Lifestyle

Pâine și firimituri

Ioana 3 Comments
         Pe bunica mea din partea mamei o chema
Mimi. De fapt eu o botezasem așa, pe când eram la vârsta cuvintelor
formate din doua silabe, și așa au ajuns să îi spună toți nepoții. Am crescut
în casă cu ea si de la ea am învățat o mulțime de lucruri care mi-au
ramas în minte pentru totdeauna, cuvinte si îndemnuri pe care le-am
auzit zi de zi de cand aveam 2-3 ani până când aproape am terminat
școala.
         Mimi a avut o viață grea de la o vârsta foarte mică, a trecut
prin doua războaie și deși a trecut prin momente la limita
supraviețuirii era o femeie foarte veselă. Față de mâncare avea un
respect special și nu suporta risipa și mofturile nejustificate. Tot
timpul auzeam de la ea ca este un mare păcat să arunci pâinea și ca
nimeni nu ar trebui să facă asta. Cum să arunci pâinea la gunoi cand
tot timpul există pe lume oameni sau animale care mor de foame ? Mimi
își curăța coaja de la pâine pentru ca era prea tare pentru dinții ei
și aduna resturile într-o crăticioară pe care o păstram sub chiuveta din bucătărie.
Când se umplea crăticioara, înmuia cojile în apă, le amesteca în
mălai și apoi le dădea celor câteva găini din curte. De când eram la
grădiniță mi-a fost bine întipărit în minte că este un mare păcat să
arunci mâncarea. Dacă nu mâncam tot sandviciul pregătit pentru
gustare, împachetam cu meticulozitate resturile înapoi în șervețel si
le aduceam acasă să le dau găinilor. Nu aruncam niciodată, nici o
firimitură.

Respectul pentru pâinea noastră cea de
toate zilele l-am învățat apoi la școală. Mi-aduc aminte perfect de
lecția din abecedar de la litera F când am aflat multe lucruri interesante.

 

         Eram în clasa întâi, era deja
spre primăvară și afară era cald iar fereastra clasei era deschisă.
Doamna învățătoare ne-a povestit foarte frumos și pe înțelesul nostru
cât de lung și greu este drumul pe care îl parcurge bobul de grîu de
când este semănat până când se transformă în pâine și ajunge pe masa
noastră. Atunci ne-a spus cum se macină grâul și se face făina, cum
apoi este cernută, care este rețeta pâinii și multe, multe amănunte
care la acea vreme m-au impresionat foarte tare. Și tot la fel ca Mimi ne-a spus și ea să nu risipim vreodată pâinea . Se pare ca învățatura s-a prins de mine.
         Nici acum cand am ajuns în societatea
așa zisă de consum nu pot să arunc vreo bucațică de pâine la gunoi.
Stau la bloc și nu mai am găini în curte. În schimb am multe
turturele care își au cuibul sub streașina de la etajul patru unde
stau eu. Și sunt tot timpul ahtiate după mâncare așa că pâinea care
nu se mai mănâncă o tai bucățele mici și le-o pun pe pervazul
ferestrei iar păsările sunt așa de fericite… mai ales iarna când nu
găsesc semințe, gâze și frunze sau ce-or mai fi mâncând ele,
păsările .

 

         Locuiesc lânga mine două turturele pe care le cunosc deja dupa culoarea penelor de la gât, una are mai mult mov și una mai mult verde (ca muștele de vară). Dacă întârzii cu masa, ele vin pe pervaz și se uită în bucătărie să vadă ce fac… sunt foarte draguțe și alături de pisică  fac parte din familie.

 

 

 

       Iar daca uneori îmi rămâne mult prea multă pâine care s-a învechit, o las să se usuce puțin și apoi o împart câinilor vagabonzi care își duc veacul pe lângă tomberoanele de gunoi. (Așa am observat – dacă pâinea e uscată și crocantă ca un biscuit câinii o mănâncă mai cu plăcere decât pâinea moale… nu știu de ce, nu pot să dau o explicație). Oricum nu arunc nici o bucațică și asta îmi lasă sentimentul că am făcut o faptă bună, poate o picatură într-un ocean… dar câteva firimituri rămase pe fața de masă pot umple gușa unei vrăbiuțe. Așa m-a învățat Mimi și mare dreptate avea.

 

Share This:

Read More

Ce este în frigider ?

