Încep prin a spune că, de fapt, acest cuvânt ”rezoluție” nu este explicat în DEX în niciun fel ca însemnând țel sau scop așa cum în ultima perioadă toată lumea îl folosește și aici mă refer la titlu, Rezoluții pentru 2020, adică ceea ce mi-am propus să fac în noul an. În limba română rezoluție înseamnă hotărâre adoptată în urma unor dezbateri (așa cum se întâmplă, să zicem, în parlament), apoi înseamnă mod de rezolvare a unei cereri (ce rezoluție a scris șeful pe cerere? se aprobă conform…), un alt sens are în medicină unde rezoluție înseamnă dispariția treptată a unui proces inflamatoriu și, nu în ultimul rând, termenul rezoluție se folosește în informatică și, în general, în tehnologie acolo unde ne referim la numărul de linii ce pot fi afișate pe un ecran (cu cât acestea sunt mai multe, cu atât calitatea imaginii este mai bună).

        Se pare că ”rezoluția” asta am luat-o din limba engleză unde într-adevăr  resolution este sinonim cu aim care se traduce prin scop/obiectiv/intenție. Tot din engleză am preluat și tradus (aiurea) expresia cu ”salvăm bani” (în loc de economisim bani că de salvat poate salvăm un animal dar în niciun caz bani)  sau ”expertiză” care se folosește pe scară largă în loc de experiență: cutare ministru are expertiză în nu știu ce domeniu. EXPERTIZĂ?? Nu, omul are experiență, expertiza însemnând o cercetare cu caracter tehnic, un raport întocmit de un expert ceea ce este cu totul și cu totul altceva.

        A nu se trage concluzia că aș fi împotriva romglezei, folosesc și eu multe cuvinte în engleză (ador nuanțele și jocurile de cuvinte care nu se regăsesc în limba mea maternă) dar încerc să mă limitez pe cât posibil. Atunci când totuși le folosesc, le iau așa cum sunt și le pun între cuvintele românești așa cum vin de la mama lor fără să le ”traduc”. Adică nu inventez niciun furculision și nici nu traduc library (bibliotecă) prin librărie sau balance account (soldul contului) prin balanța contului 🙂

        Revenind la ”rezoluțiile” pentru 2020 vreau să vă spun că anul acesta nu mi-am propus nimic. Deci nada rezoluții 🙂 În ultima vreme am simțit prea multă presiune din toate părțile și am avut de atins prea multe ținte și prea multe termene limită (era să spun deadline-uri) încât anul acesta o să mă las pur și simplu purtată de val. Ce-o fi, o fi, o să-mi văd de ale mele și mai departe Dumnezeu cu mila. Nu mai vreau să calculez bugete, să fac liste, să fixez obiective , să bifez acțiuni, să-mi propun scopuri de atins sau (OMG!) să stabilesc un număr de cărți de citit. Pe ultima n-am înțeles-o niciodată deși sunt (sau mai degrabă am fost) o avidă cititoare iar cărțile au făcut întotdeauna parte din viața mea la fel ca aerul și apa.

        Văd multe persoane care la început de an își propun să citească un anumit număr de cărți. Să zicem 52, adică o carte pe săptămână. Sau 100, că e un număr rotund. Sau poate 5 cărți pe lună sau, de ce nu, 6. Înțelegeți ideea. E un gând frumos, antrenant, care s-ar putea să îți dea un impuls spre lectură. Eu însă n-am putut să fac asta niciodată, să-mi planific o plăcere simțindu-mă oarecum împinsă de la spate iar la sfârșit de an să fac un bilanț al acestui obiectiv. Pentru că, de fapt, nu a fost un obiectiv. La 14-15 ani citeam tot ce îmi cădea în mână apoi, mult mai târziu am început să selectez cărțile în funcție de recenzii, de autori sau de  starea în care mă aflam dar niciodată nu am stat să contorizez cât am citit. Sau să mă intereseze numărul de pagini? Never-ever. A, ba nu, mint, numărul de pagini era relevant doar atunci când era vorba de cursuri care trebuiau învățate pentru vreun examen dar deja asta intră la altă categorie, nu mai e citit de plăcere.

        Totuși, dacă tot vorbim de cărți, un obiectiv parcă tot am pentru 2020: să citesc, măcar parțial, din ceea ce a scris J K Rowling, adică autoarea lui Harry Potter. Or fi cărți pentru copii dar nu pot să fiu chiar pe dinafară. N-am văzut nici filmul și, fiind la Oxford astă toamnă, m-am simțit frustrată de faptul că multe din atracțiile turistice ale orașului se legau de locurile în care se filmaseră scene din celebrul serial iar eu, deși aveam privilegiul  să mă aflu acolo, nu pricepeam nimic.

        Iar al doilea autor pe care vreau să îl încerc este Stephen Hawking. Cel puțin în acest caz știu cine este și la ce să mă raportez dar mă intrigă faptul cum o carte de știință a reușit să devină un bestseller internațional (este vorba de Scurta istorie a timpului).

