, cum de altfel îmi place și mie deși în ultimii ani am renunțat aproape complet la a cumpăra cărți în format fizic pentru că nu mai am unde să le țin și de aceea prefer varianta electronică. Singurele la care nu mă îndur însă să renunț sunt enciclopediile, în special cele ilustrate și dicționarele. Un dicționar economic, un dictionar de sinonime sau unul de mitologie nu strică niciodată la casa omului. Chiar, care este ultima carte pe care ați cumpărat-o? A mea este 5000 de lucruri uimitoare (despre orice!), o carte editată de National Geographic.

Share This:

Read More

Iepurașul de Paște este noul Moș Crăciun de primăvară

        Am fost aseară la Cristian, nepotul cu numărul trei în linia succesiunii la tron și ne-am distrat de minune cu noul lui joc în care eu mă ascundeam și el trebuia să mă găsească. Un fel de-a v-ați ascunselea pus pe repeat în care, sub nicio formă, nu trebuia să mă abat de la regulă. Adică era musai să mă ascund de fiecare dată după draperia din dormitor în timp ce el aștepta în bucătărie ca apoi să intre intempestiv peste mine și să țipe de bucurie că m-a găsit. Iar eu să mă mir cum de a avut flerul să mă caute tocmai acolo. Am încercat să trișez și să mă ascund în baie dar tentativa mea a fost lipsită de succes. Chiar și Vlad, adică taică-su, mi-a spus că jocul înseamnă să mă pitesc de fiecare dată în același loc și să nu schimb nimic din reguli chiar dacă mi se pare ciudat. Adevărul e că uitasem că acum 30 de ani și Vlad se juca exact la fel. Se ascundea sub masa din bucătărie și apoi o striga pe mama Hai, bunică să mă cauți sub masă! 🙂 Aceeași vârstă o avea cum are Cristian acum adică doi ani și jumătate.

        Nu-mi vine să cred cum a zburat timpul, cât de uimitor e tot ciclul acesta al vieții care se repetă de atâtea generații și cum cei mai norocoși dintre noi ajungem să privim etapele din toate ipostazele. Foarte vag, doar crâmpeie disparate dar totuși cu amprentă clară, îmi trec și mie prin fața ochilor, locuri în care mă ascundeam eu însămi așteptând cu emoție să fiu găsită. Iar asta se întâmpla în urmă cu zeci de ani. Copiii au fost și vor fi întotdeauna la fel chiar dacă ceea ce se construiește în jurul lor este mult diferit de la generație la generație. Tonele de jucării cu care îi înconjurăm acum nu au cum să înlocuiască plăcerea jocurilor simple care într-un fel se bazează pe instinctele primare și le dezvoltă abilitățile înnăscute sau talentele dezvoltate pe parcurs. Cred că niciun copil din lume nu va alege să se retragă singur în camera care geme de jucării în loc să se joace cu alți copii, sau chiar adulți, de ce nu, cu care poate să interacționeze, cu care poate să râdă și alături de care să țipe, să urle, să alerge, să transpire, într-un cuvânt să simtă că trăiește.

       Dar câte lucruri și cu câte obiecte am ajuns să umplem goluri de care nici nu ne dăm seama. Deși, în mod cert, acumularea reprezintă o creștere a nivelului de trai și certifică un anumit standard la care tindem cu toții, nu știu dacă munții de obiecte cu care ne înconjurăm ne aduc cu adevărat fericirea. În bula în care trăiesc eu, copiii aproape că nu se mai bucură de jucării. Sau dacă se bucură, e pentru foarte scurt timp, după o zi sau poate chiar mai puțin  dispărând orice interes. Nu pot să nu compar și nu pot să nu îmi aduc aminte de mașinuțele chinezești care pe vremuri erau aur curat sau de păpușile fabricate la Arădeanca, păpuși cu ochi care clipeau  și care plângeau atunci când le întorceai pe burtă. Erau cadouri la care toți copiii visau și care acum au căzut în desuet. Ca să nu mai spun ce caznă era să ”faci rost” de un cadou atunci când erai invitat la ziua cuiva și în special la cea a unui copil. Fără pile, cunoștințe și relații erai  fiul ploii. Îmi aduc aminte cu neplăcere că, negăsind nimic în comerțul de stat, nu am reușit să îi fac cadou finuței mele tradiționalii cercei de botez și i-am dus o brățară de aur pe care s-o poarte la adolescență. Cam aiurea dar nu am avut încotro.

