Ăia care mă urâți și mă invidiați (degeaba, zic eu) ați intrat degeaba aici pentru că n-o să aflați mare lucru. Nu o să dezvălui niciun secret compromițător și nici pașii de urmat pentru a sta confortabil pe un sac de arginți. Bogăția este unul dintre cele mai relative lucruri din lume și până la urmă reprezintă o stare de spirit, o mulțumire sufletească pe care s-ar putea să n-o cunoști niciodată chiar dacă banii ți se revarsă din conturi precum aluatul de cozonac pus la dospit.

        N-am fost niciodată cu adevărat săracă. Pentru mine sărăcia înseamnă să n-ai suficientă mâncare, să nu-ți permiți căldură în sobă iarna, să fii disperat dacă ți s-a rupt unica pereche de pantofi sau să nu ai unde pune seara capul pe pernă. Adică lucruri grave. Trecând peste acest prag al nevoilor de bază, pot spune că am fost o norocoasă și am avut întotdeauna mai mult decât atât. Cu toate că n-am simțit lipsuri de acest fel, nu am fost bogată nici eu, nici nimeni din cercurile în care mă învârteam atunci când eram copilă.

        În liceu am stat la internat. Patru ani am dormit în aceeași cameră cu încă 5 fete cu care am rămas prietenă până în ziua de azi și toate o duceam cam la fel. De fapt pe vremea lui Ceaușescu diferențele sociale erau ca și inexistente. Sigur că după revoluție am aflat de privilegiile în care se scălda nomenclatura comunistă dar eu personal nu am cunoscut în realitate pe nimeni din acea castă. Toate prietenele mele aveau părinți normali care lucrau la stat. Chiar dacă unii erau muncitori iar alții ingineri, copiii lor aveau aceleași haine, aceleași ghiozdane, aceleași penare și mergeau în aceleași tabere iar eu eram unul dintre aceștia.

        Colegele mele de cameră nu erau bogate. Nimeni nu era bogat. Aveam fiecare câte un dulap care nu era mai lat de 50 de cm și acolo ne încăpeau toate hainele și de vară, și de iarnă. Ce-i drept, paltonul ni-l țineam pe cuier. În rest aveam 3 pulovere, 2 bluze, un trening și uniforma. De fapt nici nu mai știu exact ce aveam iar acum mă tot mir și mă minunez cum de eram tot timpul bine îmbrăcată cu atât de puține haine. Țin minte că mereu îmi croiam câte ceva. Îmi făceam fuste cloș pe care le trasam cu compasul, îmi tricotam pulovere din PNA și îmi croșetam chokere exact așa cum se poartă în ziua de azi. Improvizam mult, aveam idei și găseam inspirație în orice.

        Aveam o singură pereche de pantofi pe care îi purtam până se stricau și nimeni nu avea două perechi  în același timp. Mai aveam o pereche de sandale și cizme. Teniși sau bascheți doar pentru orele de sport pentru că nici prin cap nu ne trecea să îi purtăm pe stradă. Mi-ar fi plăcut să fi prins moda de acum cu adidașii colorați dar am copilărit într-o altă epocă. O epocă în care mamele încercau să ne convingă că negrul merge la orice și că pantofii negri sunt cei mai rezistenți. Nu că ai fi putut alege din prea multe modele dar era o decizie înțeleaptă să mergi pe varianta clasică și sigură. Pantofi din piele întoarsă? nici nu se punea problema, era prea riscant să nu te țină tot anul. Ce-i drept nici nu găseai atâtea informații despre întreținere acestora așa cum  găsești azi, de exemplu aici.

        Pe vremea când eram la liceu mi-a căzut odată în mână un Paris Match în care am văzut un articol despre casa unei vedete. Nu mai țin minte cine era, nici măcar dacă era actriță sau politician sau cine o fi fost dar știu că erau câteva poze din interiorul casei. Într-una dintre ele se vedea un mic fragment din ceea ce astăzi se cheamă dressing și am zărit un raft pe care erau înșirate câteva perechi de pantofi. Vreo 5-6, nu mai multe, dar erau foarte asemănătoare toate. M-am gândit atunci, și eram foarte convinsă de asta, că persoana respectivă trebuie să fie foarte bogată din moment ce își permite să aibă același model de pantofi dar în culori diferite.

