3 metode de a lua telefonul și tableta din mâna copiilor

        Când nepoatele mele aveau doi-trei ani, mă distra teribil să văd cum umblă cu degetuțele pe ecranul telefonului mobil și mă miram să observ câtă dexteritate au. Ca să nu mai spun de intuiția de care dădeau dovadă și de faptul că știau să treacă de la o aplicație la alta cu mai multă ușurință decât unii dintre colegii mei de birou care considerau calculatorul ca fiind inamicul numărul unu atunci când trebuiau să învețe ceva nou. Acum fetițele au patru și respectiv șapte ani iar atunci când le văd cu ochii aplecați pe tabletă sau pe telefon, nu mi se mai pare nimic amuzant. Ba din contră. În general, tehnologia a avut un impact imens asupra copiilor transformându-i într-o țintă ușoară prin efectele nocive ale folosirii în exces a ecranelor și ca orice lucru folosit în exces, și acesta dă dependență, și încă una chiar foarte urâtă.

        În familia nepoatelor mele există reguli foarte stricte și clare de folosire a tabletei: doar în cele două zile de weekend și doar câte o oră pe zi. Fetele sunt atât de obișnuite cu acest program încât nici măcar nu își mai pun problema că acest aspect ar putea suferi modificări. Asta se întâmplă însă la București, dar cum cei mici sunt specialiști în manipulare, atunci când au venit în vacanță la bunici au uitat complet de acest orar și au început o pisălogeală continuă folosind toate metodele posibile de la implorare până la amenințări. De la ”fac orice pentru tine dacă mă lași o oră la tabletă și o să te iubesc toată viața” până la ”nu mai vin niciodată la tine și te spun lui mami că nu mă lași să fac nimic”. În prima zi am cedat însă după crizele de plâns și furie cu care s-a încheiat sesiunea de jocuri din prelungirile de ”încă 5 minute” și apoi încă 5 și încă 5, mi-am jurat să nu mai fac această greșeală și să găsesc alternative pentru a le îndrepta atenția către alte lucruri. Deocamdată am găsit trei alternative care au funcționat și care le-au captat interesul:

  1. Ajutor în bucătărie. E un fel de a spune pentru că de fapt mai mult mă încurcă dar fetele sunt mai mult decât încântate atunci când le dau ceva de tăiat pentru că dintre toate treburile domestice, asta le place cel mai mult. Să taie cu cuțitul fructe și legume. Le pun pe un tocător o banană sau câteva felii de pepene și le dau liber la mărunțit. Nu contează forma sau mărimea pentru că în final tot ele le mănâncă. Uneori mă mir și eu câtă răbdare au pentru această activitate. Zilele trecute am făcut un sufleu de conopidă și o oră jumate’ , cât au ciopârțit conopida nu le-am auzit gura. A ieșit perfect pentru toate părțile implicate.
  2. Presat plante în ierbar. Ideea asta mi-a venit după ce le-am arătat niște flori presate între paginile unei cărți și am văzut că au manisfestat un interes deosebit pentru petalele vechi de câteva zeci de ani. Așa că acum avem plante în diverse stadii de uscare presate în cărți de colorat  care deja și-au îndeplinit misiunea inițială sau care sunt depășite pentru vârsta lor. Adevărul e că au ieșit chiar bine și avem acum toate soiurile de frunze, fire de iarbă, flori, floricele și chiar crenguțe subțiri din care la iarnă o să facem mici tablouri și felicitări.
  3. Citit. Asta e o activitate care poate părea simplă dar care, din păcate, pentru mulți copii nu vine ca ceva firesc pentru că pur și simplu nu toți copiii au obișnuința lecturii și în consecință nu au răbdare suficientă. Dar cu puțin exercițiu și cu alegerea unor cărți de povesti potrivite, lucrurile pot intra repede în rutina zilnică. Fetele adoră să li se citească, mama lor le citește în fiecare seară înainte de culcare iar eu am extins acest bun obicei și în timpul zilei ca o alternativă a televizorului. Cât suntem în casă lucrurile decurg foarte bine și cu spor. Am încercat să citim și în parc sau la ștrand însă acolo erau atâția stimuli externi încât nici măcar eu nu m-am putut concentra pe cartea mea de Joe Dispenza  primită cadou de ziua mea deși pare foarte interesantă.

