Cum îmi mențin pielea sănătoasă

        Atunci când ne uităm în oglindă, fiecare dintre noi avem lucruri care ne plac și lucruri pe care am vrea să le schimbăm. Mie mi-ar fi plăcut să am părul mai bogat, mai voluminos, mai greu, mai drept, cu firul mai gros, într-un cuvânt, altfel dar, după multe încercări eșuate de schimbare a culorii și a coafurii, m-am resemnat. Atâta s-a putut de la mama natură și asta e. În schimb am fost întotdeauna foarte mulțumită de tenul meu cu care nu am avut probleme niciodată, nici măcar în perioada critică a adolescenței. Și, deși poate părea că mă laud, unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată a fost legat chiar de acest aspect. Mi s-a spus că am pielea feței la fel de fină și curată ca fundul unui bebeluș 🙂 Desigur, asta se întâmpla în urmă cu foarte mulți ani dar, chiar dacă acum am riduri și pielea nu mai este la fel de proaspătă, tot mulțumită sunt de cum arată. În afară de faptul că nu fumez, cred că următoarele obiceiuri sunt esențiale pentru a avea un ten sănătos:

  1. Evit expunerea (excesivă) la soare și nu ies din casă fără cremă de protecție solară. La plajă nu stau și nu am stat niciodată pentru că nu mi-a plăcut iar în perioadele în care pielea bronzată exagerat, ajungând până la tuciuriu, era la mare modă, am suferit mult că nu eram în rândul lumii. Dar pur și simplu nu puteam rezista la soare mai mult de 20-30 de mine iar asta s-a dovedit un mare beneficiu peste timp.
  2. Am o rutină de demachiere/ curățare a tenului de la care nu mă abat decât în cazuri de forță majoră cum ar fi izbucnirea unui incendiu sau producerea unei calamități naturale. Dar cum, din fericire, asta nu s-a întâmplat niciodată, nu există zi în care înainte să mă duc la culcare să nu îmi curăț fața cu o loțiune sau un gel cu acid hialuronic, substanță care se găsește în mod natural în corpul uman, fiind un hidratant biologic al pielii. Aproximativ 50% din acidul hialuronic este concentrat la nivelul pielii, dar scade odată cu vârsta.
  3. Folosesc creme de față cu colagen care ajută la creșterea elasticității pielii, sprijinind astfel atenuarea ridurilor și a liniilor subtiri. Recent am descoperit că există produse cu colagen și pentru păr și, chiar dacă, desigur, nu au cum să schimbe structura genetică a firului am observat că părul meu arată mult mai bine după folosirea regulată a acestora.
  4. Beau multă apă. Hidratarea este esențială nu doar pentru organele interne dar și pentru piele iar la mine se observă imediat și în primul rând la buze. Dacă nu beau suficientă apă într-o zi, dar ce spun ”zi”, este suficient un interval de câteva ore, buzele mi se usucă într-un hal fără de hal și exact la fel se întâmplă cu toată pielea chiar dacă efectul nu este atât de vizibil cu ochiul liber.
  5. Și, pe locul cinci, dar categoric nu în ultimul rând mai ales în perioada asta urâtă a pandemiei, nu mă despart de șervețelele mele cu ulei de arbore de ceai, ingredientul minune recunoscut pentru proprietățile sale antibacteriene, antiseptice și detoxifiante. Purtarea continuă a măștii mi-a produs iritații, roșeață și descuamări ale pielii pe care nu am reușit să de diminuez decât prin curățarea periodică, de mai multe ori pe zi, cu aceste șervețele care nu sunt deloc scumpe dar care pentru mine au funcționat perfect.

Voi? aveți vreun obicei de la care nu vă abateți niciodată?

