OMG! este acronimul expresiei Oh, My God! adică, pe ardelenește, tulai, Doamne! și sunt  exact cuvintele care mi-au venit în minte, pe rând în engleză și în română, când am citit ultima perlă de pe Facebook. Nu de alta, dar mirarea mea a fost atât de mare încât am simțit nevoia să mă minunez în mai multe limbi.

        Pe unul din grupurile din care fac parte (un grup de călătorii și vacanțe) o mămică disperată a lansat rugămintea către cei care urmează să meargă în această vară în Turcia, și mai exact în Bodrum, să-i aducă o sticlă cu nisip. Era dispusă să plătească chiar și taxă de curier numai să facă rost de acest nisip care reprezintă tema de vacanță a fetiței ei în vârstă de 4 ani, aceasta urmând ca în prima zi de grădiniță, la cerința doamnei educatoare, să se prezinte cu această ”amintire”. Nu știu de ce și la ce ar folosi acest material didactic dar nu mă pronunț pentru că din câte reforme ale învățământului am asistat în ultimii ani n-am înțeles nimic în afară de modificarea structurii anului școlar și mutarea datei tezelor. Dar cine știe, nemaiavând copii la școală, poate îmi scapă dedesubturile și importanța anumitor activități aducătoare de informații educative.

        Anyway, cerința mi se pare deplasată deși s-ar putea să fie o grădiniță de fițe și toți copiii de acolo să meargă peste vară în Bora Bora, Mauritius sau Seychelles că doar n-o să aducă nisip de la Prundu Bârgăului sau colb de pe ulița din Adunații Copăceni. În al doilea rând, după cum i-au răspuns o mulțime de oameni, chiar așa de greu ar fi să pui niște nisip, orice nisip, într-o sticlă și să i-l dai fetiței să-l arate doamnei? La câte compromisuri facem zi de zi, ce mare minune ar fi să păcălim copilul dându-i liniștea și siguranța că și-a făcut tema? Până la urmă e un copil de 4 ani și presupun că la grădinița aia nu se fac la grupa mică studii geologice, geodezice, geotehnice sau cum s-or numi pe calitatea și proprietățile nisipului adus din toate colțurile lumii. Sau se face așa ceva?? De fapt, la ce probleme de matematică am văzut că se fac la clasele primare nu m-ar mira ca la grădi să se studieze erele glaciare și evoluția scoarței terestre.

        Trecând peste absurdul situației m-am amuzat copios la comentariile care au urmat acestei postări. Desigur că primele reacții au fost exact așa cum mi-a trecut și mie prin cap adică ceva de genul ”se rezolvă ușor, puneți nisip de oriunde, nu trebuie să afle nimeni că nu e din Bodrum” sau ”este nisip în toate parcurile” dar mai apoi au apărut unii cu specificații clare: Este la Leroy Merlin nisip de Bodrum. Se numeste “nisip fin pentru constructii, granulatie 0.1-1mm” 🙂

        Alții au zis că au ei în curte nisip gratis , la alții în cartier tocmai s-au adus pe stradă vreo trei rabe în timp ce un tip amabil care urma să meargă în Turcia în septembrie (dar la Side, nu în Bodrum) s-a oferit să aducă nisip de acolo. Se pare însă că cel de Side are ph-ul mai ridicat și granulația mai mare ca cel din Bodrum. Nu-i bun.

        Și din Constanța a vrut o doamnă să trimită o sticluță cu nisip dar au sărit bucureștenii ca arși că au și ei pe toate coclaurile dar comentariul la care am râs cu cea mai mare poftă a fost al unuia care a văzut imediat o oportunitate de afaceri:  Am eu, 500 de euro kg. Mesaj în privat. Mulțumesc!