Ioana Leave a comment
          Ești curios să știi ce au in
frigider prietenii tai ? Sau cum isi tin hainele in dulap ? Sau poate
vrei sa stii ce au in dulapiorul din baie , in pivniță sau in
sertarele mobilei de bucatarie ? Este incredibil cât de curiosi pot
sa fie oamenii chiar si atunci cand de fapt nu e nimic interesant de
vazut.
          Exista filmulete pe   YouTube in
care poti sa iti satisfaci toate aceste curiozitati ciudate si
neîmpartașite. Si poti sa fii linistit pentru ca nu esti singurul…
De exemplu in frigiderul lui Nikki Phillippi s-au uitat aproape
158000 de oameni. Iar 1403 au comentat si au dat sfaturi pentru o mai
buna organizare.

          Curiozitatea însa e infinit mai
mare atunci cand e vorba de ceea ce contine poșeta unei fete. De
exemplu in poseta lui Bethany Mota, o tanara americanca, s-au uitat
mai mult de 2600000 (doua milioane sase sute de mii !) de oameni.
Printre acestia ma numar si eu. I-am vazut portofelul, servetelele, peria de par, agenda, castile
pentru telefon, portfardul, cheile, un baton de ciocolata ba chiar si
periuta de dinti. Si doar 1400 dintre cei care s-au uitat au spus ca
nu le-a placut ce au vazut, restul au fost pe deplin satisfacuti. Daca vrei și tu sa vezi ce are in poseta, poti sa vezi aici .
          Cei care fac astfel de
filmulete se numesc vloggeri (prescurtarea de la video blogging).
Printre primii astfel de vloggeri este Blaire Fowler care si-a
inceput cariera pe YouTube in 2008, fiind inca o adolescenta careia
îi placeau cumparaturile . Cand se intorcea acasa de la mall, se
aseza in fata camerei de filmat, in dormitorul ei cu peretii roz, si
incepea sa descrie in cele mai amanuntite detalii toate achizitiile
facute. Toate filmarile erau apoi postate pe YouTube pe canalul pe
care ea l-a denumit ”JuicyStar07”. Din casele lor mii de fete ii
urmareau postarile intrebandu-se daca Blair a facut cea mai buna
alegere cand si-a cumparat puloverul gri, daca topul cu paiete este
șic sau mai degraba kitsch, daca blugii skinny o arata intr-adevar
mai slaba sau daca poseta roz se asorteaza cu rochita in dungi.
          Blair nu este singura care
adora sa impartaseasca tot ceea ce a cumparat si sa isi descrie noile
comori cu atata entuziasm ( exista deja zeci de mii de oameni care
fac acest lucru ) dar ea conduce detasat avand in vedere numarul
vizionarilor de pe YouTube. Filmuletele ei ciudate, superficiale dar
hipnotizante au strans pana acum mai mult de 250 de milioane de
vizionari si are aproape 1700000 de abonati la canalul sau.
          Printre cei care urmaresc cu maxim interes acesti vloggeri se
numara nu doar consumatorii innebuniti dupa cumparaturi ci si
directorii executivi ai marilor companii de moda si cosmetice care
fac acum marketing direct trimitand vloggerilor mostre si chiar
produse in speranta unui comentariu favorabil. Aceasta strategie se
pare ca functioneaza cu succes : dupa ce retailerul Shoes of Prey i-a
trimis lui Blair o pereche de sandale ”gladiator” aceasta a fost
incantata sa isi descrie cadoul primit intr-un nou video. Imediat
site-ul producatorului a fost vizitat de 200000 de utilizatori. Este
evident ca vloggerii sunt ”parteneri” cu YouTube aceasta
insemnand ca primesc bani pentru reclamele pe care sunt de acord sa
le afiseze in timpul derularii filmarilor postate : cu cat mai multe
vizionari are un video, cu atat mai multi bani intra in buzunarul
vloggerului.
          Anna Saccone , o tanara irlandeza , casatorita, cu doi
copii foarte mici ,este o alta prezenta de mare succes pe YouTube.
Impreuna cu sotul sau isi filmeaza toata viata postand aproape
zilnic cate un clip de 20-25 de minute (deja au ajuns la mai mult de
2300 de filmulețe). Impartasesc cu intreg mapamondul ce mananca la
micul dejun, ce haine poarta, cum e vremea afara, cum fac curatenie
si cumparaturi, ce progrese au mai facut copiii si orice li se
intampla (sau nu). Pentru ca, de exemplu, putem sa vedem si cum stau
si se uita la televizor. Si ”curiosii” se uită, la randul lor, la
ei. Si nu sunt putini pentru ca deja au strans mai mult de 130 de
milioane de vizualizari.
          Chiar daca de multe ori acesti vloggeri au fost
ridiculizati pe Web punându-li-se la îndoiala calitatile
intelectuale acestia nu se sinchisesc si merg inainte cu jobul lor
din care castiga bani frumosi.

