Locuri în care mi-ar plăcea să trăiesc

        Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.

        Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.

        Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.

        Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.

        Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.

        Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor.  Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀

        Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.

        În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată?

 

Share This:

Read More

Cum m-am învățat să călătoresc cu bagaje foarte puține

        De nevoie, aș putea spune, deși mi-am dorit lucrul acesta din vremea studenției când mi se lungeau mâinile la câte geamantane grele căram după mine prin Gara de Nord. Numai că atunci eram nevoită să fac asta și practic era imposibil să renunț la cea mai mare parte din lucruri pentru că în magazine nu se găsea  nimic. Veneam de acasă cu borcanele de zacusă și gem, cu slănina și cârnații în untură și indiferent cât de grele ar fi fost bagajele nu aș fi renunțat la ele pentru nimic în lume. Până la urmă erau o condiție a supraviețuirii.

        Eu vorbesc acum de bagajele din timpurile moderne când ne fâțâim dintr-o parte în alta fără să ne facem griji în privința mâncării care, slavă domnului, se găsește pe toate gardurile. Ani de zile am plecat în vacanțe cu portbagajul plin, cu nenumărate genți, gentuțe și valize umplute până la refuz cu haine de vreme rece, de vreme caldă, de ploaie, haine de schimb, haine luate în  caz că apare ceva neprevăzut, șosete subțiri, groase, pantofi ușori dar și unii mai groși că cine știe poate nimerim vreme rea și încă jumătate de dulap împachetat frumos sau aruncat la grămadă în geamantan în funcție de cât timp aveam la dispoziție. Iar problema cea mai mare nu era atât făcutul bagajelor ci procesul decizional prin care hotăram (după o lungă deliberare în fața oglinzii) dacă o anumită bluză o iau sau nu cu mine, dacă o anumită rochie mă avantajează sau nu  sau dacă am cu ce să îmi asortez pantalonii. Îmi aduc aminte că odată (știu că plecam în Croația) am fost atât de indecisă ce sandale să îmi iau încât am hotărât să îmi pun în bagaj toate încălțările de vară. Vorba consortului, ia-le dragă că doar mașina le duce. Și le-a dus, normal dar în aceeși stare le-a și întors pentru că, evident, nu am apucat să le port.

        După ce am trecut la nivelul următor, adică la avion, odată cu apariția curselor low cost, lucrurile s-au modificat radical și toată încărcătura trebuia să poată fi cuprinsă într-un meschin compartiment de doar 55x40x20 de cm. M-am adaptat pentru că n-am avut încotro deși, tehnic vorbind, aș fi avut cum numai că ar fi fost ridicol să plătesc suplimentar bagaj de cală unde să îmi pun pantofi pe care să îi aduc intacți înapoi acasă. La început a fost un pic mai greu dar după două, trei călătorii m-am prins care e capacitatea maximă pe care pot să mi-o permit și nu am simțit că mă resemnez ci mai degrabă am avut un sentiment de ușurare având un singur bagaj pe care puteam să mi-l car cu ușurință singură dintr-o parte în alta.

        Frustrări am avut atunci când Wizzair, compania cu care circulam cel mai des, a redus drastic dimensiunile bagajului pe care poți să îl iei gratuit în cabină: 40x30x20 cm, practic cât o poșetă mai măricică. La început mi s-a părut imposibil de călătorit doar cu strictul necesar și nu am crezut că voi fi în stare vreodată să mă limitez la un schimb de lenjerie, un tricou, un pulover și o geacă pe care să o iau pe mine la urcarea în avion chiar dacă afară sunt 30ºC. E însă un mic efort care, la propriu, merită toți banii. Până la urmă peste tot există mașini de spălat iar dacă nu, nu o să-mi pice mâna să limpezesc seara o bluză (care nu trebuie călcată) sau o pereche de șosete. Iar pe lângă asta, să trăiască o mie de ani și cei care au inventat cosmeticele în format travel size și care m-au salvat de la a-mi împovăra bagajul cu două kile pentru că e același lucru și dacă lipsesc de acasă o noapte sau o lună, tot am nevoie de cremă de față, de mâini, de un deodorant, pastă de dinți, fixativ, demachiant, balsam de buze și lista poate continua dar nu o să intru în detalii pentru că nu vreau să mă judecați. Am și eu păsăricile mele și nu pot renunța la cosmetice. În schimb, cu bijuteriile am rezolvat problema, am doar un lantisor din aur pe care îl pun la gât când plec (luat de la sectorul de lantisoare pentru barbati desi mie mi se pare unisex) și o pereche de cercei pe care, la fel, nu îi dau jos deloc. Am renunțat la cutiuțele și casetele de pe vremuri pe care le umpleam cu gablonțuri care trăgeau la kilogram și pe care le schimbam în fiecare zi în funcție de ținuta purtată. Nu mai car nimic pentru că oricum nu mă mai alege nimeni 🙂