        Acum însă, după cum spun reclamele, totul este la un click distanță. Silvia și-a pierdut un cercel și a trebuit să cumpărăm alții. Am rămas surprinsă de oferta grozavă de  cercei de aur pentru bebelusi și, realmente, nu știam ce să alegem atât de drăguți erau toți. Ea ar fi vrut unii cu fluturaș dar până la urmă am hotărât împreună că unii cu cireșe i s-ar potrivi mai bine mai ales că mama ei o alintă mereu ca fiind ”fetița lui cireșar”.  Iar dacă tot am intrat pe site am zis să arunc un ochi și la pandantive  și bine am făcut pentru că am găsit exact modelul de trifoi cu patru foi pe care îl căutam de ceva timp. Lovely!

        Și cu toate astea, cu toate grămezile de jucării peste care se așterne praful, cu toți munții de plușuri și cutiile pline de plasticuri, copiii continuă să aștepte jucării noi  iar noi le cumpărăm deși suntem pe deplin conștienți că nu este cea mai înțeleaptă decizie. Peste câteva zile vin Paștile și în ultimii ani iepurașul și-a cam făcut de cap. Ce credeți că se va întâmpla anul acesta? se va rezuma la ouăle de ciocolată sau se va transforma din nou în Moș Crăciun de primăvară?

Share This:

Read More

Nu toți cei care vând se numesc negustori

        De vreo doi ani, de cand s-a deschis un ”aprozar” aproape de blocul meu, trec pe acolo o dată la două, trei zile și nu există să ies cu mâna goală pentru că mereu găsesc fructe proaspete, legume de la producătorii locali, zarzavaturi care au într-adevăr gust și tot felul de trufandale pe care de cele mai multe ori nu le găsesc în supermarket. Iar mai nou au adus și tăiței de casă. Din aceia care nu devin clicoși atunci când îi fierbi în supă. Un deliciu, vă spun! Îmi place magazinul și las acolo o grămadă de bani după care, desigur, nu îmi pare rău pentru că nu am avut niciodată dezamăgiri legate de produsele cumpărate. Am însă o mare, imensă nedumerire legată de patroana acestui micuț magazin care pe lângă faptul că deține afacerea, este și cea care se ocupă de vânzare așa cum se întâmplă peste tot în cazul acestor mici business-uri. Niciodată, dar niciodată nu îți oferă ceva în plus în afară de ceea ce ai pus deja în coș în sensul de a-ți arăta ce marfă a mai primit, ce noutăți mai are, ce soiuri noi de mere a adus sau să te îndemne a încerca și clementinele dulci sau strugurii fără sâmburi. Genul acela de comerciant înnăscut care fără să insiste, fără să îți bage cu forța pe gât, te îmbie să îi încerci marfa și să îți faci o părere astfel ca atunci când te vei întoarce în magazin să cumperi mai mult.

        Dar ce spun eu că nu te ”îndeamnă” la shopping, de fapt nici măcar nu vorbește cu tine. În afară de a-ți comunica cât ai de plătit nu țin minte să fi avut vreo inițiativă conversațională de când frecventez magazinul. Dacă o întrebi ceva, sigur că îți răspunde și deși nu s-a întâmplat niciodată să fie nepoliticoasă, nu aș putea folosi cuvântul amabilitate în ceea ce o privește decât dacă aș fi forțată. Nu știu, stau și mă întreb, dacă asta e o caracteristică a vânzătorului român sau poate doar mi se pare pentru că nu pot să nu fac comparația cu ceea ce se întâmplă pe alte tărâmuri. M-am întors nu de mult din Anglia și acolo, pe strada pe care locuiește soțul meu există un magazinaș cu de toate unde proprietar este un englez, dar nu get-beget, ci unul cu ceva origine pakistaneză dacă bine l-am dibuit. Și acolo, în micul lui magazin, ajung relativ des pentru că mereu uit să cumpăr ceva și seara îmi aduc aminte fie că nu am frunze de pătrunjel, fie că am uitat să cumpăr lapte sau sare așa că îndată mă reped până acolo. Nu există să intru și să nu mă întâmpine cu un zâmbet larg pe toată fața, să mă întrebe ce mai fac  (desigur fără să aștepte vreun răspuns concret) și bineînțeles să-mi spună că are o promoție în derulare. Gen iei o pizza congelată și primești una gratis. Sau că bananele sunt la reducere. Sau că a adus un nou tip de chifle. Și aproape nu există dată să-l refuz pentru că realmente îmi stârnește curiozitatea și interesul. La fel cred că aș face și eu dacă așa avea un magazin. Sau, cel puțin, asta îmi place să cred.

