Cu covidul deasupra capului

        Am avut un weekend mizerabil, m-am trezit sâmbătă dimineața cu o stare de greață și m-am panicat. Nu că ar fi fost simptom clasic de covid dar am ajuns cu toții în starea în care orice junghi, orice strănut sau o simplă durere de cap să ne ducă cu gândul la infectarea pandemică. Tot timpul am senzația că sabia lui Damocles e gata să cadă și parcă într-un fel abia aștept să se termine. Știu  că nu mai e mult și vom trece cu toții prin boală, nu sunt pesimistă de felul meu (și chiar în condițiile actuale de panică nu cred că finalul va fi catastrofal) dar bulgărele nu mai poate fi oprit cu toate măsurile care s-au luat.

        M-am tot învârtit prin casă, am deschis televizorul, am închis televizorul ca să-mi dau seama că de fapt toată senzația de rău și neliniște pe care o aveam nu era de natură fizică ci mai degrabă venea din toate informațiile negative care ne bombardează din toate părțile. Și nu vorbesc doar de tv ci și de toată presa online, de Facebook și alte rețele, de discuțiile de la serviciu, de conversațiile pe care le auzi întâmplător pe stradă, de radiourile care merg în magazine. Nu se întâmplă nimic bun și cu toate măsurile care s-au luat (unele, în opinia mea, total aiuristice) covidul continuă să-și facă de cap. Să fim serioși cum ar putea scădea cazurile dacă oamenii nu mai ies noaptea pe stradă? Bine că se înghesuie ziua la metrou și în magazine cu măști dubioase pe față…

        Și pe lângă nenorocitul de covid mai trebuie să suportăm aceleași mizerii cu care ne-am ”obișnuit” de ani de zile dar care acum au luat o amploare nemaiîntâlnită. Bezna minții. Unul care ajunge șef la Oficiul de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor fără să aibă măcar bacalaureatul în schimb își fabrică pe bandă rulantă masterate și doctorate, un prefect al capitalei care în timp ce tot orașul clocotește ridică naiv din umeri aflându-se la cumpărături, o țoapă care se agață ridicol de scaunul de primar pe care tocmai l-a pierdut prelungindu-și mandatul prin chichițe avocățești cu încă două-trei zile doar pentru a-i face în ciudă succesorului și tot felul de aberații care mă fac să-mi crească tensiunea.

        În vremurile normale (care acum ni se par toate bune deși poate nu au fost chiar așa) remediul pentru a ieși dintr-o astfel de pasă proastă era să mă aranjez frumos, să mă bibilesc și să ies undeva în oraș ca să îmi schimb gândurile. La un mall, la o terasă cu o prietenă, la un film, la o pizza, ceva de genul. Acum nu se mai poate nimic. Nici măcar să mă aranjez la chip. Nu m-am mai dat cu fond de ten de o sută de ani. Inițial, când purtatul măștii a devenit obligatoriu, mi-am spus că nu o să-mi schimb rutina și am continuat să mă machiez ca de obicei dar după un timp, după ce am văzut cât de tare se murdărește masca pe interior, parcă nu îmi mai venea să o pun la loc așa mizerabilă. Și să o schimb de zece ori pe zi chiar nu-mi venea așa că am renunțat la fondul de ten. La fel cum am renunțat și la ruj dacă și așa nu mă vede nimeni pe sub mască. Singurele chestii pe care continui să le folosesc în mod constant sunt o mascara de bună calitate și un sampon uscat Batiste, nu pentru că nu mă spăl pe cap suficient de des, dar am observat că pulverizat la rădăcină, îți dă instant un volum foarte frumos la păr. De fapt nu am ”observat” eu asta ci e un truc descoperit pe internet care chiar funcționează.

        Asta e fața mea la momentul actual, cu măști din astea colorate mă plimb și mă întreb care e eficiența lor față de cele care se găsesc în farmacii și care pe zi ce trece devin tot mai subțiri. Cred că dacă m-aș ambiționa, printr-o mască din aceea albastră de un leu aș putea umfla un balon. Nu ca să fiu cârcotașă dar cred că virusurile zburdă prin ele și pe lângă ele ca mieii pe câmpii.

