Întrebarea pe care mi-o pun zilnic. Cât mai durează pandemia?

        Mi se pare incredibil că după mai mult de un an de la declararea în mod oficial a pandemiei, oameni educați și cu carte pun la îndoială existența virusului. Nu spun de Catanga, Dumnezeu s-o ierte, că nu ai ce așteptări să ai de la ea (deși să te știi cu boli grave, să vezi că ai febră, nu mai ai gust și miros și să te tratezi după leacuri magice găsite pe internet mi se pare culmea ignoranței) dar cunosc o mulțime de oameni de la care aveam așteptări și care continuă să conteste vehement realitatea dureroasă care se petrece pe glob.

        Nici eu nu înțeleg toate măsurile restrictive și de ce, matematic vorbind, închiderea magazinelor mai devreme cu câteva ore va duce la scăderea numărului de infectări și nu cred că oamenii vor renunța să se vadă pentru că nu o mai pot face până la ora 22 ci doar până la 20. Pe de altă parte indicațiile de bază sunt aceleași dintotdeauna și nu de azi, de ieri că doar cu toții am fost învățați de către părinții noștri în perioadele cu viroze să evităm aglomerațiile, să ne ferim de persoanele răcite, să ținem fularul la nas și să ne suflăm nasul în batistă chiar dacă acum totul se petrece la altă scară.

        Știu totuși că în continuare eu voi fi printre cei care respectă regulile dar, pe de altă parte, îi înțeleg și pe aceia care au atins punctul critic în gestionarea acestei demențe. Fiecare rezistă și se descurcă așa cum poate dar nu toți au curți, unii nu au nici măcar balcon sau, mai rău, nu au niciun fel de preocupare care să le distragă atenția de la panica mondială. În perioada de lockdown a apărut o cerere bruscă pentru articolele care țin de amenajarea casei, de improvizarea unui colț pentru work from home (pe românește tele-muncă și mi se pare foarte bună traducerea) dar avântul inițial a început să se tempereze pentru că lumea a depășit faza. Deja și-au luat toți birouri ca să dea bine pe zoom, și-au schimbat covoarele, au pus draperii noi, printuri înrămate pe pereți și au căutat pe google după lustre living și lumină ambientală. Iar dacă nu au fost atinși de microbul designului interior, atunci cu siguranță și-au descoperit veleități de bucătari. Să ridice mâna sus cine n-a postat pe Facebook în starea de urgență măcar o poză cu banana bread sau o pâine rumenită tocmai scoasă din cuptor.

        Însă hobby-urile astea au început să se estompeze și frustrările să crească exponențial de la zi la zi. Cele două tabere cu statusuri radicale adică ”baricadați-vă în case” și ”ieșiți în stradă la proteste” mai au puțin și vor ajunge la violențe fizice (de fapt lucrul acesta s-a și întâmplat în alte țări). Nu știu care e soluția, nimeni nu știe dar eu aș fi mers pe testarea masivă și apoi, evident, izolarea purtătorilor de virus. Desigur o testare ieftină și nu transformarea acestei acțiuni într-o afacere super profitabilă pentru eternii băieți deștepți. Iar apoi vaccinarea în masă (slavă cerului că în România lucrurile se mișcă relativ bine în direcția asta).

        Când e pandemie virusul se fâțâie și se transmite cât vrea el și unde vrea el, fie că sunt spatii închise sau deschise. Nu ține cont de ora închiderii magazinelor și fiecare dintre noi ar trebui să-și vadă de grijă pentru că se vede că statul nu a reușit să gestioneze situația. Singura cale de a scăpa de pandemie este imunizarea în masă și cu asta suntem cu toții de acord, vacciniști sau nu. Diferența constă în orizontul de timp (că nu e totuna dacă mai durează un an sau trei) și costurile pe care le implică, câteva milioane de morți în plus sau în minus. În cazul acesta vaccinarea face diferența iar faptul că în spațiul public au apărut mesaje ale unor medici care declară răspicat că nu se vor vaccina vehiculând teorii conspiraționiste, mă îngrozește.

 

Share This:

Read More

Unde ne sunt meseriașii?