 

Share This:

Read More

Lucruri care îmi plăceau odată

        Primul care îmi vine în minte este Coca Cola. A apărut în România la câțiva ani după revoluție, în sensul că puteai, în sfârșit,  să mergi în (aproape) orice magazin alimentar și să găsești băutura cu gust occidental pe raft. Venea la sticle de 0.25 l pe care le dădeai la schimb și era relativ scumpă, adică nu îți permiteai să bei toată ziua-bunăziua ci doar la ocazii speciale. Era deliciul zilelor de sâmbată după-masa când cumpăram cu regularitate 4 sticle, câte una pentru fiecare membru al familiei, și le savuram pe îndelete în fața televizorului urmărind Beverly Hills 90210 sau alte seriale în mare vogă pe atunci. Nu era considerată o băutură nocivă, nici toxică din simplul motiv că nimeni nu își permitea să facă excese. 250 de ml pe săptămână  nu se simțeau nici pe-o măsea.

        Acum Coca Cola este de trei ori mai ieftină ca benzina, se găsește la pet-uri gigantice de doi litri jumate’ și nu îmi mai face poftă deloc. La fel s-a întâmplat și cu iaurturile cu fructe, arahidele sau conservele de ciuperci care pe vremuri erau marfă de contrabandă. De fapt, dacă stau un pic să mă gândesc, niciun fel de mâncare nu îmi mai aduce bucuria pe care o simțeam mai demult. Sarmalele în foi de varză murată care fierbeau domol pe sobă înainte cu o zi de Crăciun le mănânc acum de câte ori am chef indiferent dacă suntem în august sau în aprilie, pentru șnițele nu mai aștept duminicile, prăjituri cu cremă se găsesc la orice colț de stradă, piftia de porc nu mai are sezon, la fel ca jumările proaspete, caltaboșul sau cârnații afumați. Supa de găină cu tăieței a devenit o banalitate, frișca proaspăt bătută după care oftam altă dată nu-mi mai trebuie nici să o văd iar portocalele pentru care stăteam la coadă ore în șir nu le-am mai gustat de câțiva ani deși se găsesc pe toate gardurile. Mi se par acre și între timp am descoperit alte fructe despre a căror existență nici măcar nu auzisem.

        În principiu nu mai tânjesc după niciun fel de mâncare. Și nici după alte bunuri materiale pentru că am de toate. Îmi aduc aminte de un revelion petrecut la Bacău unde am cunoscut o fată, sora unuia dintre prietenii soțului meu, care purta la ochi un machiaj cu sclipici, lucru rar întâlnit atunci. Mi se părea ruptă din soare și toată noaptea nu mi-am dezlipit privirea de la ea. Ne-am împrietenit și, pentru că a văzut cât de mult mi-a plăcut și cât de impresionată am fost, după câteva zile mi-a dăruit o cutiuță cât un degetar cu gliter auriu pentru machiajul feței. Îl avea de la soțul său care lucra în Irak iar eu am rămas fără cuvinte în fața neașteptatului cadou. Un gliter pe care acum îl găsești până și în magazinele de jucării sau pe tarabele din piață dar care atunci valora cât greutatea lui în aur. Cine nu a trăit atunci nu poate să își imagineze însă mie fenomenul mi se pare similar cu uimirea și extazul indienilor băștinași la vederea mărgelelor de sticlă aduse de conchistadorii europeni. Cred că dacă aș fi văzut atunci fardurile cu sclipici de la Makeup Revolution aș fi fost în stare să ucid pentru ele.

        Sau ceasurile… Am fost a doua fată din clasa mea care a primit ceas, după Adela care îl avea deja din clasa a doua și pe care o invidia jumătate din școală 🙂 Era un ceas rusesc cu cadranul pătrat și o curea din piele maro, un ceas pe care l-am purtat mai mult de douăzeci de ani și pe care îl am și în ziua de azi deși, evident nu îl mai folosesc. Cine ar fi crezut atunci că ceasurile vor deveni atât de accesibile ca preț și că oricine își va permite un Casio sau un alt brand consacrat fără să fie nevoit să economisească un an întreg?