        Sunt convinsă că există și alte metode de a-i atrage pe copii către activități care nu implică online-ul sau ecranele, dar pentru cazul meu concret acestea trei funcționează perfect. Dacă aveți și alte idei, împărtășiți vă rog în comentarii.

 

Share This:

Read More

Contul online se deschide la ghișeu cu actele în original și copie

        Sunt aproape sigură că știți că Declarațiile online se depun la etajul 2 🙂 E o expresie care a intrat deja în folclor și despre care mult timp am crezut că este o glumă. Din păcate, deși e de râs, nu este o glumă, ci trista realitate care bântuie România și chiar și acum, după patru ani de la apariția și ulterior viralizarea afișului de la unul din sediile ANAF, formularele primite online se printează și se iau la mână.

        Toată viața mi-a fost groază de interacțiunea cu reprezentanții birocrați ai statului român și de plimbatul de la un ghișeu la altul cu săptămânile. Poate și pentru faptul că niciodată nu am fost în stare să dau șpagă ca să obțin o hârtie pe care de fapt aveam tot dreptul să o primesc. Am avut o colegă, și bună prietenă, care avea o vorbă: Morții se acoperă cu pământ și viii cu hârtii. Mi-am adus aminte de asta când, de curând, am citit pățaniile împărtășite pe Facebook ale unei cunoștințe care a avut nevoie de consultațiile unui medic  din sistemul public de sănătate. Avea trimitere, avea număr de ordine dar nu a fost de ajuns ca să poată intra la medic. De la recepție i s-a cerut să completeze o ”declarație pe proprie răspundere” că nu figurează internată în ultimele 24 de ore. Cică dacă ești internat nu poți veni la consult. Logic, nu? Dar în același timp, orice pacient este posesor de card de sănătate și dacă o informație atât de simplă nu se regăsește pe acest card stau și mă întreb ce înseamnă de fapt informatizarea și tot sistemul informatic din sănătate? Și asta nu e nimic, după ce a dat declarația, a avut nevoie de investigații suplimentare de la un medic de altă specialitate dar cu cabinetul în aceeași policlinică. În aceeași zi. Și, să vezi și să nu crezi, i s-a cerut să mai dea încă o declarație că nu este internată, totul petrecându-se în același loc, la interval de câteva minute. Noaptea minții. România digitalizată.

        Părerea mea este că această ”digitalizare”  este de fapt doar un punct pe lista care mai trebuia bifată pentru a îndeplini anumite condiții impuse de UE, probabil ca să mai putem accesa niște fonduri. Să ajungem cumva în rând cu lumea. Raportezi că ai făcut, ești felicitat și treci la pasul următor că nu vine nimeni să verifice exact cum funcționează sistemul ăsta ”online”.

        Ca de exemplu la Casa Națională de Pensii unde cu mare tam-tam s-a publicat pe site faptul că îți poți face cont online cu care apoi să ai acces la toate serviciile și informațiile oferite de această instituție, notificări personale și o mulțime de alte date de interes. Lucru lăudabil pe care l-am și făcut doar că numai până la jumătate. Pentru că după ce îți introduci datele în sistem, aplicația te conduce la  butonul Tiparire formular pentru a-l imprima pe hârtie. Urmează apoi să te prezinți  personal cu cererea printată și semnată la oricare casă teritorială de pensii, împreună cu actul de identitate în original şi copie sau, după caz, cu documentele justificative în original şi copie. Carevasăzică iei sub braț dosarul cu șină și te prezinți la ghișeu să îți deschizi contul online 🙂 Dacă nu mă credeți, intrați pe site-ul CNPP.