        Nu știu ce să cred, dacă postarea inițială a fost scrisă la mișto sau nu, înclin să cred că nu pentru că am văzut prea mulți părinți care au luat-o razna de când a apărut temenul de parenting dar, pentru a nu știu câta oară, mi-am dat seama că cea mai mare calitate a românilor, de netăgăduit, este simțul umorului iar la asta sunt imbatabili și pentru asta îi iubesc 🙂 Finalul discuțiilor (cel puțin până în acest moment) a fost unul apoteotic:

        Proști sunt părinții că se agită așa de tare ca specimenul de mai sus, nu educatoarea că le cere… Dacă are proști care o ascultă, mâine o să ceară un căcat de capră de pe Everest :))))

Read More

        Mă obosește dezordinea mai mult decât orice pe lumea asta și să nu-mi găsesc lucrurile la locul lor sau să uit unde le-am pus mă enervează îngrozitor. Nu sunt vreo maniacă a curățeniei, ba chiar aș spune că sunt  departe de această obsesie, dar ordinea mi se pare esențială pentru confortul meu psihic.

        De curând mi-am schimbat parțial mobila din bucătărie și noile dulăpioare au un design total diferit față de cele de dinainte, adică au altfel amplasate ușile și sertarele. Când am mutat lucrurile în mobila nouă (by the way, cumpărată de la Ikea, o achiziție de care nu pot decât să mă felicit) am încercat pe cât posibil să păstrez aranjamentul anterior dar nu prea am reușit. Acum, când gătesc ceva mă simt ca într-o casă străină pentru că trebuie să caut după orice castron și nimic nu-mi este la îndemână iar ca să găsesc cuțitul de care am nevoie trebuie să deschid pe rând toate sertarele. Ieri am căutat foarfeca de era să căpiez, nu mai aveam mult și plecam la magazin să cumpăr una nouă. Când am găsit-o, eram deja în fibrilații 🙂

        Și, colac peste pupăză, peste haosul de acasă se suprapune acum și o reorganizare administrativă la serviciu. Aici este cu mult mai complicat decât în bucătărie pentru că volumul de lucruri pe care trebuie să știi exact de unde să le iei este incomparabil mai mare decât acasă. Și nu vorbim de cratițe și tirbușoane ci de dosare și bibliorafturi, vrafuri de hârtii care realmente ne inundă. Aveam o colegă care avea o vorbă plină de duh Morții se acoperă cu pământ și viii cu hârtii și mare adevăr grăia.

        Când lucram în bancă, fiind vorba de bani, era nevoie de aceste ”hârtii” mai mult ca niciodată și pentru orice operațiune era obligatoriu de păstrat dovada o anumită perioadă de timp. Orice transfer, orice tranzacție, contract de credit sau depozit, prelucrare de date sau împuternicire era atestată prin pagini întregi de formulare care necesitau semnături pentru autorizare așa că în decursul unei luni se adunau tone întregi de hârtie. Din fericire sistemul de arhivare funcționa perfect  și rotițele se învârteau și se îmbinau la fel ca în mecanismul unui ceas elvețian. Nu-ți permiteai să pleci acasă înainte de a finaliza ”dosarul zilei” în care, pe un cotor de carton se lipeau, pe marginea din stânga astfel încât să poată fi răsfoite ulterior, toate ordinele de plată și cecurile operate în ziua respectivă. Dosarele se aliniau frumos în dulap, ordonate ca la farmacie și o dată la două-trei luni solicitam departamentului administrativ un set de cutii de carton pentru arhiva, le aranjam înăuntru și telefonam la firma care se ocupa de arhivare să vină și să ne scape de ele.

        Ăștia se prezentau imediat dotați cu tot ce trebuie, inventariau listele făcute de noi, generau asocierile dintre conținutul cutiei și etichetele pe care le lipeau pe o laterală și cu un scanner coduri de bare își notau în evidențele lor tot ceea ce predase agenția X. Apoi dosarele plecau într-o arhivă uriașă, un depozit hală undeva la Ploiești (sau Pitești?, nu mai țin minte exact) și… gata. Sediul băncii rămânea eliberat, curat, elegant și aerisit. Dacă ulterior aveai nevoie de un anumit dosar procedura de urmat era extrem de simplă, identificarea se făcea pe baza codului de bare al cutiei care conţinea actele respective, iar la cerere primeai dosarul prin poştă.