        Aveam multe bucurii venite din lucrurile  materiale și, spre deosebire de acum, aceste bucurii erau de durată. Până să ajungem la ele trăiam o stare de așteptare care creștea în intensitate cu fiecare zi care ne apropia de evenimentul final și de cele mai multe ori achiziția unui produs se transforma într-o experiență memorabilă care acum lipsește cu desăvârșire. Să ridice mâna sus cine nu are în dulap haine cumpărate în sezonul trecut și care încă sunt cu eticheta pe ele. Voi vă mai bucurați de haine așa cum se întâmpla mai demult? Sau ce alte lucruri pe care le visați în trecut au căzut acum în dizgrație?

Share This:

Read More

Oare într-adevăr viața nu va mai fi niciodată la fel?

        Sâmbătă am ieșit în oraș la o plimbare prin centrul Clujului. Prima zi fără mască ar fi trebuit să fie ca o gură de aer proaspăt și oarecum așa a și fost. Pe de altă parte am fost surprinsă să constat că într-un fel nu mă simțeam în largul meu înconjurată fiind de atâția trecători, oameni care ieșiseră liberi din case după o lungă perioadă de restricții. Nu era nici pe departe aglomerația din ”zilele bune” dar față de pustietatea cu care ne-am obișnuit în ultimul an, totul părea un furnicar. Poate că exagerez dacă spun ”jumătate” dar cam pe acolo cred că se învârtea procentul celor care nu renunțaseră la mască. Unii probabil că nu aflaseră că nu mai era obligatorie, alții o purtau din obișnuință, alții pentru a se proteja pe ei înșiși sau pe cei din jur sau poate din comoditatea de a nu o tot lua și pune la loc atunci când ar fi intrat într-un spațiu închis. În sinea mea i-am considerat niște ciudați și am ridicat a mirare din sprâncene pentru că știu cât am bombănit în ultimele luni din pricina măștii pe care am detestat-o și o detest în continuare dar azi m-am trezit și eu în rândul acelor ciudați pe care cu puțin timp înainte îi dezaprobam. Mergeam atât de liniștită pe stradă cu gura și nasul acoperite corespunzător fără să-mi dau seama că de fapt aș putea respira liber. Mergeam cu masca pe față ca și cînd aceasta ar fi fost normalitatea în care m-am născut. Adevărat se spune că obișnuința e a doua natură…

        Simt că m-am schimbat în anul care a trecut și nu știu dacă neapărat în bine. De fapt binele și răul sunt ceva relativ și chiar dacă anul trecut nu voiam să cred că ”viața nu va mai fi niciodată la fel” (sloganul care se auzea oriunde întorceai capul) se pare că unele modificări de comportament sunt ireversibile. Lucrul de acasă, după care tânjea jumătate din populația adultă, a devenit ceva banal dar asta nu înseamnă că a adus bucurie în rândul tuturor celor care se încadrează în această categorie. Dacă stau să mă gândesc un pic, există o oarecare similitudine între fenomenul care se întâmpla cu douăzeci de ani în urmă când cei care primeau telefon mobil de la job erau invidiați de către toate cunoștințele din cercul lor. Un noroc care în final s-a dovedit a fi de fapt o metodă suplimentară de control din partea angajatorului, un lanț în plus în jurul gâtului. Un avantaj transformat rapid în dezavantaj, telefonul mobil aducându-te tot timpul la dispoziția șefului care putea astfel să transforme orice sarcină de rutină într-o urgență de grad zero și credeți-mă că știu despre ce vorbesc pentru că am trecut prin asta.

         La fel și cu munca de acasă, din afară pare mirific dar nu întotdeauna lucrurile stau chiar așa. Să stai toată ziua în pijamale între cei patru pereți ai casei poate fi relaxant la început dar după un timp începi să visezi la evadare și sî vrei să mai vezi și altceva. Cum se spune, ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple.

        Am avut norocul să nu lucrez de acasă în perioada pandemiei sau cel puțin așa am considerat eu, că ăsta a fost un noroc. Îmi ajungeau după-mesele în care eram închisă în casă, să fi stat și dimineața, cred că aș fi căpiat. E drept că nu m-am plictisit niciodată dar asta datorită firii mele creative. Deprimată am fost, dar plictisită, niciodată. Am avut tot felul de idei pentru proiecte diy, unele proprii, altele inspirate de pe internet, am cusut perdele, fețe decorative de pernițe, am făcut scrap booking, mi-am cumpărat rame pentru poze și mi-am făcut o mică galerie pe un perete lipsit până atunci de personalitate, mi-am înfășurat ghivecele de flori cu sfoară înmuiată în aracet, mi-am vopsit măsuța de pe balcon după o idee copiată de pe pinterest și chiar mi-am luat un pistol de lipit cu care am făcut numeroase chestii foarte drăguțe.