        Iar în afară de asta, am o mică listă (pe care deja o știu pe de rost) și care cuprinde lucrurile esențiale pe care nu trebuie să le uit acasă indiferent ce s-ar întâmpla: ochelarii, lentilele de contact, încărcătorul de telefon (telefonul nu e pe listă pentru că mi-e lipit de mână), cardurile de memorie, o pilă de unghii pentru că deja a devenit tradiție să-mi rup o unghie când plec undeva și un adaptor de priză pentru UK. În rest, orice aș avea nevoie se găsește de cumpărat. Voi cum stați? plecați de acasă cu toate papornițele pline sau doar cu un mic rucsac?

 

Share This:

Read More

Mașinile din viața mea

        Amintirile pe care le am despre prima mea poșetă sunt, pe cât de proaspete (deși au trecut câteva zeci de ani), pe atât de înduioșătoare. La fel și amintirile despre primii mei pantofi cu toc sau despre primul meu articol de machiaj, un rimel primit într-un Ajun de Sfântul Nicoalae de la o verișoară cu opt ani mai mare. Am amintiri frumoase și cu prima mea umbrelă, și cu ciorapii ”subțiri” pe care i-am purtat de Paști când aveam 13 ani, și cu primul parfum care era doar al meu fără să trebuiască să-l împart cu nimeni, și cu primul ceas sau primul inel de aur.

        Trecând la nivelul următor, îmi aduc perfect aminte de bucuria și încântarea cu care am agățat la fereastră prima noastră perdea, un model cu flori care se repeta în șiruri verticale, niște lalele mici și stilizate care mi se păreau extrem de drăguțe mai ales atunci când în serile calde de vară vântul flutura ușurel perdeaua. Și de tabureții din bucătărie pe care i-am folosit o jumătate de viață îmi aduc aminte cu drag chiar dacă, privind retrospectiv, nu doar că erau foarte simpli dar erau și foarte prost lucrați. De fapt îmi aduc aminte cu plăcere de o mulțime de alte lucruri care la vremea lor reprezentau mici realizări pentru care avusesem și de muncit, dar și de așteptat.

        Ciudat este însă că de prima noastră mașină nu îmi aduc aminte cu mare bucurie, ba chiar aș putea spune că mi-am reprimat amintirile astfel încât mare parte din ele s-au estompat până la anularea completă. Să-ți ștergi din memorie ceea ce nu te face fericit este un lucru bun și nu mulți reușesc asta. Eu însă nu am probleme să mă scutur de lucrurile negative din viața mea. Prima mașină pe care am cumpărat-o a fost una tamponată. Dacia 1300 pentru că doar  de atât am avut bani. E adevărat că nu a fost scumpă dar când am adus-o tractată acasă și s-a oprit în fața porții, tot ceea ce am simțit a fost o mare dezamăgire. Soțul meu însă era încrezător că lucrurile se vor schimba rapid pentru că marele lui hobby erau reparațiile de mașini și în ideea asta cumpărase mașina, să o repare, să o facă să funcționeze din nou și să îi schimbe total aspectul făcând-o să arate ca nouă. Numai că lucrurile nu au mers conform planului sau au mers doar parțial, marea ”descoperire” fiind la puțin timp după ce mașina a fost complet dezasamblată când am constatat că seria caroseriei nu corespundea cu ceea ce era trecut în acte.  Pe românește, luasem o mare țeapă.

