Îmi vopsesc părul acasă și manichiura mi-o fac tot eu singură deși uneori, e adevărat că foarte rar, mă mai aventurez la salon dar nu pentru rezultatele speciale (pentru că nu văd mare diferență față de ceea ce realizez acasă) ci doar pentru sentimentul plăcut că sunt răsfățată. Să se ocupe cineva exclusiv de tine, să se joace cu părul tău sau să te mângâie pe palme poate fi foarte reconfortant, uneori atât de mult încât aproape că te ia somnul, și trebuie să recunosc că această senzație de gâdilare a simțurilor îmi place și mă binedispune.
Nu același lucru îl pot spune însă despre pedichiura la salon și nu știu dacă mai există cineva pe lumea asta care să se gâdile atât de tare în tălpi încât să nu suporte să i se atingă acea zonă așa cum pățesc eu. Numai când mă gândesc că ar trebui să-mi ia cineva piciorul și să mi-l țină în poală mă apucă râsul iar dacă îmi imaginez că ar începe să îmi umble la unghii, mă ia cu leșin. Am fost o singură dată la pedichiură cînd eram foarte tânără, cred că 20 de ani aveam, și asta se întâmpla la Băile Felix unde în interiorul ștrandului erau câteva persoane care practicau această meserie. Atâta m-am zbătut și, involuntar, îmi trăgeam piciorul încât am reușit să o enervez pe tipa care se ocupa de mine. Nu am rezistat până la sfârșitul procedurii, am plecat așa cum eram, pe jumătate terminată și până în ziua de azi nu am mai avut nicio tentativă de acest gen.
Drept urmare și lăsând modestia la o parte, făcându-mi pedichiura la domiciliu de atâția ani pot să spun că am ajuns o specialistă. De fapt, dacă stau să mă gândesc un pic, ca să devii specialist nu-ți trebuie nu știu ce cunoștințe sau experiență ci doar o piatra ponce ca lumea și consecvență. Adică să nu lași exfolierea doar pentru o dată pe lună ci să îți freci călcâiele timp de câteva secunde de fiecare dată când faci duș. 
La recomandarea Cristinei, care s-a arătat super-mega încântată, mi-am cumpărat de pe Notino o pereche de sosete exfoliante pe care e adevărat că încă nu le-am încercat dar mi s-a spus că sunt foarte eficiente și că îți lasă o piele ca cea de bebeluș și deci abia aștept să văd rezultatele. Desigur că aș prefera pielea de bebeluș pe față dar se pare că zona călcâielor e singura în care pielea nu face riduri odată cu vârsta 🙂 
Pentru o piele netedă foarte importantă este și hidratarea iar o cremă emolientă folosită cu regularitate face minuni. Iar pentru unghii, acolo unde nu există cazuri patologice gen unghii încarnate, nu văd ce mare lucru este să le tai, să le pilești și eventual să le aplici două straturi de ojă într-o culoare neutră. Sau poate vouă vă plac unghiuțele transformate în mici opere de artă cu desene sofisticate, împodobite cu pietricele strălucitoare și culori neon? Ei, acolo nu mă bag 🙂
Desi am aproape 42 de ani, n-am fost niciodata la un salon pentru manichiura sau pedichiura. Un motiv a fi ca ma simt cel mai bine atunci cand am unghiile taiate scurt si lasate asa simple (iar asta pot, clar, sa rezolv singura, acasa). Alt motiv ar fi ca am o retinere din cauza sterilizarii instrumentelor pentru ca salonul nu este un mediu medical si de aceea am emotii cu privire la rigurozitatea sterilizarii (desi sunt sigura ca exista multe saloane care au mare grija). Iar alt motiv e ca m-as simti prost sa las pe cineva sa-mi ingrijeasca picioarele, de parca l-as injosi (faptul ca sunt timida imi accentueaza acest sentiment).
Sunt convinsa – de fapt stiu sigur – ca nu fac manichiura si pedichiura excelent, ci ok. Dar e ok.
Am avut o piatra ponce naturala (luata de pe site-ul Farmec) care arăta foarte asemanator, insa eu nu m-am descurcat cu ea, in sensul ca pielea devenea tot “stricata”, cu tot mai multe asperitati, de parca piatra zgaria si agăţa in loc sa indeparteze pielea moarta si sa netezeasca. De aceea, dupa o vreme, am revenit la o piatra ponce artificiala si acum e bine.
Probabil gândul te duce (și nu doar pe tine)n la gestul de umilință al lui Isus atunci când s-a aplecat să spele picioarele ucenicilor săi.