        Mă bucur că nu mai trebuie să purtăm masca pe stradă, mă bucur că ni s-a dat liber, că putem ieși la orice oră fără vreun motiv de declarat, că putem umbla noaptea (deși nu ies niciodată), mă bucur că ne reîntoarcem cu pași mici la normalitate dar, cu toate astea, parcă îmi vine să stau prea mult în casă ceea ce mă îngrijorează. Desigur că mi-e dor să mă întâlnesc cu prietenii și cu rudele apropiate dar parcă aglomerațiile mari de oameni îmi stârnesc rezerve deși nu am fost panicată de covid nici măcar un moment. Oare într-adevăr viața nu va mai fi niciodată la fel?

Share This:

Read More

Cele mai bune parfumuri de primăvară

        De fapt nimeni nu poate să spună care este cel mai bun parfum pentru că nu există așa ceva. Eventual poate să spună care îi place cel mai mult deși mie și acest lucru îmi vine foarte greu pentru că îmi plac mult prea multe parfumuri și depinde de context, de starea de spirit și de unde merg în ziua respectivă când aleg ce să port. Deși asta cu mersul nu prea mai e valabilă în ultimul timp. Criteriile după care oamenii își aleg parfumurile plasându-le în diverse topuri sunt foarte diferite și uneori total irelevante pentru alții.

        Unii se întreabă care este cel mai bine vândut parfum din lume sau care este cel mai persistent? sau care este parfumul preferat de Jennifer Lopez/ Kate Middleton/ Ariana Grande sau o altă vedetă iubită. Unele femei caută pe google Ce parfum îi înnebunește pe bărbați? sau Pentru ce parfum se primesc cele mai multe complimente? Eu știu sigur că la bărbați îmi place să simt orice parfum de lavandă și de aceea pentru soțul meu eu aleg parfumurile iar cu asta revin la întrebarea pe care mi-o pun de o grămadă de vreme: pentru cine ne parfumăm? pentru noi înșine sau pentru cei din jur? Înclin să cred că balanța înclină spre a doua variantă și atunci parfumul lui ar trebui să îi placă ei și invers.

        În ceea ce mă privește știu sigur că (aproape) tot ce are parfum floral este pe placul soțului meu  dar marea descoperire a anului a fost Lacoste Pour Femme, o explozie de frezii care nu are cum să nu te uimească. Desigur, ca orice parfum, are note de vârf, de mijloc și de bază dar de obicei eu rețin o singură notă dominantă pe care o percep și la care îmi stă gândul atunci când rememorez un parfum iar la acesta frezia este de departe ceea ce simt și cu care rămân. Și, în plus, prețul nu este astronomic, ba din contră.

        Dacă însă ar fi să aleg doar după plăcerea mea între un parfum floral și unul citric, cu siguranță aș înclina către un parfum cu miros de portocale.  Eau de Rochas nu este cel mai persistent parfum din lume (de fapt nici nu e de mirare pentru că este o apă de toaletă)  dar  este tot ceea ce ți-ai putea dori de la un parfum de primăvară-vară: răcoros, proaspăt, vesel, dulce-acrișor, energizant și foarte natural. Este genul de parfum care nu are nimic sintetic ceea ce este destul de greu de găsit. Pur și simplu îl ador, poate și prin amintirile frumoase pe care mi le evocă fiind parfumul pe care l-am purtat vara trecută la Constanța în prima ieșire după încetarea stării de urgență.

        Ce mă tentează acum în prag de primăvară este Ô de Lancôme, tot un citric însă cu note amărui care face furori încă din 1969, anul în care a apărut. Voi ce aveți pe lista cu dorințe? sau ce recomandări aveți pentru mine?