        Nu cred că este vorba doar de magazinele de cartier, uneori am impresia că tot ceea ce ține de vânzări a ajuns în ”vest” la un alt nivel, un nivel pentru care noi mai avem încă mult de lucrat cu toate că, repet, nu este vorba de lipsă de politețe. Ci doar de curtoazie. Chiar și la firmele mai mari care se respectă, firme cu sute de angajați, simt același luicru. Că îți vând produsul pe care îl soliciți fără însă să îți aducă o bucurie în plus. Intru în Ro într-un magazin de telefonie mobilă și, deși sunt 4-5 consilieri de vânzări, jur că niciunul nu își ridică privirea să îți arate un mic semn de recunoaștere sau îți dea de înțeles că ți-a observat prezența și că știe că ești acolo. Și că se va ocupa de tine de îndată ce va deveni disponibil.

        Fac comparația pentru că am intrat în Birmingham în magazinul Apple și, by the way, n-aș fi zis că acolo e un magazin nici să mă pici cu ceară. Arată ca un muzeu, ca un palat, un soi de monument aristocratic, o clădire istorică ce s-ar potrivi mai degrabă a fi sediu de bancă sau oricum ceva care strigă opulență. Nu că Apple n-ar întoarce banii cu lopata dar orișicât… când zici Apple te gândești la detalii futuristice și nicidecum la stiluri arhitecturale clasice. Superbă locația. Superb personalul. Grozav sprijinul acordat. Sondam și eu piața pentru că am început să cochetez cu ideea de a trece la iPhone și am zis să mă documentez pe îndelete iar dacă nu aici, atunci unde? Aveau de toate. Și când spun de toate, nu exagerez. Toate modelele de telefoane, laptopuri, tablete și smart watch-uri. Și bineînțeles accesoriile aferente, ce visezi și ce nici măcar nu visezi. Huse iphone 13 pro max cu Choupette 🙂 , pisica birmaneză a regretatului Karl Lagerfeld. (Dacă vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu ea după moartea stăpânului aflați că e bine-merci, trăiește fericită în casa fostei menajere). Dar nu doar huse, ci o mulțime de alte accesorii iphone care îți luau ochii. M-am entuziasmat așa de tare de parcă eram într-un magazin de poșete 🙂

        Și, da, pe lângă toate astea, pe lângă faptul că orice ar scoate Apple nou pe piață lumea se aruncă disperată să cumpere, vânzătorii sau sales assistants sau consilierii de vânzări sau cum vreți să le spuneți, continuă să îți ofere produsele lor și se bucură atunci când le cumperi ca și când le-ai face un mare favor. Deși pentru unele dintre ele există liste de așteptare atât de mare este cererea. Ce credeți, există diferențe între a face vânzare între noi și restul lumii? Sau doar mie mi se pare?

 

 

Share This:

Read More

Pregătiri și, mai ales, ne-pregătiri de Paști

       Mi-ar fi plăcut să nu încep cu stereotipul ”vai, ce repede a trecut timpl” dar uite că nu mă pot abține 🙂 Așadar, nu-mi vine să cred că e deja sfârșitul lui martie și peste trei săptămâni și un pic vin Paștile. Parcă ieri despodobeam bradul gândindu-ne ce mult mai avem până la primăvară și nici n-am închis bine ochii iar magnoliile au înflorit.

        Prevăd că la fel se va întâmpla și cu perioada următoare, până să ne dezmeticim făcând liste de cumpărături, dereticând prin case, curățând grădinile și scoțând hainele de vară de prin debarale, sărbătorile vor fi trecut deja. Numai că anul acesta, de fapt la fel ca în ultimii, nu o să mă mai stresez cu nimic și nici nu o să pun vreun fel de presiune pe mine sau pe cei din jur doar pentru că ”așa se face” și ca să fiu în rând cu lumea. Apropierea sărbătorilor, de orice fel ar fi, ar trebui să aducă mai multă bucurie și mai puțină zoală. Îmi aduc aminte (cred că acesta a fost declicul care mi-a insuflat dorința de a aștepta în liniște evenimentele majore) când o bună prietenă mi-a povestit cum în Ajunul unui Crăciun și-a dat seama că uitase să șteargă praful de sub patul din dormitor și, în genunchi, cu cârpa în mână, freca de zor parchetul în timp ce de pe scara blocului se auzeau deja copiii care veniseră la colindat. Era așa de panicată că despre casa ei nu se putea spune că e ”lună și bec” încât pur și simplu și-a stricat toată ziua. Amândouă am râs la faza asta și ne-am promis că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Nu știu dacă ea a reușit, eu însă cu siguranță m-am ținut de promisiune. Curățenia e deci ceva ce fac în mod obișnuit fără salturi spectaculoase înainte de sărbători, adică programul administrativ care intră în rutina săptămânală.