        Mi-am adus aminte de acest episod în urmă cu câteva zile când am făcut rocada lucrurilor de iarnă cu cele de vară și am scos pantofii la înaintare. Să vezi și să nu crezi! Într-o străfulgerare mi-am dat seama că sunt bogată. 

        În percepția mea de atunci, am devenit bogată și văd că am ajuns lejer la nivelul pe care altădată îl consideram pragul bogăției. Adevărul este că sunt foarte mulțumită de ceea ce am, cel puțin din punct de vedere al hainelor și al pantofilor nu am de ce să mă plâng, am cu mult mai mult decât am visat vreodată și jur că nu stau niciodată în fața dulapului burdușit spunând că nu am cu ce să mă îmbrac. Poate mi-e greu să aleg dar, slavă domnului, am de unde și din orice am mai multe bucăți 🙂 După cum se vede, chiar și din acești pantofi casual de damă.

        Deci, dragilor, ești bogat atunci când poți să te bucuri de ceea ce ai și compari cu ceea ce ți-ai dorit, nu cu ceea ce are vecinul sau colegul sau nu știu cine care apare la televizor. Important este să știi să apreciezi ceea ce ai acum și să nu visezi la cai verzi pe pereți. Dacă e s-o luăm așa, voi unde vă situați? Aveți permis de intrare în clubul bogătașilor?

Read More

        Nu ești niciodată pregătit pentru moarte chiar dacă știai de ceva timp că nu mai există speranță, că drumurile toate sunt înfundate și că lumina care pâlpâie slab nu mai are cum să fie resuscitată. N-ai cum să fii pregătit să înțelegi pe deplin sensul cuvântului niciodată, să vezi cum cineva drag a încetat să mai fie, să conștientizezi lipsa definitivă ce nu mai are cale de întoarcere. A murit un om, din afară sună banal, doar asta se întâmplă în fiecare zi dar când e vorba de cineva cu care până mai ieri ai vorbit, ai râs, ai depănat amintiri și ai stat la masă îți vine greu să cuprinzi imensitatea veșniciei ce se așterne în față. E o tristețe care nu se poate împărtăși cu nimeni, e o durere pe care cei care rămân în urmă și-o poartă singuri, unii la vedere, alții ascunzând-o în adâncurile sufletului. Pe lângă tristețe apar frământarile legate de ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut înainte de a fi fost prea târziu, de ceea ce nu ai apucat să spui sau poate din contră, apar regrete înfipte ascuțit despre cuvinte rostite care nu își aveau rostul. E deja târziu și timpul nu mai poate fi dat înapoi.

        Veneam de la înmormântarea tatălui lui Cristi și gândurile ne măcinau pe amândoi în tăcere în timp ce înaintam greoi pe drumul prost asfaltat cu gropi lăbărțate care se întindeau dintr-o margine în alta a șoselei nelăsând loc de ocolire. Era deja întuneric iar vremea câineoasă spulbera haotic zăpada întârziată de martie. Cheile Bicazului, peisajul drag al vacanțelor de altădată, se închideau în stânci colțuroase, abrupte și negre ascunzând umbre greu de deslușit la fiecare curbă. Ciudat cum frumusețea sălbatică și semeață se poate transforma atât de radical în apăsare bolovănoasă, cum piscurile ce-mi păreau odată că despică fericit seninul cerului erau acum doar fragmente reci și sumbre de peisaj selenar.

        Mergeam înapoi spre casă în tăcere și cu gândurile învălmășite. Doar huruitul motorului spărgea liniștea ce părea că ne înconjoară din față, din spate, din trecut și din viitor. Mă întrebam dacă nu-i este frig acolo… l-am auzit încet pe Cristi. Aceeași întrebare mi-o pusesem și eu cu un an înainte când am înmormântat-o pe mama în toiul iernii într-un taior subțire… E așa de imposibil de greu să-ți imaginezi cum e dincolo, dacă mai există ceva din ceea ce acum ni se pare firesc, dacă mai există anotimpuri, dacă e cald sau frig, dacă mai simți setea sau foamea sau somnul, dacă te mai cuprind dorurile… Ne băgăm morții în pământ, mai aruncăm o privire, o lacrimă sau un șiroi, apoi plecăm și îi lăsăm acolo pentru totdeauna.

