Un bilet la film

        Stăteam ieri și frunzăream internetul (aka Facebook) și la un moment dat mi-a apărut în feed un clip al celor de la ABBA. Nu mai știu cine dintre prietenii mei îl postase și deși de obicei nu deschid clipurile muzicale, de data asta mi-era dor să aud ceva din tinerețile mele așa că m-am trezit ascultând cu mare nostalgie The Day Before You Came. O melodie frumoasă cu versuri banale însă perfect integrate în ideea compoziției, o melodie care mi-a plăcut întotdeauna dar pe care nu cred că am mai auzit-o de ani de zile. Și cum stăteam întinsă în pat cu telefonul în mână am avut dintr-odată un flashback, o amintire care mi-a sărit puternic  în față venind dintr-un cotlon al minții pe care nu-l mai scotocisem probabil niciodată.

        Nu știu sigur, nu cred să mi se mai fi întâmplat una ca asta vreodată dar jur că ceea ce mi-am adus atât de brusc aminte să-mi fi revenit din memorie vreodată, măcar o singură dată în aproape patruzeci de ani. Era ceva de care uitasem total și eu însămi mă miram cum de îmi aduc aminte atâtea amănunte din ziua aceea ploioasă în care dezamăgirea și frustrarea mă aduseseră aproape la lacrimi. Era în vacanța de vară, terminasem cu examenul de treaptă și complet eliberată de griji mă întorsesem dintr-o expediție în Apuseni, mai exact din Padiș, expediție care din păcate se dovedise un total fiasco din cauza ploilor care nu încetaseră nici măcar o oră pe parcursul celor șapte zile cât am hălăduit prin munți. Dar ce spun ”ploi”?… de fapt a turnat cu găleata mai tot timpul așa că după ce corturile noastre și ale profesorilor s-au umplut complet de apă și nu mai aveam nici măcar o pereche de chiloți uscați, ne-am adăpostit împreună cu tot grupul în podul unei cabane unde am petrecut cele mai plictisitoare zile din viața mea jucând șeptică și popa prostul 24 de ore din 24.

        Când în sfârșit a apărut autobuzul care urma să ne ducă înapoi la Cluj am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și cu adidașii fleoșcăind, cu hainele murate și cu părul șiroind de apă nu-mi mai doream nimic altceva decât să ajung într-un loc uscat. În Cluj am ajuns cu bine undeva spre seară dar, cum la vremea respectivă nu prea existau multe variante de transport, nu aveam cum să ajung la Turda în aceeași zi așa că am rămas încă o noapte, împreună cu alte două prietene (surori),  la internatul liceului.

        Știam că la cinema Republica rula filmul ABBA și tot orașul era în isterie generală pentru un bilet. Nu intru în amănunte pentru că presupun că toată lumea știe ce însemna un film străin în acei ani când accesul la orice fleac de proveniență occidentală îți aducea satisfacții și bucurii pe care astăzi pur și simplu nu mai ai cum să le înțelegi (iar asta e un lucru bun). Îmi doream extraordinar de tare să văd filmul, eram un fan mai mult decât înfocat al formației, știam toate melodiile, colecționam postere și decupaje din reviste, la toate petrecerile ascultam ABBA și îmi scosesem cu greu versurile pe caiete împodobite cu floricele derulând la nesfârșit banda de casetofon înainte și înapoi până să reușesc să descifrez fiecare frază și fiecare cuvânt cu engleza pe care nu o stăpâneam foarte bine. Prietenele cu care rămăsesem la Cluj erau la fel de pasionate și bineînțeles că toate trei am fi dat orice să vedem filmul. Era ceva între documentar-muzical-artistic cu scene reale din concerte, cu secvențe din backstage, cu interpreții reali ai formației jucând în rolurile principale și cu mult glamour de care, din păcate, în anii cenușii ai comunismului nu aveam deloc parte.

        Bineînțeles că nu am găsit bilete. Bineînțeles că am încercat și la bișnițari și bineînțeles că am sperat și la varianta ”un bilet în plus” dar era absolut imposibil să crezi că mai există cineva care ar vinde. În fața cinematografului erau sute, poate mii de oameni, nu pot să estimez, dar era mulțime compactă așa cum nu se întâmpla să vezi decât la adunările forțate pentru întâmpinarea lui Ceaușescu. M-am întristat, m-am supărat și am zis să plecăm acasă dar fetele cu care eram, surorile adică, s-au uitat la mine ca la o nebună și mi-au zis că ele de acolo nu pleacă fără să vadă filmul și că vor găsi o cale să pătrundă în sală chiar și fără bilet. Și că să rămân cu ele să forțăm intrarea. N-am putut. Aveam atâta conștiință că pur și simplu nu concepeam că aș putea să fac una ca asta adică să intru la film fără să plătesc. Poate nu e potrivit cuvântul ”conștiință”, poate eram doar prea docilă sau prea umilă sau prea fricoasă. Sau poate eram prea proastă și nu știam ce e acela tupeu. Am plecat.

        M-am dus la internat singură, urcând încet și fără niciun chef pe Calea Turzii fiind convinsă că nici prietenele mele nu vor reuși să vadă filmul. Cum să intri fără bilet când toată gloata aia își dorea același lucru??

        Ne-am reîntâlnit peste câteva ore. Intraseră. Așa cum spuseseră, au forțat intrarea și în bulucul care s-a creat când s-au deschis ușile, s-au împins, au dat din coate, și-au rupt hainele, au strigat și s-au înghiontit cu alte sute de oameni dar au reușit să pătrundă. Au stat în picioare dar au văzut filmul pe care mi l-au povestit în cele mai mici amănunte începând de la hainele pe care le purtaseră Agneta și Frida și sclipiciul din păr, până la dialogurile cu managerul trupei și la nebunia din sălile de concerte. Am sorbit fiecare cuvânt și mi-am imaginat fiecare scenă, apoi am rămas cu regretul că mi-a lipsit curajul de a-mi duce cu orice preț dorința la îndeplinire. Că am dat dovadă de o corectitudine umilă care m-a lăsat deoparte, că am renunțat fără luptă la ceva ce îmi doream enorm și că am ales calea simplă a dreptății fără strălucire. Apoi m-am culcat și jur că până ieri nu m-am mai gândit niciodată la episodul acesta, de fapt nici nu știu cum și de unde l-am readus la viață.

        Mă întreb dacă astăzi, cu mintea mea de acum și cu experiențele pe care le-am trăit aș mai face la fel deși sunt sigură că nu. M-am schimbat? poate că da, dar pentru unele lucruri este însă prea târziu.