        Uite că până la urmă tot mi-am propus ceva pentru 2020… dar în rest o să las lucrurile să curgă de la sine. Nu mi-am setat niciun fel de așteptări și o să las doar intuiția să mă ghideze în noul an. Pornesc cu gânduri pozitive și nu doresc să se întâmple nimic spectaculos, nu țin să repornesc ceasul sau să iau ceva de la zero și nu mai vreau să mă pierd în armata celor care și-au stabilit o lungă listă de obiective pe care până la sfârșitul lui ianuarie le vor fi abandonat complet. Voi cum stați cu planningul? sunteți riguroși și stricți?

 

 

 

Read More

        Îmi povestea Cristina, fiică-mea, că are prietene cu copii de aceeași vârstă cu fetițele ei sau chiar mai mari, deci 6-7 ani, copii care nu s-au uitat în viața lor la un ecran fie el de televizor, calculator, tabletă, telefon sau orice altceva. Adică nu au văzut niciodată desene animate, cântecele, jocuri sau emisiuni pentru copii, lucruri care ne înconjoară din toate direcțiile dar pe care cărțile de parenting modern le consideră extrem de dăunătoare pentru sănătatea mentală a micuților. Nu sunt în măsură să judec pe nimeni deși, evident, după cum apare aici, îmi exprim părerea personală legată de faptul că acest lucru mi se pare o exagerare deplasată și care nu face altceva decât să creeze copilului o bulă în care să trăiască oarecum rupt de realitatea secolului XXI.

        Nu spun că e rău dar nici nu cred că e bine. E adevărat că rădăcinile noastre se trag din natură și că instinctul ne îndeamnă să umblăm cu picioarele goale prin iarbă mai degrabă decât să ne încingem în combat boots pe asfaltul marilor orașe dar oricât am vrea, nu putem să ștergem cu buretele efectele benefice ale tehnologiei. Chiar și cele mai cool persoane care aleg să se retragă departe de civilizație  alegând un mod de viață ecologic, natural, rustic sau oricum i-or mai fi spunând, de cele mai multe ori nu renunță la internet atunci când se retrag cu toate catrafusele la coliba din mijlocul pădurii.

        Nu știu de ce ai vrea să negi realitatea înconjurătoare inducând copilului ideea că lumea este altfel decât ceea ce este. În scurt timp de acum încolo, realmente nu o să mai putem trăi fără ecrane și spun asta nu doar din punct de vedere al divertismentului ci pur și simplu pentru că lucrurile au evoluat într-o asemenea direcție încât unele activități manuale (sau care implică factorul uman) vor dispărea sau chiar deja au dispărut cu totul.

        Înainte de Anul Nou am fost în Anglia, de fapt am aterizat chiar pe data de 31 decembrie, și în primele ore după ce am ajuns pe pământul britanic, deși eram înconjurată de cele câteva mii de persoane care mișunau prin aeroport și deși am făcut o grămadă de chestii, nu am interacționat cu nimeni, ”nimeni” însemnând ființe care trăiesc prin pulsația inimii și nu prin baterii sau curent electric de la priză. Și nu am stat ca muta pe o bancă din sala de așteptare, deși totuși un pic am făcut și asta atunci când așteptam autobuzul care avea să mă ducă la Coventry, ci mi-am văzut de ale mele.

        În primul rând la intrarea în țară, având pașaport electronic, nu am mai trecut prin fața niciunui vameș ci mi-am băgat pașaportul într-un dispozitiv, mi-am îndreptat privirea spre panoul de recunoaștere facială, după care la câteva secunde de la auzul unui ușor beep, porțile s-au deschis iar eu am trecut fără nicio problemă de partea cealaltă a barierei. Ușor ca un simplu click 🙂 Următorul lucru pe care l-am făcut apoi a fost să mă îndrept către Travel Centre,  ”ghișeul” de unde se cumpără bilete de tren sau autobuz pentru că din Londra trebuia să ajung mai departe. Am dat tot peste un touch screen de unde printr-o interfață foarte prietenoasă mi-am selectat destinația și ora, am apropiat cardul contactless de un alt ecran și mi-am luat biletul listat.

        Am vrut sa-mi iau ceva de mâncare și, la fel, nu a fost nevoie să vorbesc cu nimeni, doar m-am postat în fața unuia din cele 8-9 ecrane pe care scria mare cât roata carului Order here, am atins ușor fereastra de start și am navigat cât am avut chef, fără stres și fără să mă simt grăbită de nerăbdarea vreunui vânzător,  prin meniurile care ofereau sandwichuri, salate, cartofi prăjiți, prăjituri, înghețate și sucuri. Desigur că am plătit tot cu cardul, doar prin simpla apropiere a acestuia de un al mic ecran.