Share This:

Read More

Primii bani câștigați

Ioana 9 Comments
         Pentru cei care nu au trăit acele timpuri , diafilmele erau un soi de înșiruire de imagini statice (diapozitive ) , proiectate pe perete care prezentau poveșsti pentru copii :  un fel de benzi desenate cu text pe fiecare imagine .
         Aveau un succes enorm printre copii avand în vedere ca la vremea respectiva nu existau video-playere iar programul tv era foarte zgarcit la capitolul desene animate : 10 minute in fiecare seara cu Mihaela si alte 10-15 minute duminica la pranz. La gradinita si la scoala primara existau aparate de proiectie dar invatatoarele se fereau sa ne ofere acest deliciu prea des mai ales din cauza faptului ca pentru a putea viziona un diafilm trebuiau trase draperiile astfel incat sa se faca intuneric iar copiii atat asteptau ca sa faca o harmalie de nedescris. Asa ca cine avea acasa un proiector de diafilme era considerat ca fiind foarte “instarit” si invidiat de toata pustimea din cartier.

Aveam o prietena care detinea o astfel de comoara plus ca avea si foarte multe diafilme dintre care cel mai de succes era “Ursul pacalit de vulpe”. Ea avea 9 ani, eu 7 , locuiam pe aceeasi strada si eram prietene nedespartite. Aveam multe discutii dar una din temele preferate era cum sa facem bani – ce mai, spirit antreprenorial ! Asa ca ideea unei proiectii de diafilme ( contra cost ) pentru copiii din cartier ni s-a parut o idee foarte buna, cu investie zero si cu profit imediat.

Segmentul tinta erau copiii intre 4 si 10 ani , nu mai mici pentru ca ar fi putut sa se apuce de plans,  si nici mai mari pentru ca deja nu mai gustau povestile. Asa ca zis si facut : am programat o proiectie de diafilme in care primul pas era tiparirea biletelor pe foi cu patratele taiate la dimensiunea unor bilete reale apoi confectionarea unei stampile dintr-o radiera in care am sculptat o floricica si  impregnarea acesteia  cu cerneala albastra . Bineinteles ca stampila se imbiba prea mult si curgea iar randamentul era destul de scazut, abia unul din 4 bilete iesea cum trebuie , fara sa fie mazgalit , dar rezultatul final era multumitor , cel putin pentru noi, organizatorii spectacolului.

        Cand biletele au fost gata am plecat pe teren sa ne promovan spectacolul ca niste adevarati agenti de vanzari. Fara nici o prejudecata, emotie sau timiditate am inceput sa batem din usa in usa in blocurile in care locuiau colegii nostri. Era o zi de vara, era vacanta, toti parintii erau la servici ( asa era pe vremea aceea, nici un parinte nu era acasa, toti copiii erau cu cheia la gat si se descurcau singuri ). Un bilet costa 50 de bani dar eram deschise la negociere : daca luai 2 bilete ( pentru tine si fratele tau mai mic ) plateai 70 de bani in loc de 1 leu. Am strans rapid vreo 10 lei si i-am chemat pe copii sa vada filmul.   Proiectia a fost o adevarata reusita : copiii au stat linistiti , intimidati oarecum de autoritatea noastra si fiindca multi nu stiau inca sa citeasca  prietena mea si cu mine le-am citit cu voce tare , pe roluri, cu intonatie , ca niste actori adevarati.

Problema a aparut la sfarsit cand toti cei douazeci si ceva de copii au iesit deodata din curtea casei si i-a vazut o vecina vigilenta care a inceput sa ne ia la intrebari . Stiind ca parintii sunt la servici i s-a parut suspect sa vada atatia copii venind in vizita deodata. Bineinteles ca parintii nostri au fost informati in regim de urgenta despre business-ul nostru si tot la fel de rapid acestia au luat masuri sa ne inchida afacerea. Am ramas cu dezamagirea ca am fi putut face foarte multi bani dar forţe pe care nu le înțelegeam la vremea aceea se opuneau spiritului nostru liber…

Share This:

Read More