        Mașina numărul doi, un Renault 12, ne-a adus-o un prieten, François. A venit din Franța cu ea pe platformă și, dacă bine țin minte, o luase dintr-un cimitir de mașini. Teoretic era o ”mașină străină”, dar practic arăta exact ca toate Daciile 1300 care circulau pe drumurile patriei și după mintea mea nu vedeam nicio diferență. Ne-am folosit de ea o bună perioadă de timp dar arăta… nu găsesc cuvântul potrivit însă în niciun caz nu e ceva cu care să mă pot lăuda.

        Citroën XM a venit în viața noastră ca o încununare a tuturor eșecurilor în materie de motoare deși în 1990, la aproximativ șase luni de la lansare, modelul acesta câștigase premiul Mașina europeană a anului (obținând aproape de două ori mai multe voturi decât  locul doi, adică Mercedes-Benz SL). Dacă mă întrebați pe mine, cred că a avut pile 🙂 Am urât mașina aia cu toată ființa mea, iar dacă nu știți ce este aceea suspensie hidraulică (adică sistemul cu care funcționa XM-ul) vă pot explica eu în două cuvinte: o mare porcărie. Practic, după ce opreai motorul, toată mașina cobora de se făcea una cu pământul iar dacă o priveai mai de departe ai fi jurat că îi sunt sparte toate cauciucurile. Problema era că suspensia asta nu prea funcționa, în mod normal în mers ar fi trebuit să aibă garda sus dar când îți era lumea mai dragă dădeai cu toate pragurile de pământ sau chiar, în cele mai negre cazuri, nici nu puteai pleca de pe loc. Deci în loc de niște arcuri normale și clasice, francezilor li se năzărise să facă un sistem de control electronic foarte sofisticat, greu de întreținut și foarte greu de reparat pentru tehnologia anilor 90.

        A urmat un Opel Vectra  roșu ca focul (să-i surâdă norocul) care mi-a plăcut din prima și la alegerea căruia avusesem și eu un cuvânt de spus. Părea că, în sfârșit, sunt mulțumită. E adevărat, am fost chiar mândră de mașină numai că toată euforia a durat extrem de puțin, mai exact două săptămâni când un nebun a intrat pe contrasens frontal în mașina noastră . Un accident oribil la care din fericire eu nu eram în mașină, soțul fiind salvat de centură (o lună a avut vânătaie peste piept) și de airbagul care s-a deschis la timp. Opelul s-a făcut praf iar banii de la asigurări i-am primit după aproape trei ani.

        De aici încolo nu m-a mai interesat deloc ce mașini avem și le-am pierdut șirul dar știu totuși că am schimbat cel puțin trei Renault-uri Espace, obsesia lui Cristi. (În Anglia conduce aceeași mașină cu volan pe dreapta și e la Espace-ul numărul 2). De fapt, dacă nu conduc de ce m-ar interesa cu ce mașină ne deplasăm dintr-o parte în alta atâta timp cât roțile se învârt?

        Mă mai uit la mașinile lui Vlad care l-a moștenit pe taică-său. Le schimbă ca pe șosete dar la el e de înțeles, lucrând în domeniu. De-a lungul timpului două dintre mașinile lui mi-au plăcut. Prima lui mașină, care a fost un Ford decapotabil galben pe care l-am ajutat și noi să îl cumpere și cu care am făcut și eu un drum la Sinaia, iar a doua, un Suzuki Vitara care e de actualitate și care mi se pare că arată ca jucăriile pe care le iubea când era mic. Desigur, fără urmele de noroi de la offroad.

        Voi cum vă raportați la mașini, pe o scară de la 1 la 10 care e atenția pe care le-o acordați?

Share This:

Read More

Sper să pot ajunge în Anglia. Urați-mi succes.

        Nu știu dacă există ceva pe lumea asta care să mă enerveze mai tare ca atunci când primesc un email care are subiectul ”Flight cancellation (confirmation code tra-la-la)”… și, din păcate, în ultimul an am avut parte din plin de astfel de vești. Pe locul doi (în luptă strânsă cu locul trei) este emailul cu subiectul ”Schedule change/ modificare orar/ cambio orario” când te trezești că în loc să pleci de acasă ca tot omul așezat, îți mută zborul la o oră imposibilă gen 6 dimineața ca să fii în aeroport la ora 4 și să plătești taxiul cu jumătate din prețul biletului de avion. And last but not least, noutatea adusă de pandemie ”Airport change/ modificare aeroport/ cambio aeroporto” care, la fel, îți dă planurile peste cap pentru că în loc să aterizezi unde ți-ai propus alegând varianta cea mai aproape de destinație, te mută la dracu-n praznic.