Totul este atât de complicat și stufos și îmbârligat în (aproape) orice domeniu încât de multe ori îți vine să apelezi la firme specializate care să te scutească de drumuri și stat la cozi la ghișee care au program cu publicul de la 11 la 11:30, două zile pe săptămână. Îți cumperi o mașină din străinătate, ai în față mapa cu acte inmatriculare auto, știi că nu lipsește nimic și totuși te apucă groaza să te apuci de formalitățile care trebuie îndeplinite pentru a înscrie mașina în circulație.

        La fel și la Programul Rabla. Pare simplu, dar e simplu doar pentru cei  care au mai casat mașini înainte.  Spun asta din proprie experiență pentru că luna trecută am renunțat la a mai repara Smartul meu pentru că deja reparația era mai scumpă decât mașina în sine, așa că l-am dus (cu părere de rău) la dezmembrări. M-am învârtit mult în jurul cozii până să rezolv cu toate actele dar, după cum se spune, în orice rău este un bine și  uite așa am aflat, căutând pe internet pașii pe care îi am de urmat, că pe lângă rabla clasică, există și o rabla plus, un program destul de nou, prin care Guvernul își dorește să introducă în circulație vehicule electrice. Persoanele care își doresc să achiziționeze un astfel de autoturism vor primi o subvenție de la stat, fără a mai fi nevoie să caseze un autoturism vechi. Chiar nu știam asta dar mi se pare o informație foarte utilă.

        Voi cum stați cu experiențele petrecute online la instituțiile statului? Zâmbiți îngăduitor sau fierbeți la foc mic?

 

 

Share This:

Read More

Pregătiri pentru vacanță. Cel mai important lucru, cremele cu SPF

        Vorba vine ”pregătiri”… Practic, pentru vacanțe sunt pregătită de când m-am născut 🙂 Nu trebuie să-mi spui de două ori, nu am nevoie de invitație specială, nu pun o mie de întrebări și nici nu îmi ia două zile să îmi fac bagajele. Am o listă în agendă unde, înainte de fiecare plecare, bifez punct cu punct  lucrurile esențiale pe care nu trebuie sub nicio formă să le uit acasă gen lentile de contact, carduri de memorie sau încărcător de telefon, apoi îmi iau din baie port-fardul cu produsele cosmetice în format travel size, mai pun 3 haine în bagaj și aia e. Pot să ies liniștită pe ușă.

        Ideea de a avea un port-fard special pentru călătorii (pe care să nu îl folosesc în restul timpului) am preluat-o de la Cristina și de multe ori i-am mulțumit în gând pentru eficiența soluției. Am acolo tot ce îmi trebuie (și dacă mă cunoașteți cât de cât știți că îmi trebuie muuulte, fiind o devoratoare de cosmetice) începând de la demachiant și pastă de dinți până la șampon, balsam, mască de păr sau lotiune dupa plaja.

        Am de toate, iar pentru vara asta, pentru că voi călători cu nepoatele, am adăugat și o crema de protectie solara bebelusi. E adevărat că fetele nu mai sunt chiar bebeluși dar mai bine un SPF mai mare decât  unul insuficient. Sunt obsedată de arsurile solare de când, copil fiind, mergeam la mare în tabăra de la Năvodari, iar profesoara ne repeta mereu cât de sănătos este soarele și ne punea să stăm întinși pe cearceafuri ca să ne bronzăm ”peste tot”. Seara arătam ca niște raci proaspăt fierți și ne ungeam cu iaurt unii pe alții ca să ne treaca usturimea. De atunci iubesc soarele dar în același timp mă feresc de el.        Ca fapt divers, conceptul de SPF (Sun Protection Factor) a fost introdus în anul 1962 și măsoară eficacitatea aplicării a 2 mg de cremă pe un cm² de piele. Este deci un standard internațional. Există mai mulți chimiști și farmaciști   care își revendică titlul de a fi inventatorii cremei de protecție solară dar nu se știe exact cine a fost primul. Asta a fost o mică paranteză cu o informație care mie mi s-a părut interesantă.