         Orișicât, că au sau nu efectul scontat, legea e lege și trebuie să ne conformăm toți. Sau doar unii? că tocmai am văzut că Ciolacu a fost amendat pentru nerespectarea acestei reguli. Pe Orban nu a avut cine să-l amendeze că știu că și el a fentat… deci ce așteptări să mai avem de la cei care încă pun la îndoială existența virusului? Nu mai zic nimic, nu mai scormonesc canalele de știri că iar mă indispun. Mai bine spuneți-mi voi ce fel de măști folosiți? Din astea fancy sau din alea serioase, chirurgicale?

Share This:

Read More

Cât de mult țineți cont de părerea influencerilor?

        Cred că este aproape imposibil ca reclamele pe care le vezi (sau auzi) zilnic să nu te influențeze într-un fel sau altul deși unii susțin sus și tare că nu au căzut niciodată pradă publicității. Că nu se uită la televizor. Că nu deschid radio-ul. Că nu răsfoiesc pliantele pe care le găsesc în cutia poștală. Că sunt mai tari ca marele sfinx de la Giza. Impenetrabili și neinfluențabili. Nu prea cred, studiile arată că și dacă ajungi să vezi doar prinele trei secunde dintr-o reclamă, în mod inconștient aceasta ți s-a strecurat în creier și acolo rămâne. Cine n-a auzit sau n-a folosit expresia prietenii știu de ce sau vi se pare că e prea ca la țară?

        Recunosc că mie mi-au plăcut dintotdeauna reclamele iar cele pe care le vedeam înainte de ’89 la programele occidentale pe care le prindeam ilegal cu antena parabolică mi se păreau fascinante. Și nu erau decât reclame la sosuri pentru spaghetti sau deodorante de supermarket dar pentru amărâții de noi acestea erau mărfuri de lux. Când au apărut și la noi reclamele, primul contact a fost cu Adidas Torsion iar pentru mine brandul acesta o să rămână întotdeauna în topul topurilor. Au urmat însă și multe dezamăgiri iar cea mai mare a fost reclama la un șerbet la care atunci când vedeai cum se scurge încet de pe linguriță îți lăsa gura apă. Un șerbet de zmeură, portocale sau caise, cu un aspect lucios, mai gros și mai dulce ca mierea care se așeza în borcane în cercuri concentrice făcând să saliveze orice ființă umană. Când, după lungi căutări prin magazinele care încă erau departe de abundența de azi, l-am găsit într-un ABC la Sovata, mi-am dat seama că nimic din ceea ce promitea spotul publicitar nu era adevărat iar dacă ar fi să renunț la eleganța exprimării aș putea chiar spune că a fost o porcărie. Dezamăgire totală.

        Îmi plac deci reclamele, mă distrează și le urmăresc cu plăcere și interes dar nu mai cred în ele. Atunci când mă interesează cu adevărat un produs sau un serviciu caut review-uri pe internet. Părerea sinceră și (de multe ori) dezinteresată a consumatorilor reali este mai valoroasă și mai autentică decât un spot strălucitor. Uneori însă se întâmplă invers, adică fără să îmi fi propus nimic, influencerii pe care îi urmăresc în social media, ies în față cu lucruri sau experiențe de care nu am mai auzit și care îmi stârnesc curiozitatea. Leigh-Ann este o tipă din USA care are un canal de YouTube și pe care o îndrăgesc enorm pentru vitalitatea și exuberanța ei. Mai mult decât atât, chiar m-am inspirat de la ea atunci când mi-am numit blogul ioanaspune, canalul ei de YouTube fiind leighannsays. De fapt a fost mai mult decât inspirație, recunosc că am copiat ideea.