        Așa l-am lăsat și pe socrul meu în curtea unei biserici dintr-un mic sat din Moldova, un sat care nici măcar nu fusese al lui dar în care se întâmplase să-și petreacă ultimii ani din viață. Un loc în care dacă nu s-ar fi ițit câteva panouri care să ne amintească de faptul că Uniunea Europeană a refăcut drumul și a înființat un timid sistem de salubrizare, ai fi putut crede cu ușurință că trăiești pe vremea lui Ștefan cel Mare. Gospodării sărăcăcioase, garduri improvizate, cotețe în paragină, acoperișuri gata să cadă, pari uitați în pământ din verile trecute, cratițe ruginite și lighene de tinichea aruncate în fiecare curte, gunoaie strânse prin șanțuri și mulți, foarte mulți oameni ce păreau fără adăpost. Murdari, cu haine de căpătat, mirosind îngrozitor și mai având un pas până la a intra în comă alcoolică au apărut de nicăieri și de peste tot la locul procesiunii știind că este rost de băutură și poate chiar ceva de mâncare. Habar n-am cine erau și cum puteau să-și ducă veacul în starea deplorabilă în care s-au prezentat dar mi-a fost milă de ei. De ei și de toate animalele pe care le-am întâlnit în drumul spre cimitir.

        Nu știu cum s-a făcut dar parcă toți caii erau costelivi și vai de capul lor și nici nu știu cum mai aveau putere să tragă la căruțele descentrate la care erau înhămați. Câinii din curți erau, fără excepție, legați în lanțuri mai mari decât ei și păreau atât de resemnați încât nici măcar nu mai lătrau. Chiar lângă biserică am văzut o cățelușă cu blana bătucită atârnându-i în lațe soioase, ascunsă pe jumătate sub o magazie de lemne. Avea trei pui negri, trei jucării cu ochii ca mărgelele care încă nu apucaseră să știe cât de amară poate fi viața și se hârjoneau voioși în pământul prăfos. M-am gândit la soarta mizerabilă care urma să-i aștepte și am avut impulsul de a-i lua de acolo și de a-i salva pe toți trei așa cum am făcut cu Patrocle al nostru. Să-i duc la veterinar să le pună un astfel de microcip iar apoi să-i sterilizez. Eu cred că nu putem face un bine mai mare animalelor decât de a opri înmulțirea necontrolată a acestora. Un animal sterilizat își găsește mai ușor o familie adoptivă iar problema puilor nedoriți dispare. Procedura e devenit deja rutină și nu e mare lucru să duci animăluțul la o clinică veterinară cum e cea de aici pentru a-l face fericit pe viață. În afară de acea mică sumă de bani pe care trebuie să o plătești nu este nevoie decât de multă, multă dragoste pentru necuvântătoare.

        Și dacă tot am adus vorba despre animale, ultima scenă care pe mine m-a șocat a fost sfârșitul înmormântării. Când credeam că toate ritualurile s-au încheiat, sicriul fiind deja în groapă și toate rugăciunile rostite, am văzut două femei și un bărbat care au început să se agite cerând ca cineva din partea familiei să vină să dea găina peste groapă. N-am înțeles despre ce este vorba până când au pus pe mormânt un sac de rafie din care au scos, pe rând, trei găini legate de picioare, pe jumătate moarte, pe care le ținuseră într-un portbagaj închis timp de mai multe ore. Trei găini asfixiate urmând un ritual probabil pre-creștin din care nimeni nu mai înțelege nimic și care oricum e o superstiție anacronică. Am fost așa de impresionată de bietele păsări că am și plecat de acolo nemaiputând să văd cum chinuie animalele.

        Stau și mă întreb ce-i face pe oameni să fie sau să devină atât de insensibili? Sărăcia, lipsurile, viața grea îi abrutizează? Nu cred, prin marile orașe văd o mulțime de oameni fără adăpost și aproape toți sunt înconjurați de câini iubitori care ar fi în stare să-și dea viața pentru ei, deci nu sărăcia este cauza. Și oare atunci ce îi face pe țăranii din satele românești să își trateze atât de rău animalele? 