        Deci. Încep cu un ”deci” al cărui rost în mod normal și logic în orice scriere, ar fi introducerea unei concluzii… dar parcă nimic în jurul meu nu mai este nici normal, nici logic și totul pare a fi făcut de mântuială așa că mă încadrez și eu în rândul lumii începând să scriu un articol ca un semi-agramat. Am avut azi drum la poștă și ce-am văzut azi acolo mi s-a părut de râsu-plânsu de îmi venea să-mi fac cruci cu amândouă mâinile și nu, nu este vorba de poveștile cu cozile interminabile sau cu completarea formularelor lipsite de sens, povești de care este plin internetul. E mult mai rău, Doreii de la poștă au luat măsuri anticovid pentru a proteja angajații care lucrează cu publicul la ghișeu și au montat panouri de plexiglas. Nimic rău în asta, veți spune probabil, dar cum o imagine valorează cât o mie de cuvinte, vă las mai jos poza definitorie a geniului care a bifat îndeplinirea acestei sarcini.

        Și pentru a vă da mai bine seama despre ce vorbesc, am trasat cu roșu conturul panoului de plexiglas chiar dacă probabil v-ați dat seama unde se află pentru că se vede că acesta reflectă lumina. Pe un ghișeu lung de trei metri stă cocoțat singuratic un dreptunghi de plastic de vreo 80 de cm în timp ce covidul se flutură cu grație prin stânga și prin dreapta că doar doamna funcționară nu are pe unde să preia pachetele, pachețelele sau chiar scrisorile mai voluminoase. Dar ce să vezi, în viziunea celor de la poștă suntem protejați și unii și alții, clienți și angajați. E ca în bancul ală cu ”noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”.

        Mi se pare că oriunde mă uit, oriunde întorc capul totul se face în dorul lelii și nimic nu se mai îndreaptă înspre profesionalism indiferent de domeniu începând de la tezele de doctorat plagiate la greu și coborând până la bordurile strâmbe de la toate trotuarele sau curățenia precară de pe holurile spitalelor. S-a tot spus că adevărații meseriași au plecat din țară. Meseriași în sensul propriu al cuvântului, oameni care se pricep le meseria lor, care sunt serioși, verificați și care pot fi oricând recomandați pentru o lucrare. Aș putea să scriu un scenariu de film cu aventurile prin care am trecut în momentul în care m-am hotărât să schimb o ușă interioară și dracii pe  care i-am avut timp de 6 (șase) luni de zile până s-a finalizat ”lucrarea”. Am stat cu ușa proptită pe niște scândurele și cu zugrăveala căzută că nici nu îmi mai venea să mă întorc acasă dar sunt ferm convinsă că și voi aveți astfel de povești de groază.

        Nu este deci de mirare că ezit acum să mă apuc de reamenajarea băii deși este scadent. Am găsit o gresie pentru baie foarte potrivită – mată și închisă la culoare, deci exact invers de cum este acum, lucioasă și gălbuie (logic, nu?) și drept să zic nu-mi vine să mă arunc la cumpărături până nu știu sigur că am cu cine lucra iar ca să schimb doar partea de mobilier de baie parcă nu are rost. Vreau totul sau nimic 🙂

        În orice caz, decât să mai dau peste vreun meseriaș ca cel cu ușa, mai bine mă uit la tutoriale pe YouTube până voi fi în stare să renovez singură baia. Ce, n-ați mai auzit de corporatiste care și-au dat brusc demisia și s-au făcut cofetărese? sau hair-styliste? și încă ce povești de succes au!

 

Share This:

Read More

Mi-am creat o bulă hygge

        Nu mă mai uit la știrile de la televizor pentru că am ajuns la saturație dar și dacă nu mă mai uit, tot nu pot să le ignor pentru că vin ele peste mine. Prin social media, prin radioul pe care îl aud la serviciu, prin conversațiile la care iau parte și practic prin tot ceea ce mă înconjoară. Iar dacă nu e cu covidul, e cu coduri galbene și stacojii de ploi și ninsori în aproape toată țara. Uneori îmi vine să mă închid într-o carapace din care să nu mai ies până când nu se vor fi terminat toate. Dar dacă de covid nu am cum să scap (deși, à propos, m-am vaccinat chiar dacă nu am dat anunțul pe Facebook), urgiei de afară am cum să-i dau de hac de când am descoperit beneficiile conceptului hygge care se referă la starea de bine pe care o simți într-un anumit loc, în special acasă. Și cum statul acasă e mai la modă acum ca oricând, încerc să transform răul în bine (și nu doar că încerc, dar chiar reușesc).