        Leighannsays a fost primul canal de YouTube la care m-am abonat și, pe vremea aceea, adică acum 9-10 ani, erau puține youtuberițe de beauty dar cele care erau aveau o naturalețe și o sinceritate pe care azi arareori o găsești. De la ea am aflat prima dată că există șampoane uscate și de la ea am rămas cu părerea bine formată că cel mai bun este Batiste. Cu toate că era foarte tânără avea (și are) încă o mare pasiune pentru cosmetice iar faptul că testa tot ce exista pe piață mă făcea să cred că ceea ce spune se bazează pe propria experiență iar expertiza ei este reală și vrând-nevrând îmi inducea ideea că ar trebui să încerc și eu. Din păcate multe din brandurile pe care le pomenea în videoclipurile ei nu existau în România. Avea un păr extraordinar de frumos și mereu spunea că îl îngrijește cu produse de la Bumble and Bumble, produse pe care muream de curiozitate să le încerc, la fel precum îi admiram strălucirea feței și îmi doream să văd ce efecte ar avea asupra tenului meu măștile de la Glamglow. Oare câți ani au trecut de atunci? Mulți, în orice caz, dar uite că în sfârșit, de vreo lună-două, au apărut pe site-ul  Notino și reușesc acum să îmi satisfac marea curiozitate.

        Abia ce mi-a adus curierul coșul cu bunătăți și n-am apucat încă să văd dacă pe părul meu moale și lipsit de volum Bumble and Bumble Thickening Spray va funcționa la fel de bine ca pe cel al frumoasei Leigh Ann dar promit să vă țin la curent.

        Revenind la reclamele clasice și la influenceri, sunt curioasă dacă aveți persoane care activează în online și de a căror părere țineți cont. Indiferent de domeniu, poate să fie vorba de ceva tehnic, de mașini, de amenajări interioare, cărți, jocuri pe calculator, modă, lifestyle, orice.

 

 

Share This:

Read More

10 categorii de obiecte la care să faci ordine în această toamnă

        Nu sunt (încă) adepta curentului minimalist însă de un timp încoace mi-am simplificat mult stilul de viață și iubesc modul de a trăi din care lipsește peisajul cu munți de obiecte. Am crescut cu o singură pereche de sandale, o pereche de teniși și una de cizme și nu pentru că părinții mei nu și-ar fi permis mai multe ci pentru că așa era atunci, pe de o parte oferta de mărfuri era mică dar, pe de altă parte, acesta era modul de a trăi al majorității dintre noi. Nu ne concentram pe obiecte, de altfel în perioada de penurie acest lucru ar fi fost imposibil, însă atunci când cumpăram ceva nou, obiectul respectiv avea o cu totul altă valoare decât acum. Era prețios. Nu pot să spun că am acumulat frustrări, sau cel puțin nu la nivel conștient, însă atunci când am avut posibilitatea am început să acumulez tot ce nu am avut în copilărie adică tone de haine, poșete, pantofi, parfumuri, cărți, decorațiuni, perne, pernițe, magneți de frigider și, nu în ultimul rând, saci întregi de jucării pentru copii.

        Ani de zile una dintre cele mai mari plăceri ale mele a fost mersul la cumpărături și după fiecare sesiune de shopping eram cu un pas mai aproape de viața perfectă a vedetelor de la televizor sau cea văzută în filmele americane (după unele studii fiecare familie americană deține în medie 300000 de obiecte). M-am oprit din cumpărături și goana după reduceri în momentul în care am constatat că aveam în dulap haine care încă purtau etichetă deși le aveam deja de câteva luni iar colecția de coșuri împletite îmi umplea jumătate din debara. Să mă debarasez de obiecte nu a fost un lucru ușor și nici nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta dar în decurs de câteva luni am început să văd luminița de la capătul tunelului și de atunci, cam de două ori pe an, fac un decluttering major prin categoriile la care mi se pare că am depășit măsura. Iată pe ce m-am concentrat în această toamnă, și mai exact săptămâna trecută:

  1. Pahare de sticlă și căni desperecheate. Nu știu cum și mai ales de ce am ajuns să cumpăr pachete promoționale de bere, sucuri sau cafea, pachete la care primeai gratis un pahar sau o cană inscripționată cu brandul respectiv. Mi-am umplut bufetul din bucătărie cu 3 pahare de la Tuborg, 2 de la Strongbow, 2 de la Granini, căni de la Lipton, Doncafe și  Tchibo și nenumărate pahare de la Coca Cola. Le-am donat pe toate și acum mă simt ușurată.
  2. Prosoape uzate. Multe, mult prea multe, unele vechi de 20 de ani. O parte le-am donat la adăpostul de căței, o parte le-am transformat în cârpe de șters mașina.
  3. Facturi/ chitante/ bonuri. Nu mă pot dezbăra de obiceiul de a nu arunca nimic din ce este scris pe hârtie și acum am păstrat doar ceea ce avea o vechime mai mică de o lună.
  4. Medicamente. Am fost surprinsă să văd câte medicamente expirate aveam, multe dintre ele nici măcar nu mai știam când și pentru ce au fost prescrise așa că am scăpat de ele.
  5. Haine. Cu toate că la haine merg pe principiul înlocuirii, adică atunci când cumpăr ceva nou renunț la un obiect similar pe care îl aveam deja, parcă tot am simțit nevoia să reduc încă puțin dimensiunea garderobei mai ales că în ultima vreme mi-am schimbat mult stilul vestimantar și ținutele casual și sport își fac din ce în ce mai mult loc. Am trimis spre vânzare la un second hand online trei sacouri pe care nu le-am mai purtat de mult și am lăsat la vedere câteva hanorace, adică genul de haine după care întind mâna prima dată în zilele acestea de toamnă. Chiar mă gândeam să îmi iau unul de la Adidas și atunci când voi ieși cu nepoatele la plimbare să fim îmbrăcate la fel. Ruxandra este deja e o minifashionistă, Silviei i-am luat și ei o bluză și ar fi amuzant să ieșim toate trei în echipă. Antrenorul și elevii 🙂
  6. Cutii de plastic. Jesus! nu știu cum am reușit să adun atâtea. De fapt, știu, am mâncat multă înghețată iar cutiile erau atât de compacte, rigide și rezistente încât mi-a părut rău să le arunc așa că le-am spălat și m-am gândit că le voi folosi pentru a ține alimente la congelator ceea ce am și făcut doar că am adunat mult prea multe. Așa că le-am dus la tomberon gata spălate.
  7. Agende. Amintirile mă chinuiesc… parcă așa era refrenul unui cântec. Nu știu ce a fost în capul meu să păstrez atâta timp agendele (pline) din anii trecuți. Poate m-am gândit că voi avea nevoie de anumite însemnări, adrese sau notițe?… se vede însă că nu am avut nevoie de nimic drept urmare le-am făcut vânt.
  8. Cărti pe care nu o sa le mai recitesc niciodată și aici intră în primul rând romanele. Cărți pe care le-am cumpărat înainte să am kindle-ul, acum ocupă loc degeaba și singurul moment în care mai pun mâna pe ele este atunci când le șterg de praf. Donat.
  9. Aparate electrice uzate, încărcătoare și cabluri. Nu pot să cred câte am adunat și cât de greu sunt de organizat. Le-am aruncat în locul special amenajat pentru astfel de deșeuri de la intrarea în Kaufland.
  10. Rechizite de birou, pixuri, post-it-uri, agrafe și alte mărunțișuri pe care nu aș fi ajuns să le folosesc decât dacă mi-aș fi deschis un birou de copiat acte. Le-am dat unor copii de la mine din bloc.

        După fiecare acțiune de acest gen mă simt mult mai bine și de câte ori trec pe lângă sertarele golite  îmi vine să le deschid doar ca să îmi admir rezultatul muncii. Adevărul este că sentimentul este unul foarte plăcut și eliberator. Voi aveți cu ce vă lăuda? Care este capitolul pe care o să îl atacați în curând?  Ojele uscate, pantofii cu toc, umerașele, cosmeticele expirate, mostrele și travel size-urile pe care nu o să le încerce nimeni niciodată, colecția de reviste sau raftul cu condimente?

 

 

Share This:

Read More

Urâtă mai e toamna. Și cea de acum în mod special

        Categoric anotimpul meu preferat NU este toamna. De fapt pot chiar sa spun ca detest diminețile cețoase și stratul fin de brumă care se întinde ca o plagă peste iarba încă verde iar spectacolul pădurii în nuanțe roșiatice sau galben-arămii mi se pare trist și depresiv. Îmi plac frunzele verzi și sănătoase la fel cum la oameni îmi plac obrajii roșii care aduc sentimente de veselie. Paloarea bolnăvicioasă din care viața pare a  se scurge mă deprimă și nu pot să mă opresc din a face această comparație an de an la începutul fiecărei toamne. Poate și pentru că toate lucrurile neplăcute pe care le-am trăit, toate tristețile și supărările mi s-au întâmplat toamna, de cum începe să se simtă că zilele se scurtează, abia aștept să intru în iarnă. Adică aș sări peste toamnă cu dragă inimă.