Read More

        Băutorii de cafea au suficiente argumente pentru a-și susține plăcuta dependență cu toate că și  cei care se opun din răsputeri acestui obicei au motive la fel de convingătoare. Sunt sigură că fiecare dintre voi știe cel puțin o persoană în fața căreia nici măcar nu poți rosti cuvântul cafea fără a primi o strâmbătură la schimb. Cunoașteți genul, cel care atunci când te vede cu cana în mână, îți spune cât de nesănătoasă este cafeaua iar asta te poate face să o înghiți cu sughițuri 🙂

        Acest articol este pentru cei care sunt în căutare de motive pentru a bea în continuare cafea fără a simți vreun sentiment de vină iar aici mă includ și pe mine. Iată așadar cele 7 motive, unele demonstrate științific, pentru care merită să bem cafea (cu moderație):

1. Cafeaua este o importantă sursă de antioxidanți. Este total adevărat că, de asemenea, fructele și legumele conțin cantități semnificative ale acestor compuși dar se pare că asimilarea antioxidanților în corpul uman se face cel mai ușor și rapid din cafea.
2. Mirosul de cafea reduce stresul. Sau cel puțin stresul care este generat de lipsa suficientă a somnului. Deși urăsc faptul că la această concluzie s-a ajuns făcând teste pe animale nu pot să contest rezultatele. Creierul șoriceilor care au fost deprivați de somn și au fost apoi expuși aromei intense de cafea a reacționat mai bine decât cel al șoriceilor care nu au simțit niciun miros. Asta nu înseamnă totuși că dacă ținem pe noptieră un sac de boabe de cafea nu mai avem nevoie să dormim dar nu ne costă nimic să încercăm 🙂
3. Conform unui studiu apărut în Science Daily în 2012, cafeaua ar putea diminua simptomele bolii Parkinson, cei care consumă cofeină zilnic având şanse mai mici să dezvolte această boală. Din păcate încă nu este relevant dacă cei care suferă deja de Parkinson şi-ar putea îmbunătăţi coordonarea mişcărilor în urma cafeluţei de dimineaţă.
4. Cafeaua este bună pentru ficat şi în mod special pentru cai care obişnuiesc să bea alcool. O ceaşcă de cafea pe zi reduce riscul apariţiei cirozei hepatice cu 20% sau cel puţin aşa arată statisticile efectuate pe un număr de 125000 de persoane de-a lungul a 22 de ani. Aceste concluzii au apărut în The Guardian în anul 2006 şi de atunci nimeni n-a sărit să le conteste.
5. Consumul de cafea este strâns legat de nivelul scăzut al ratei sinuciderilor. Există studii şi aici care arată cum cafeaua funcţionează ca un antidepresiv dar eu n-am nevoie de confirmarea ştiinţifică şi vă spun cu mâna pe inimă că nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid.
6. Băutul cafelei cu regularitate scade probabilitatea de a face cancer de piele şi asta în mod special la femei. Pentru acest lucru cercetătorii britanici spun că ar trebui băute minim 3 căni de cafea pe zi. Probabil la umbră şi în orele în care soarele arde cel mai tare altfel nu-mi explic legătura 🙂
7. Reduce şansele de Alzheimer. Efectele cafeinei asupra unora dintre neurotransmițătorii creierului duce la îmbunătăţirea memoriei ceea ce nu mai este o noutate iar o memorie care exersează zilnic are un risc mai mic de a dezvolta boli neurodegenerative. Sună bine, nu?

        Mai în glumă, mai în serios, cafeaua are multe efecte pozitive și  are meritul de a fi fost fondatorul primei rețele de socializare, cu mult înainte de apariția Facebook-ului 🙂 Câte conversații plăcute nu s-au țesut în fața unei ceșcuțe din care răzbăteau  arome irezistibile, câte idile nu s-au înfiripat sub acest pretext, câte nu s-au făcut și desfăcut… Totul a început de la cănițe mici cât un degetar, apoi cănile au crescut într-un an cât alții-n șapte ajungând azi la dimensiuni impresionante. De curând mi-am schimbat și eu stacana și am trecut la nivelul următor. 

        E atât de mare și de înaltă că nici nu mai văd bine zațul de pe fund în cazul în care aș vrea să-mi citesc viitorul. Dar nu sunt curioasă 🙂 Și de altfel cafeaua la ibric nu e printre favoritele mele și prefer să-mi beau drogul de dimineață preparat cu o chestie ca cea de aici. Sau, de ce nu, ca o adevărată boieroaică să mă respect ca aici.

        Dar, pentru că vorba lungă e sărăcia omului, să concluzionăm: Bea cafea de dimineață și-o să mai trăiești o viață! 🙂

Read More