        Evident că îmi aduc aminte cum era viața noastră înainte de touch screen și desigur că pot concepe stilul de a trăi așa cum era atunci dar nu mi se pare deloc că era mai bine. Mie ecranele nu mi-au adus prejudicii, ba din contră mi-au ușurat viața și oricât ar încerca unii să se cramponeze de trecut nu cred că ne mai putem întoarce acolo. Sigur că dacă alegi să trăiești ca acum 50 de ani, o poți face însă majoritatea te va privi ca pe un ciudat așa cum sunt priviți și fundamentaliștii mormoni care refuză utilizarea curentului electric. Citeam în cartea Ioanei Pârvulescu, În intimitatea secolului XIX, că atunci cînd a apărut telefonul (cel cu fir, bineînțeles) exista suspiciunea, preluată chiar și de ziarele serioase ale vremii, că acest aparat ar putea fi extrem de periculos existând riscul de a exploda atunci când îl apropii de ureche. Acum acest lucru pare hilar dar afirmația avea pe atunci mulți susținători care invocau nostalgic frumusețea zilelor dinaintea apariției telefoniei.

        Ca să nu mai spun cât de ”periculos” era curentul electric pentru sănătate. Cam la fel cum sunt acum undele emise de telefonia mobilă, de cuptoarele cu microunde și de routerele pentru wifi. Cercetătorii chiar au ajuns la concluzia că acestea ne vor ucide pe toți în jurul vârstei de 80-90 de ani iar cazurile de atingere a vârstei de 100 de ani vor fi rare. Mare atenție deci!

 

 

 

Read More

        Părerea mea este că un pic am luat-o razna cu GDPR-ul ăsta și de frica amenzilor am dat în paranoia. Pentru cei care nu știu, acronimul GDPR vine de la General Data Protection Regulation, adică, pe românește, Regulamentul General privind Protecția Datelor și, chiar dacă nu știați că așa îi spune, cu siguranță ați dat de el pentru că mai nou, indiferent la ce instituție mergeți, de la bancă la poștă, de la primărie la administrația financiară, de la policlinică la poliție, peste tot sunteți nevoit să semnați un teanc de informări înșirate pe mai multe pagini cu litere mărunte prin care vă dați acordul cu privire la prelucrarea datelor personale. Prin popor circulă vorba că în curând și preoții vor fi obligați să completeze un formular de protecție a datelor personale pentru enoriașii care se spovedesc 🙂 E o glumă desigur dar nu foarte departe de adevăr.

        Zilele trecute mă uitam pe avizierul de la serviciu să văd ce noutăți au mai apărut când atenția mi-a fost atrasă de un tabel mai ciudățel care înșira niște numere de dosare în dreptul cărora scria fie admis, fie respins. A trebuit să insist și să mă concentrez destul de mult ca să îmi dau seama că era vorba despre înscrierea la un concurs pentru un post vacant și cum mai nou numele persoanei care aplică face parte din categoria datelor cu caracter personal, dacă aplicantul nu își dă acordul, nimeni nu are voie să îi afișeze numele ”pe toate gardurile”. Deci nu Popescu este admis ci dosarul 5124 și nu Ionescu este respins ci dosarul 5138. Ca să crape curioșii de ciudă. Mă întreb cum va fi la afișarea rezultatelor la bac unde sunt sute de candidați. Sau la admiterea la facultațile unde se înscriu câteva mii de oameni. Vor fi niște cârnați imenși de numere de dosare în care să scociorăști căutând acul în carul cu fân?

        De frica, de cele mai multe ori neîntemeiată, că cineva vrea să ne fure identitatea și apoi să ne manipuleze mi se pare că s-a ajuns la exagerări uneori hilare. Chiar și în modelul de cv europass zice că nu mai ești nevoit sau ”obligat” să bifezi căsuțele cu „Masculin” sau „Feminin” pentru că angajatorul își va da probabil seama de sexul tău doar citindu-ți numele. Iar dacă nu, va avea o surpriză la interviu când, așteptându-se la Vasilică, pe ușă va intra Vasilica 🙂 Mă întreb cum va arăta în continuare fisa postului dacă cel care te înlocuiește pe perioada concediului de odihnă nu-și va da acordul de prelucrare a datelor personale. Pentru că știți că de cele mai multe ori (sau cel puțin pe unde am fost eu angajată) în fișă scria foarte clar: în perioada concediilor de odihnă înlocuiește pe Popescu și este înlocuit de Ionescu. Probabil va suna așa: în perioada concediilor de odihnă va fi înlocuit de angajatul companiei al cărui dosar la Resurse Umane poartă numărul 280.

        Concluzionând pe scurt și pe înțelesul tuturor, GDPR-ul presupune următoarele:

• Ai dreptul să ceri administratorului de la bloc să nu-ți mai afișeze numele astfel încât vecinii să nu mai vadă ce datorii ai la întreținere.
• Dacă polițistul care te oprește în trafic nu poate să-ți reproducă integral textul acestor norme europene, nu va mai avea voie să-ți ia datele personale pentru întocmirea procesului verbal de amendă.
• Când vine nevasta să te ia de la bere, nu mai are voie să te strige pe nume, ca să nu-ţi lezeze demnitatea. (preluate de pe Times New Roman)

 

 

 

Read More