        Am avut o săptămână urâtă și nu o spun ca să mă plâng (pentru că știu că se putea și mai rău) ci o spun mai degrabă ca pe o constatare. Pe lângă că a plouat bacovian aproape tot timpul, m-am intersectat cu mulți oameni proști sau, de fapt, nici nu știu cum să le spun pentru că în accepțiunea generală acest cuvânt sună urât și la urma urmei  nu ar avea cum să fie proști cu adevărat dacă au ajuns să termine (pe bune) școli înalte. Adică îi ajută capul să rezolve o probleme grele de perspicacitate sau chiar de matematică sau chimie dar la capitolul inteligenta emotionala sunt praf. Iar oamenii ăștia sunt cei mai toxici pentru că își cunosc puterea minții însă în relațiile interumane pot să facă mult rău iar dacă ajung să aibă o funcție cât de mică îi timorează pe cei din jur, îi controleză și de multe ori chiar îi umilesc fără cea mai mică umbră de regret. Nu e bine deloc.

        Și pe lîngă toate astea s-a suprapus și panica generată de covid care parcă nu se mai termină. Dar ce spun eu că nu se mai termină când de fapt ia amploare pe zi ce trece. Am ajuns să mă enervez când deschid televizorul și aud măsurile și restricțiile care se impun într-un ritm din ce în ce mai alert care, mie celpuțin, a început să mi se pară haotic. Sunt zeci de mii de oameni în locul cărora nu vreau să mă pun , din diverse industrii, cărora stresul legat de locul de muncă o să le facă în curând mai mult rău decât ”noul” coronavirus.

        A început iar isteria cu închiderea restaurantelor și a teatrelor de parcă s-ar fi descoperit vreun focar de infecție în macăr unul din acest gen de locuri. În schimb transportul în comun se desfășoară ca în vremurile ”bune” umăr la umăr, cot lângă cot și spate în spate. Desigur că nu te obligă nimeni să urci într-un astfel de autobuz și dacă o faci, o faci pe răspunderea ta fără să te tragă guvernul de mânecă. Până la urmă e responsabilitatea fiecăruia să-și aibă de grijă și să își ia măsurile pe care le consideră necesare pentru sănătatea proprie. Nu văd însă rostul restricțiilor impuse de autorități  care mi se pare că sunt un fel de frecție la un picior de lemn atâta timp cât metroul geme de călători iar autobuzele din marile orașe sunt ticsite până la refuz.

        Pelerinajul de la Iași a fost interzis, în schimb lumea s-a adunat la proteste împotriva acestei măsuri în fața catedralei… Deci? Unde se termină și unde începe responsabilitatea guvernului și a noastră personală? Urâtă toamnă mai avem… una dintre cele mai urâte de până acum.

 

 

 

Share This:

Read More

Nu mai este mult și parfumeriile vor intra în faliment

          Csf, ncsf… Pentru cine nu știe, aceasta este prescurtarea, oarecum comică, a lui ”ce să faci, n-ai ce să faci” adică justificarea unei probleme la care nu se găsesc soluții. Iar de data asta problema în cauză este colecția mea de parfumuri pe care nu reușesc nicicum să o reduc la o dimensiune acceptabilă deși vara aceasta am reușit să golesc patru sticluțe. Dar cum pe piață apar mereu noutăți, tentația este mare și orice loc lăsat liber se completează imediat de parcă ar fi existat dinainte o listă de așteptare. Ce să fac dacă îmi plac atât de mult parfumurile? și chiar dacă uneori mă mai cuprinde un sentiment de vinovăție (din ce în ce mai vag) mă consolez imediat cu ideea că este infinit mai bine să dau banii pe parfumuri decât pe țigări. De acord cu mine, nu?