        Nici haine noi de Paști nu mai țin să am, deși tradiția asta spune. Adevărul e că am destule și sunt mai mult decât mulțumită cu ce dețin deja. Nu este nevoie să îmi cumpăr o rochie nouă doar ca să bifez încă un punct pe listă deși îmi face plăcere să mă cadorisesc  cu câte ceva din când în când. Să zicem o broșă cum ar fi cireașa pe care pur și simplu o ador.

        Sau ceva cosmeticale mai ales că am ieșit din iarna asta lungă (în care am purtat masca aproape non stop) cu o piele extrem de uscată și sensibilă. Primesc tot felul de recomandări cu cele mai bune creme antirid dar eu cred că, de fapt,  cele mai bune sunt cele care ți se potrivesc și nu cele care sunt cele mai scumpe. Adică mie mi-a făcut mai mult bine (în sensul în care s-a văzut efectul) o cremă simplă de la Elmiplant decât una de 400 de lei de la Lancôme. În rest, utilizarea unui lapte pentru curatarea fetei, apoi o apă micelară și astfel tenul curat și sănătos devine cel mai frumos accesoriu. Mai de preț decât orice bluză nouă.

        Masa de Paști sau, cum spun cei de la TV, ”ce punem pe masa de Paști” e un subiect care nu poate fi trecut cu vederea și nu pentru că ar fi de importanță națională ci pentru că pur și simplu suntem bombardați din toate părțile cu această întrebare. De parcă ar fi foamete sau am fi lipsiți în timpul anului de vreo plăcere gustativă. Din fericire vremurile în care alimentele se găseau cu greu au trecut de mult și nu văd de ce ar trebui acum să ne ghiftuim mai mult decât putem duce. Așa că o masă simplă, de duminică, mi se pare un lucru mai mult decât rezonabil iar atmosfera de sărbătoare se creează prin ouăle vopsite și un desert mai deosebit. Nu, nu cozonac și nici pască pentru că nu sunt fan 🙂 Dar, desigur, asta este o preferință personală.

      Adevărata pregătire pentru Paști este acea perioadă de liniște spirituală, de fapte bune și de gânduri curate și, desigur, de înfrânare la mâncare. Dar pe această temă am putea vorbi la nesfârșit  pentru că eu nu înțeleg postul care înseamnă găsirea de înlocuitori pentru carne, brânză, lapte sau ouă, nu înțeleg festinurile cu zece feluri de aperitive vegane, mici și șnițele din soia și felii uriașe de tort de morcovi sau brioșe fără ou însă înecate în râuri de miere și siropuri de fructe. Mai umil cred că este să mănânci puțin chiar dacă în dieta dinaintea Paștilor se strecoară un iaurt sau un ou fiert deși, desigur, dogma bisericească spune altceva.

        La fel cum spune și că unul, poate cel mai important dintre principiile moralei creștine, este să îți iubești aproapele iar dacă acest lucru nu îți vine firesc și natural poate în această perioadă ar fi potrivit să te străduiești mai mult. Zilele trecute eram la București cu nepoatele și ne-am urcat într-un autobuz care era relativ aglomerat, nu stăteam chiar ca sardelele dar nici departe nu eram. Fetele sunt mărișoare deja, au 4 și 6 ani deci pot să stea câteva stații în picioare, nu e mare problemă asta dar totuși când vezi copii atât de mici mi se pare normal să încerci să îi protejezi un pic în sensul de a le lăsa acces mai ușor la bara de susținere sau de a-i ocoli, de a le lăsa spațiu cât să nu îi presezi de un spătar de scaun sau chiar să te urci pe ei. Dar exact asta s-a întâmplat cu un cuplu, niște oameni undeva la aproximativ 60 de ani, supărați pe viață și pe tot ce implică transportul în comun care pe lângă faptul că le-au bruscat pe fete împingându-le fără cea mai mică reticență (deși aia mică e cât o scamă) undeva mai încolo de locul în care voiau ei să se instaleze, au mai și bolborosit ceva printre dinți, ceva de genul ”de-a dreacu’ atâția copii”.

        M-am blocat deși șocul adevărat a venit abia peste un minut când autobuzul a trecut pe lângă o biserică și cei doi au început să-și facă șapte rânduri de cruci și să se închine în semn de mare credință. Mi s-a făcut o greață de nedescris.

        Voi cum stați cu pregătirile de Paști? Mergeți pe opulență sau o lăsați mai moale?

Share This:

Read More