        Îmi doresc cu disperare să ajung în Anglia și am planificat călătoria de acum o lună de când, de bine, de rău, covidul a lăsat-o mai moale și restricțiile au început să se relaxeze pe ici pe colo. Se pare însă că va trebui să duc un adevărat război ca să îmi ating țelul iar bătăliile se întețesc de la o zi la alta. Până acum am avut parte de toate opreliștile de care spuneam mai sus, unele chiar în dublu exemplar iar problemele acestea, care se referă la companiile aviatice, par chiar mai mici decât presiunea imensă creată de toate guvernele Europei. Unul mai deștept ca altul. Nemților le e frică de britanici, britanicilor de portughezi, ungurilor de slovaci, austriecilor de cehi și danezilor de toată lumea. Evident, românilor (vajnici urmași ai dacilor), nu le e teamă de nimic și dacă ești vaccinat poți să te duci și să vii de unde vrei și de unde vezi cu ochii.

        Mi se pare extrem de complicat să călătorești acum pentru că regulile se schimbă de la o zi la alta, zonele se colorează diferit, ai nevoie de teste, de certificate de vaccinare, de formulare, de coduri QR, de declarații, din nou teste și nu mai știi când și dacă intri in carantină iar dacă nu ești în permanență cu ochii pe știri te poți trezi în situații extrem de neplăcute. Desigur soluția cea mai simplă ar fi să stai pe fundul tău și să-ți vezi de treabă dar eu consider că viața mea a stat suficient pe hold și acum e cazul să reînviu. Așa că se vedem care pe care.

        Cu toate aceste condiții vitrege mi-am propus să merg în Anglia și sper să ajung chiar dacă biletul de avion mi s-a anulat și modificat de trei ori până acum. Până la plecare mai am vreo două săptămâni, timp în care nimic nu este exclus. Pot să apară încă trei variante de virus, congoleză, pakistaneză sau rusească (sau nu rusească, pentru că ăștia sunt sănătoși tun) dar ceva tulpină de genul Burundi sau Papua Noua Guinee, ba chiar să se întețească valul patru sau cinci (nu mai știu unde am ajuns că le-am pierdut numărul) dar pe mine nimic nu mă mai poate opri. Mai determinată ca acum să fac ceva, cred că nu am fost în viața mea.

        Mă încearcă sentimente ciudate de parcă aș pleca să cuceresc lumea precum conchistadorii spanioli. Știu că plec, știu că voi ajunge dar dacă nu mă mai pot întoarce? Că nu se știe ce îi apucă pe mai marii lumii și dacă se întâmplă ca la sfârșitul lui decembrie când în decurs de câteva ore s-au blocat toate zborurile către și dinspre Marea Britanie, am pus-o de mămăligă. Dar nu o să-mi rup oasele dacă se întâmplă așa ceva și nu o să-mi zdrobesc contul din bancă plătind sume exorbitante ca să prind ultima cursă. O să rămân acolo până la sfântu’ așteaptă indiferent ce implică asta.

        Oricum acasă îmi las pregătit totul ca și când aș putea lipsi o jumătate de an fără să se simtă acest lucru. Doar pisica ar avea de suferit, desigur doar de dor, pentru că din punct de vedere logistic am cui preda ștafeta. Va avea mâncare, apă, curățenie și ieșiri pe balcon la fel ca întotdeauna, doar giugiuleala de seară îi va lipsi. În rest, mi-am golit frigiderul, am făcut curățenie în toată casa, am scăpat de toate plantele care ar trebui udate, mi-am făcut ordine în dulapuri mutând ca de obicei hainele de iarnă în debara, evident spălate toate pentru a preveni mirosurile neplăcute care ar putea apărea în câteva luni de nepurtare iar apoi mi-am spălat încălțările de iarnă la mașină urmând instrucțiunile de aici și am lăsat la vedere doar sandalele și șlapii. Practic casa e pregătită ca și când ar trebui predată următorului locatar 🙂

        Așadar urați-mi succes ca să-mi pot duce la îndeplinire planul de evadare pentru că dacă așteptăm ca nenorocitul de virus să dispară, ni se termină viața.