        Un difuzor de arome, o carte citită sub lumina caldă a lumânărilor, pisica torcând la picioarele mele, un pahar de vin bun și gândul că înainte de culcare voi încerca noile bile efervescente pentru baie nu au cum să nu te bine dispună. Acesta este hygge, cuvântul danez (oarecum sinonim cu englezescul cosiness) dar care înseamnă mai mult decât o simplă stare de bine şi de confort. Sentimente pozitive, bunăstare, ospitalitate, respectul pentru cei din jur, dragostea pentru natură, mulțumirea de a te bucura de ceea ce ai  și, nu în ultimul rând, lipsa aspirațiilor lacome. E din ce în ce mai greu pentru noi toți să suportăm toate restricțiile, să depășim spaimele, gândurile negre și imposibilitatea de a vedea luminița de la capătul tunelului dar cu toate astea cred că să avem grijă de noi înșine este singura cale de a ne păstra intactă sănătatea mintală.

        Recunosc că eu mi-am pierdut răbdarea și fac orice ca să rămân în echilibru, e adevărat că unul foarte fragil, dar de preferat căderii libere. Îmi lipsește viața dinainte de a fi schilodită, îmi lipsesc obiceiurile, oamenii cu care mă întâlneam și pe care îi îmbrățișam, îmi lipsesc emoțiile de atunci, perspectivele, visele și realitatea ante-covid. Nu vreau să cred că nimic nu va mai fi la fel deși cu siguranță multe se vor schimba, dar nu vreau să mă ascund sub mască până la sfârșitul zilelor mele și nu vreau să fug de oameni ca și cum ar fi aducători de moarte. Uneori, și din păcate din ce în ce mai des, gândurile acestea mă năpădesc ca norii grei de noiembrie și atunci îmi găsesc refugiul în mica mea bulă de miresme parfumate așa cum spuneam mai înainte. Voi  cum reușiți să vă păstrați întregi?

Share This:

Read More

Si eu m-am întrebat ce culoare va avea bebelușul lui Harry

        Eram în Anglia atunci când pregătirile pentru nunta prințului Harry cu Meghan Markle erau în toi și îmi aduc aminte cu cât entuziasm așteptau britanicii marele eveniment. Pozele viitorilor miri împânzeau vitrinele, sediile primăriilor din toate satele și sătucele erau împodobite de sărbătaore, cofetăriile vindeau prăjituri cu nume regale, chioșcurile de suveniruri aveau stocuri imense de căni, brelocuri, semne de carte, agende, sacoșe și magneți de frigider cu figurile zâmbitoare ale celor doi iar unele magazine anunțau, prin afișe lipite pe ușă, că în ziua marelului eveniment vor fi închise pentru a putea urmări în direct ceremonia.

        Era o bucurie generală iar într-un fel eram și eu cuprinsă de această frenezie mai ales că Meghan mi se părea foarte frumușică și oarecum îmi era dragă (nu numai după ce aflasem de relația ei cu prințul) ci de cu mult timp înainte, de când urmărisem cu pasiune serialul Suits. Nunta a fost un succes mondial, despre mireasă s-au spus doar cuvinte admirative, ceremonia perfectă, invitații perfecți, regina zâmbitoare, totul a decurs ca la carte și se părea că toate restricțiile și tabu-urile existente de secole s-au evaporat peste noapte din rigida instituție a monarhiei. Nu mai conta nici că în familia cu sânge albastru intra o femeie care nu avea nici în clin, nici în mînecă nimic cu aristocrația, nici că era mulatră, nici că, mai rău, era divorțată. Politically correct, toate minusurile de altă dată deveniseră acum criterii lipsite de importanță. Numai că la scurt timp povestea cu prinți apăruți la orizont călare pe armăsari albi s-a spulberat ca un balon de săpun și cei doi s-au supărat pe tot satul, și-au făcut bagajele și s-au mutatcu copchil cu tot la mama ei acasă.

        Printre altele au declarat că  vor să trăiască pe cont propriu departe de ochii presei numai că între timp se pare că s-au răzgândit și s-au aruncat într-un interviu care a incendiat planeta, interviu acordat lui Oprah Winfrey, celebra realizatoare americană. Dezvăluirile din sânul familiei regale britanice au culminat cu faptul că Meghan a sugerat ca a trăit într-un mediu  rasist și că lucrurile au luat o turnură dramatică imediat după ce a anunțat că va avea un copil.