        Dintre noutățile acestui an blestemat, sunt două care mă tentează în mod deosebit și la care mă gândesc de ceva vreme mai ales că YouTube-ul, cunoscând interesul meu pentru parfumuri, mi le bagă mereu în față. Primul este My Way  de la Armani și are o reclamă absolut superbă care vrea să transmită faptul că fiecare dintre noi este suma întâlnirilor avute și a experiențelor trăite, adică un sine cu adevărat unic. Nu o cunosc pe actrița care reprezintă imaginea acestui parfum (Adria Arjona) dar când i-am văzut râsul și bucuria din ochi am știut că vreau neapărat să încerc parfumul. De când cu pandemia nu prea am umblat (de fapt nu am mai fost deloc) într-un mall așa că atunci când am ajuns în Anglia, m-am dus ață într-o parfumerie să văd despre ce este vorba. Însă ghinion! toate parfumurile erau închise în dulăpioare ferecate cu lacăt și niciun tester nu era lăsat la îndemâna clienților. Desigur că am rugat-o pe tipa care se ocupa de raion să îmi arate sticluța de My Way și desigur că a deschis cu amabilitate dulapul însă nu a vrut cu niciun chip să-mi pulverizeze esența pe mână ci doar pe un cartonaș. A zis că așa sunt regulile, noul protocol legat de coronavirus, și nu am putut să o conving și pace deși, cum bine știm cu toții, parfumurile conțin toate un procent important de alcool. Mă îndoiesc deci profund că un puf de My Way ar fi venit cu virusuri cu tot. Anyway, când am întrebat-o de persistență, mi-a zis să îmi frec cartonașul de încheietura mâinii și să constat pe pielea mea ce se va întâmpla în timp. O replică ce mi s-a părut oarecum lipsită de politețe, ba chiar obraznică aș putea spune. Dar oricum, atâta timp cât site-ul meu preferat, Notino, are mereu toate noutățile, pot englezii să aștepte mult și bine să le fac lor vânzări.  Și,  de  voie,  de  nevoie,  mi-am  frecat  cartonașul  de  încheietura  mâinii.

        Deși este descris ca un parfum floral mie mi s-a părut mai degrabă fructat mergând înspre un dulce cremos, foarte feminim și foarte persistent. Cu toate că este nou apărut nu aș folosi în niciun caz cuvântul ”modern” pentru a-l caracteriza ci mai degrabă ”clasic”. În trei cuvinte, clasic, aristocrat, intens.

        Testarea celui de-al doilea parfum care mă interesa, Good Girl Suprême de la Carolina Herrera a avut aceeași traiectorie sortită eșecului. Dulăpior, lacăt, cartonaș, puf-puf, nu se poate pe mînă, nu atingeți, corona, covid, bla-bla. Treaba voastră, mi-am zis în gând, o să dați faliment dar cu toate astea mi-am format o idee. Și una bună chiar 🙂 Un oriental-floral foarte senzual și gurmand aducând destul de bine cu primul Good Girl apărut (până la urmă Suprême este un flanker). Dulce și condimentat, mi s-a părut oarecum liniar, adică nu și-a schimbat aproape deloc mirosul în timp iar longevitatea este extraordinară. Cartonașul pe care l-am uitat în buzunarul blugilor a impregnat țesătura cu un miros care se simte și acum, după 10 zile. Deci, din punctul meu de vedere, îndeplinește toate condițiile pentru a intra triumfător în colecția mea.

        Imaginea parfumului este Karlie Kloss, un top model care are 1,88 m înălțime iar cu tocurile amețitoare reprezentate în deja celebra sticluță, cred că ajunge la 2 metri. Dar cui îi pasă?  cu un astfel de parfum, cucerești orice înălțimi. Sau poate tocmai asta era ideea.

        Ieri m-am întors acasă și în drum spre aeroport mă gândeam că înainte de îmbarcare o să mai trag o tură prin duty-free să aprofundez relația cu cele două parfumuri. Canci! totul era închis iar din zecile de magazine din aeroportul din Birmingham dacă erau deschise vreo 3-4… trist, pustiu și sinistru… chiar de-a dreptul înfricoșător prin acele cotloane unde luminile erau stinse probabil de 6 luni încoace. N-am avut de unde să cumpăr nici măcar revistele de care mă rugase Cristina iar din furnicarul de oameni cu care eram obișnuită să mă întâlnesc la fiecare plecare nu mai rămăsese decât un mic grup izolat care părea nelalocul lui în vastele suprafețe peste care se așternuse tăcerea. Dacă mai durează pandemia cred că nu doar parfumeriile or să dea faliment…

Share This:

Read More