 

 

Share This:

Read More

Cum îmi mențin pielea sănătoasă

        Atunci când ne uităm în oglindă, fiecare dintre noi avem lucruri care ne plac și lucruri pe care am vrea să le schimbăm. Mie mi-ar fi plăcut să am părul mai bogat, mai voluminos, mai greu, mai drept, cu firul mai gros, într-un cuvânt, altfel dar, după multe încercări eșuate de schimbare a culorii și a coafurii, m-am resemnat. Atâta s-a putut de la mama natură și asta e. În schimb am fost întotdeauna foarte mulțumită de tenul meu cu care nu am avut probleme niciodată, nici măcar în perioada critică a adolescenței. Și, deși poate părea că mă laud, unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată a fost legat chiar de acest aspect. Mi s-a spus că am pielea feței la fel de fină și curată ca fundul unui bebeluș 🙂 Desigur, asta se întâmpla în urmă cu foarte mulți ani dar, chiar dacă acum am riduri și pielea nu mai este la fel de proaspătă, tot mulțumită sunt de cum arată. În afară de faptul că nu fumez, cred că următoarele obiceiuri sunt esențiale pentru a avea un ten sănătos:

  1. Evit expunerea (excesivă) la soare și nu ies din casă fără cremă de protecție solară. La plajă nu stau și nu am stat niciodată pentru că nu mi-a plăcut iar în perioadele în care pielea bronzată exagerat, ajungând până la tuciuriu, era la mare modă, am suferit mult că nu eram în rândul lumii. Dar pur și simplu nu puteam rezista la soare mai mult de 20-30 de mine iar asta s-a dovedit un mare beneficiu peste timp.
  2. Am o rutină de demachiere/ curățare a tenului de la care nu mă abat decât în cazuri de forță majoră cum ar fi izbucnirea unui incendiu sau producerea unei calamități naturale. Dar cum, din fericire, asta nu s-a întâmplat niciodată, nu există zi în care înainte să mă duc la culcare să nu îmi curăț fața cu o loțiune sau un gel cu acid hialuronic, substanță care se găsește în mod natural în corpul uman, fiind un hidratant biologic al pielii. Aproximativ 50% din acidul hialuronic este concentrat la nivelul pielii, dar scade odată cu vârsta.
  3. Folosesc creme de față cu colagen care ajută la creșterea elasticității pielii, sprijinind astfel atenuarea ridurilor și a liniilor subtiri. Recent am descoperit că există produse cu colagen și pentru păr și, chiar dacă, desigur, nu au cum să schimbe structura genetică a firului am observat că părul meu arată mult mai bine după folosirea regulată a acestora.
  4. Beau multă apă. Hidratarea este esențială nu doar pentru organele interne dar și pentru piele iar la mine se observă imediat și în primul rând la buze. Dacă nu beau suficientă apă într-o zi, dar ce spun ”zi”, este suficient un interval de câteva ore, buzele mi se usucă într-un hal fără de hal și exact la fel se întâmplă cu toată pielea chiar dacă efectul nu este atât de vizibil cu ochiul liber.
  5. Și, pe locul cinci, dar categoric nu în ultimul rând mai ales în perioada asta urâtă a pandemiei, nu mă despart de șervețelele mele cu ulei de arbore de ceai, ingredientul minune recunoscut pentru proprietățile sale antibacteriene, antiseptice și detoxifiante. Purtarea continuă a măștii mi-a produs iritații, roșeață și descuamări ale pielii pe care nu am reușit să de diminuez decât prin curățarea periodică, de mai multe ori pe zi, cu aceste șervețele care nu sunt deloc scumpe dar care pentru mine au funcționat perfect.

Voi? aveți vreun obicei de la care nu vă abateți niciodată?

 

Share This:

Read More