        Faptul că unul din membrii familiei s-a întrebat cât de închisă la culoare va fi pielea bebelușului a fost o încercare emoțională peste care viitoarea mamă se pare că nu a putut trece și chiar în timpul interviului, aducându-și aminte de acest moment tulburător, a izbucnit în lacrimi. Din tot interviul, acesta a fost detaliul care mi s-a părut cel mai marcant. Pentru că și eu m-am întrebat asta deși nu am fost rasistă în viața vieții mele și nu am făcut discriminări legate de culoarea pielii oamenilor niciodată la fel cum nu fac nici în cazul animăluțelor pe care le iubesc indiferent dacă au blană albă sau maro, pene cenușii sau negre sau solzi sidefați. Este un criteriu pur estetic și mi se pare absurd să te faci că nu observi dacă un om are ochii albaștri sau căprui, părul blond sau negru, dacă are pistrui, sprâncene stufoase, buze subțiri sau urechi clăpăuge. Să fim serioși, atâta timp cât văzul este unul din simțurile cu care percem mediul înconjurător, este absurd să ne prefacem că ceea ce vedem nu poate fi exprimat în cuvinte. Dacă omul are pielea neagră nu e nimic rușinos, dacă e galbenă la fel, dacă e străvezie ca a nordicilor nu e nimic rău, de ce să o tot dăm cotită? Am ajuns la limita absurdului tocmai din prea multă ”înțelepciune” și din dorința de a nu supăra pe nimeni.

        Ar trebui să depășim pragul ipocriziei și să vedem lucrurile așa cum sunt în realitate. Dacă omu-i negru, asta e. Dacă se îmbracă în roșu, nu se supără nimeni să spui ce culoarea are haina dar dacă spui ceva de culoarea pielii sar unii de fund ca arși. Iar exemplul cu culoarea hainei l-am dat nu întâmplător ci prin prisma unei observații a nepoatei mele, Silvia, care se juca la un moment dat într-un  parc din Anglia cu niște copii întâlniți la fața locului. Avea vreo trei-patru ani și simpatia ei cea mai mare era un negruț cam de aceeași vârstă cu ea. Cum nu știa limba, nu reușise să afle cum îl cheamă și se referea la el ca fiind copilul cu geaca verde și niciun moment nu i-a spus copilul negru sau cu pielea neagră sau alte observații de natură rasială de unde se vede că toate aceste limitări și obsesii ale noastre vin prin prisma maturizării sau ”educației” culturale și nicidecum din instinctele noastre primare. Copilul cu geaca verde era negru, dar pentru Silvia asta nu conta absolut deloc.

        Înainte să se nască, și eu m-am întrebat cum va fi arătând copilașul prințului Harry și ce procent din genele familiei lui Meghan se va transmite micuțului. Și nu m-am întrebat doar în gând ci am discutat subiectul cu Cristina, fiica mea, una dintre cele mai tolerante persoane pe care le cunosc. Și asta nu înseamnă deloc că suntem rasiste sau că desconsiderăm în vreun fel oamenii care au altă culoare a pielii decât noi. Sunt absolut sigură că pe parcursul sarcinii și Meghan s-a gândit de multe ori cum o să arate bebelușul ei (toate mamele din lume au această curiozitate firească) și poate chiar a verbalizat aceste gânduri dar având în vedere că prin venele ei curge parțial sânge afro-american, nu poate fi acuzată de rasism. Doar noi ăștia, fără gene combinate trebuie să ne ținem gura ceea ce mie se pare un fel de cenzură. Sau desigur, poate fi și mai grav, dacă cineva dintr-o familie mixtă, un unchi, un verișor, un cumnat sau poate doar mătușa prin alianță a bunicii vitrege se întreabă cum va arăta urmașul… corect ar fi să nu îi pese și să nu arate nicio urmă de interes acestui aspect. Așa cum majoritatea dintre voi a făcut. Sau poate totuși ați avut această curiozitate? hai, recunoașteți sincer…

 

 

Share This:

Read More

Nevoia te învață – proverb testat pe propria piele

        E perioada aceea din an când dările către stat devin scadente. Impozitele adică. Pe clădiri, terenuri, mașini, motociclete, grădini, castele și iahturi, știe fiecare ce posedă. Sau așa ar trebui. Până să se mute soțul meu în Anglia habar n-aveam că avem de plătit taxe anuale sau poate exagerez, nu că nu aveam habar dar nu mă interesa deloc problema asta. Nu știam nici cât avem de plata, nici care e termenul, nici cum se procedează și eram complet ruptă de realitate. Mă complăceam într-o stare de nepăsare puerilă și nu-mi băteam capul cu probleme de adulți, chit că eram trecută bine de 40.