        Desigur că de când au apărut cremele cu SPF și până au ajuns la noi a fost cale lungă, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Fetelor le-am cumpărat costume speciale cu mânecă lungă pentru stat în apă iar protecția pe care acestea o oferă nu poate fi comparată cu nicio cremă.  Pentru pielea feței nu există însă o altă soluție decât o cremă bună cu protectie solara pentru că până la urmă viața e făcută ca să ne bucurăm de ea și nu să stăm ascunși în pivniță de teama razelor care pot fi (și sunt) nocive.

        Deci, da. Am creme noi pentru protecție solară, școala s-a terminat și… a venit vacanța cu trenul din Franța! Voi sunteți pregătiți pentru o nouă vară fierbinte?

Share This:

Read More

Mi-ar plăcea să am un câine

        Una dintre marile mele dorințe care, din păcate, nu o să mi se îndeplinească prea curând, este să am un câine. Și asta pentru că mi-ar fi practic imposibil să am grijă de el atâta timp cât eu sunt mereu plecată. Nu aș avea cu cine să îl las și, mai mult decât atât, chiar dacă aș avea, consider că dacă îți asumi responsabilitatea adopției unui animăluț, ideea e că trebuie să îl ții lângă tine și nu lângă alții. Un câine nu e o jucărie pe care atunci când pleci în concediu să o pui pe raft iar atunci când te întorci să o iei înapoi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

        Eu îl văd pe Bobiță, cățelul lui tata, care atunci când rămâne în grija mea (arareori, dar totuși se întâmplă) aproape nu mănâncă și intră într-o apatie din care nu pot să îl scot orice i-aș da. Cu pisicile e însă un pic altfel. Adică așa cred. Poate suferă și ele la fel de mult dar nu știu să își exprime sentimentele. Este clar pentru oricine că acestea nu își arată afecțiunea precum câinii. De exemplu pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.  Însă faptul că pisicile sunt independente nu înseamnă nici pe departe că au o inimă de gheață.

        Pe Sylvestra o am de aproape 12 ani de când nu era mai mare decât pumnul meu și mi-a adus-o femeia care făcea curat pe scara blocului spunându-mi că a salvat-o din gura unui câine care fugea cu ea pe stradă. A aruncat cu umbrela după el și acesta a lăsat pisica reușind astfel să îi salveze viața. Ar fi trebuit să îi găsesc un plasament dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată și am rămas împreună purtându-ne reciproc de grijă la bine și la greu de o grămadă de ani. Nici nu știu cum a zburat timpul și nici nu mai știu câte clipe de iubire am petrecut împreună.  Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj.

        Când am spus că mi-aș dori un câine nu m-am gândit nicio clipă că l-aș vrea în locul unei pisici. Mi-ar plăcea să am și una, și alta sau, mai degrabă, și din unii și din alții, adică să mă înconjor cu multe animale pentru că le iubesc pe toate indiferent dacă au blană, solzi sau pene. Iar câinele cu pisica se completează reciproc. Ce nu îți dă unul, îți oferă celălalt. Am văzut pe internet o mie de filmulețe cu câini care fac tumbe de fericire atunci când primesc un cadou și de fiecare dată când văd asta nu pot să nu îmi aduc aminte de Crăciunul în care i-am cumpărat Sylvestrei o mingiuță specială pentru pisici de care s-a speriat atât de tare încât nu a mai ieșit de sub canapea decât după două zile.