Share This:

Read More

7 motive pentru care îmi place să citesc

        Fie că am început să citim la cinci sau la cincizeci de ani, lectura a devenit o parte neprețuită a vieții multora dintre noi iar mie îmi place nu doar să citesc, îmi place și să vorbesc despre cărți. Din păcate în ultima vreme o fac din ce în ce mai rar.  Astăzi o să ating acest subiect și o să vă spun cele 7 motive pentru care mi-a plăcut întotdeauna  să citesc. Poate sunt mai multe dar astea mi-au venit primele în cap.

  1. Cititul mi-a permis să experimentez realități multiple. Fiecare dintre noi este unic pe acest pământ dar chiar și cei mai mulțumiți cu soarta și rolul lor în univers se întreabă cum ar fi fost să trăiască în alt loc, în alt timp, să aibă un alt job și să fie persoane complet diferite. Pentru scurte perioade de timp cărțile ne eliberează de constrângerile propriei noastre realități și ne duc în lumea imaginară a altcuiva. Este foarte plăcut ca din când în când să evadezi din bula în care îți duci veacul.
  2. Cititul mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Când vezi viața prin ochii altuia întâlnești situații pe care în mod normal nu le-ai fi trăit niciodată sau nici măcar nu ți-ai fi putut imagina că ele ar putea exista. Harul unui autor talentat exact asta face. Îți aduce în față puncte de vedere foarte diferite cu care s-ar putea să nu fi de acord, să contravină valorilor tale dar care, chiar dacă incomode, te lasă să înțelegi că există și alte perspective și că oamenii sunt foarte diferiți.
  3. Cititul m-a ajutat să mă dezvolt. Trăiesc cu convingerea că indiferent de vârstă ai tot timpul de învățat ceva nou. La început au fost cărțile ilustrate, apoi romanele pentru copii, am trecut repede la cele fără poze, literatură universală, carti in engleza sau carti de dezvoltare personală. Cititul este un fel de exercițiu de perseverență care te provoacă în permanență să treci la nivelul următor.
  4. Cititul scoate la iveală amintiri dragi. O carte nu înseamnă doar descoperirea noului ci este, de asemenea, un instrument pentru reflecție. De multe ori regăsesc în cărți amintiri neprețuite și sunt flashback-uri (care uneori nu au nicio legătură aparentă cu textul) dar care îmi scot la iveală detalii pe care le credeam demult uitate, cum ar fi intonația cu care draga mea învățătoare ne citea carti de Ion Creanga și ni le explica pe înțelesul nostru altfel n-am fi priceput mai nimic din toate arhaismele și regionalismele Amintirilor din copilărie.
  5. Cititul mă ajută să uit. Când am în mână o carte bună nu mă mai concentrez asupra circumstanțelor stresante ale vieții și în doze scurte mintea mea zboară spre alte locuri. Cititul, ca și exercițiile fizice, oferă un înlocuitor sigur, sănătos și productiv pentru gândirea negativă și  oferă minții un loc sigur în care să se odihnească.
  6. Cititul nu mă lasă să fiu singură. În timpul vieții, și chiar de foarte tânără, mai exact de la 14 ani, am experimentat numeroase tranziții. Am schimbat școli, orașe, locuri de muncă și toate acestea au presupus înlocuirea vechilor relații cu altele noi, lucru care, cel puțin la mine, nu se face foarte ușor. Cărțile, în schimb, mi-au oferit stabilitate și mi-au ținut companie în momentele în care simțeam că singura persoană pe care mă puteam baza eram eu însămi.
  7. Cititul îmi face poftă de viață. Mi se pare că este o activitate care mă întinerește, care îmi aduce energie și care îmi îmbunătățește starea de spirit. Lectura îmi oferă un scop, îmi activează optimismul și, după cum arată unele studii, oferă un antrenament creierului pe care nu îl lasă să cadă ușor pradă bolilor.

Cartea pe care o citesc acum (mai am doar câteva pagini) este Lizoanca de Doina Ruști. Voi?

 

Share This:

Read More