        Dar, așa cum se spune, nevoia te învață (și încă urgent!) iar după prima somație pe care am găsit-o în cutia poștală m-am trezit la realitate în doi timpi și trei mișcări. Am plătit tot ce era de plătit, desigur, și apoi, pe când credeam că un an de zile nu mă va mai deranja nimic, m-am trezit cu o altă notificare, de data asta fiind înștiințată că sunt restantă cu chiria pe garaj. La faza asta am fost de-a dreptul mirată pentru că știam că garajul este al nostru, că doar noi îl construisem. Ce chiria soarelui? Nu m-am întrebat însă niciodată pe pământul cui am construit? Da, aveam de plătit anual chirie pe terenul pe care am ridicat garajul și asta am aflat-o pe cale oficială. De atunci au trecut câțiva ani, lucrurile au intrat în rutină și nu mă mai surprinde nimic. Am totul notat, știu termenele de plată, sumele, scadențele, beneficiile plăților aniticipate și tot ceea ce ține de taxe și impozite.

        Sunt însă multe alte lucruri pe care am început să le fac (și pe care nu le făceam înainte) și deși a trecut mult timp încă nu sunt pe deplin obișnuită și uneori mai bombăn în sinea mea când, de exemplu, trebuie să duc gunoiul la tomberon. Toată tinerețea mea am fost o doamnă scutită de această sarcină (de altfel absolut onorabilă) și după ce copiii au plecat de acasă, dusul gunoiului a trecut în grija soțului eu fiind responsabilă doar cu atenționarea 🙂

        Să mă gândesc ce mai fac acum și nu mi-ar fi trecut prin cap să fac înainte fără să cer ajutor (și cred că mai mult din obișnuință și nu neapărat pentru că nu aș fi fost în stare). Să mut frigiderul de la locul lui atunci când fac curățenie mare în bucătărie. Era de neconceput să mă încumet la așa ceva până la prima încercare când am constatat cu stupoare că alunecă atât de ușor pe gresie încât și un copil de 10 ani l-ar putea muta din loc. Floare la ureche. Sau să schimb un bec ars. Bine, asta nu e mare lucru, cred că îmi era doar lene să mă urc pe  masă pentru că de pe scaun nu ai cum să ajungi la tavan. Apoi nu mă interesa deloc cum se curata hota sau cum se desfunda scurgerea de la cadă, astea erau clar treburile lui iar eu îmi vedeam de ale mele.

        Capitolul cumpărături în magazinele plictisitoare s-a schimbat iarăși foarte mult. Obișnuiam să intru la raioanele de materiale de construcții doar forțată de împrejurări înainte de vreun zugrăvit sau dacă intenționam să schimbăm o ușă sau să înlocuim plasa contra țânțarilor. N-aș fi crezut în vecii vecilor că o să studiez oferta de teava irigatii și nu pentru că am devenit latifundiară în Bărăgan ci pentru mica noastră grădină din care anul acesta sper să am o mică recoltă de legume exotice. Bine, nu spun acum că am devenit pasionată de astfel de magazine dar pot totuși să mă laud că aerul condiționat pe care l-am instalat în casă este opera mea. De bine, de rău, am făcut totul cap coadă și în curând va fi a patra vară de când funcționează perfect.

        Sunt de acord cu egalitatea între sexe și că nu există treburi de făcut în casă doar pentru femei sau doar pentru bărbați dar pe de altă parte  sunt convinsă că în fiecare gospodărie sarcinile sunt împărțite și clar definite probabil în virtutea obișnuinței. Sau poate pe baza altor criterii. La voi cum stă treaba? Ce NU faceți niciodată și lăsați doar în sarcina partenerului?

Share This:

Read More