        Din acest punct de vedere câinii sunt mai deștepți. Îi văd și pe cei trei ai lui Vlad, Mike, Gina și Patrocle, care se bucură în orice moment și pentru tot ce le dau. Orice accesorii caini le-am luat, au știut să aprecieze, să se bucure și să dea din coadă,  nu ca Sylvestra căreia i-am cumpărat un coșulet special pentru dormit iar ea tot pe tricourile mele aruncate pe pat doarme. Sau, mai rău, chiar și pe câte un pungă de plastic uitată pe covor. Oriunde, numai în coș, nu 🙂

        De multe ori nici de mâncare nu se știe bucura, atâtea mofturi face de parcă e conștientă că în urmă cu câteva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Și câinii lui Vlad au preferințe la mâncare, este adevărat, dar dacă le dau o astfel de hrana uscata caini, o devorează cât ai zice pește. Sau mai bine să nu pomenesc de pește că cine știe ce idei le vin. Masa pe care stă acvariul nu e foarte înaltă 🙂

        Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? Și dacă încă nu aveți niciun animal, v-ar plăcea să vă luați unul?

Share This:

Read More

5 probleme care pot apărea atunci când locuiești la bloc

        Nu spun că dacă locuiești la casă nu apare niciuna dintre acestea și nici că dacă îți duci traiul la bloc sunt toate pe capul tău, dar probabilitatea ca ele să îți provoace neplăceri este cu mult mai mare atunci când locuiești într-un bloc. Și mai ales unul construit în perioada comunistă, așa ca cel în care stau eu. Ideea acestui articol mi-a venit atunci când mă plângeam unei prietene despre eterna problemă a infiltrației apei prin plafon, problemă cu care mă confrunt de ani de zile și care, pe când credeam că am scăpat, a reapărut. Mi-a răspuns că ar prefera să stea la ultimul etaj decât la parter, așa cum stă ea, și să suporte gălăgia grupurilor de tineri care se adună sub fereastra ei și care o deranjează, mai ales acum vara, până târziu după miezul nopții. Așadar, iată care cred eu că sunt problemele care apar cel mai frecvent în blocurile din România.

  1. Igrasia.  Nu numai că este inestetică dar atrage după sine și diverse boli de la simple alergii până la afecțiuni pulmonare. Nu știu să apară pe pereții construiți din cărămidă (deci la blocurile ridicate înainte de anii 70)  dar la blocurile din betoane igrasia este ceva foarte frecvent. Sau, mai bine spus, era, pentru că toate cunoștințele mele care s-au confruntat cu această problemă și-au izolat pereții cu polistiren expandat. Unii doar pe interior, alții, acolo unde asociația de proprietari s-a implicat, și pe exterior. Se pare că este o soluție eficientă și care durează bine în timp. Vorbesc din ce am văzut în apartamentele prietenilor mei cărora la un moment dat li se făcuse mucegai peste tot în spatele mobilei.
  2. Hidroizolația. Despre asta, din păcate, pot să vorbesc din proprie experiență. Am încercat toate soluțiile, inclusiv construirea unui mic acoperiș din tablă, de aproximativ 50-60 de cm înălțime. Ideea asta a fost cea mai bună și ne-a ținut mai bine de 10 ani până când, la o furtună puternică de vară, vântul a smuls acoperișul și l-a aruncat în stradă. Marele noroc a fost că nu a rănit pe nimeni și nici nu a căzut pe vreo mașină. Am revenit apoi la metoda clasică.  Firma care s-a ocupat de lucrare ne-a asigurat că izolația este făcută cu cele mai performante materiale (și, cel puțin din punct de vedere al prețului așa a și fost) și că ei ne vor asigura o garanție a lucrării de 10 ani. Au trecut doi și lucrarea e praf. Este adevărat că au venit la fiecare reclamație și au cârpit ceea ce era stricat dar asta nu mă încălzește cu nimic. Explicațiile pe care le primim de fiecare dată sunt halucinante, n-ar recunoaște nici morți că au fost total lipsiți de profesionalism, ci am fost doar noi, locatarii, urmăriți de ghinion.
  3. Vecinii. Aici aș putea scrie scenarii pentru seriale de comedie. Din fericire la mine pe scară nu am vecini gălăgioși, nici scandalagii, nici din cei care fac mizerie. Este totuși greu uneori  să te pui de acord cu deciziile care implică votul tuturor pentru că oamenii sunt foarte diferiți și nu gândesc la fel dar, ca în orice relație, e bine uneori să mai lași de la tine sau să faci mici compromisuri pentru binele comunității. Și dacă tot ziceam de comedie, să vă povestesc o fază drăguță petrecută la una din primele ședințe ”de bloc”, când eram cu toții proaspăt mutați în apartamente. Vorbeam despre amenajarea spațiului verde și unul dintre vecini a venit cu ideea plantării unor butași de viță de vie urcătoare astfel încât pe peretele din spatele blocului să avem ceva verde care în același timp să țină răcoare vara. În plus, mai spunea că este un soi de vie extrem de productivă și că în doi ani am putea ajunge chiar să avem o recoltă frumușică, moment la care unui alt participant la ședință i s-a aprins un semnal de alarmă. Dacă vom culege strugurii, vom face vin, da? Și dacă vom face vin, cum îl împărțim? Cine, cât, ia? Care e procentul celor de la etajele superioare unde nu ajunge via, cât se cuvine la o scară și cât la cealaltă având în vedere că scările nu sunt identice? Vorbea cât se poate de serios, fiecare frază era un fel de sentință și era atât de pătruns de importanța clarificării acestui aspect  încât o bună parte din vecini i-au dat dreptate. Și decât să ne certăm în viitor despre cum împărțim vinul, mai bine nu mai plantăm nimic. Și așa a rămas.
  4. Gândacii. Pot fi cea mai mare spaimă a unor persoane, dar ce spun spaimă, că unii intră în panică de-a dreptul când văd un gândac fugind ca bezmeticul în momentul în care aprinzi lumina. Și, cum spuneam la început, gândacii pot să apară și la casă dar la bloc au un mediu de dezvoltare mult mai propice și, în plus, au unde să se ascundă prin coloanele de țevi. Știu că multă lume evită să vorbească despre acest subiect ca și când ar fi o rușine să te trezești într-o bună zi că ai gândaci în bucătărie. De fapt la noi multe subiecte sunt tabu dar în Anglia am văzut că există până și jocuri pentru copii care se numesc Bugs in the Kitchen 🙂 Tot ce trebuie să faci este să prinzi gândacii în capcane și apoi să te descotorosești de ei pentru că toate jocurile pentru copii reproduc realitatea adulților la o scară mai mică.
  5. Înfundarea vasului de toaletă. Sau, mai rău,  a coloanei de canalizare. Se întâmplă atunci când depinzi de oameni care nu au simțul răspunderii și aruncă în wc obiecte care nu se dizolvă și care apoi provoacă adevărate catastrofe domestice. Deși acum există multe soluții de desfundare wc, este preferabil să nu se ajungă la asta. La mine în bloc s-a întâmplat odată rău de tot și, după ce am încercat să rezolvăm problema cu tot felul de soluții chimice, operațiune total nereușită, am fost nevoiți să chemăm un instalator care desigur avea în dotare pompe vacuum cu care a extras din țeavă un… prosop. Nu un șervet, nu o cârpă, nu un prosopel, nu ceva de mici dimensiuni ci ditamai prosopul! Chiar și din greșeală să fi căzut în vasul de toaletă era imposibil să nu îl observi și cine l-o fi scăpat putea să îl arunce la gunoi în cazul în care nu ar mai fi vrut să îl folosească, dar în niciun caz să tragă apa după el. E o chestiune de educație și à propos de asta și de jocul cu gândacii, am văzut jocuri care abordează și această temă, dacă vă vine să credeți, a înfundării wc-ului. Adică îi învață pe copii de mici, ce poți și ce nu poți să arunci în vasul de toaletă.

           Voi cu care din problemele acestea v-ați confruntat? Pentru că nu pot să-mi imaginez că ar exista casă unde să nu se fi întâmplat nimic din toate astea.

Share This:

Read More