        Deocamdată însă, aici unde lucrez acum, lucrurile se petrec mult mai rudimentar şi arhivarea se face în sistem old school, probabil şi pentru faptul că metoda de care vorbeam mai sus presupune costuri destul de mari. Dar ca să ţii ordine nu trebuie neapărat să fii angrenat într-un sistem electronic, merge şi manual mode dacă depui un pic de efort. Dacă nu…lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi jumătate din timp îl consumăm căutând.

Read More

        Mă întrebam deunăzi când oare m-am apucat de purtat poșetă. Sau geantă, cum vreți să-i ziceți. Și mai ales de ce am început să car după mine tot felul de lucruri pe care să le am la îndemână just in case. Unele, să zicem, sunt absolut necesare cum ar fi portofelul și cheile deși, dacă aș fi bărbat, cu siguranță aș proceda ca majoritatea dintre ei adică le-aș pune direct în buzunar.

        În liceu, îmi aduc perfect aminte, nu purtam poșetă. Bine, vorbesc de timpul liber, pentru că atunci când mergeam la școală, la fel ca acum, ne cocoșam cu toții cărând în geantă o groază de manuale și de caiete, unele pentru ”în clasă” și altele pentru teme dar acesta e un subiect separat. Poșetă în schimb nu aveam niciodată deși nu-mi displăcea ideea unui astfel de accesoriu. Totuși țin minte că printre (puținele) mele lucruri se găsea un mic săculeț făcut din piele naturală  de culoare bej-maronie cu două curelușe împletite care se strângeau la gură formând un soi de trăistuță foarte șic, boho-rustico-hippie style. Am purtat gentuța asta, simbol al eleganței supreme, o singură dată la un spectacol de operă dar și atunci am cărat-o goală. Sau poate cel mult mi-am pus o batistă brodată pentru că vremea batistuțelor de hârtie avea să mai aștepte încă mulți ani până la apariție.

        Telefon mobil nu aveam din simplul motiv că încă nu se inventaseră, bani nu aveam deci portofelul nu îmi era necesar, rujuri sau farduri nu foloseam așa că nu aveam ce machiaj să-mi împrospătez, în agendă nu scriam pentru că țineam minte ce am de făcut iar un bilet de autobuz se strecura cu ușurință în orice buzunărel.

        Cum și când am ajuns să umblu cu un întreg bagaj după mine, nu știu, dar probabil că totul s-a întâmplat treptat și de la o mică gentuță am trecut pas cu pas la ditamai shopper bag-ul cu care acum mă duc zilnic la serviciu. Nu-mi  pun în geantă ”decât” telefonul, portofelul mare, cardholderul (aka portofelul mic), cheile, un portfard pentru cosmetice și unul pentru medicamente, o agendă mică și una și mai mică (are altă destinație decât prima), ochelarii de soare, ochelarii de citit, o plasă (sau două sau trei), o lanternă, un pix și un marker, un pachet de șervețele uscate, un pachet de șervețele umede, un pachet de biscuți, umbrela, două-trei facturi și, obligatoriu o sticlă de apă. Uneori car după mine cartea pe care trebuie să o înapoiez la bibliotecă, o eșarfă și, dacă e iarnă, o pereche de mănuși pe care nu le port niciodată.

        De multe ori mă gândesc cât de simplă și frumoasă ar fi viața fără să-mi duc cu mine peste tot juma’ de casă și să merg pe stradă doar cu mâinile în buzunar dar, pe de altă parte și cu totul paradoxal, îmi plac poșetele de mor 🙂 Îmbârligată mai e uneori mintea omului. Voi de ce parte vă aflați? Preferați stilul minimalist sau, la fel ca mine, sunteți genul melc cu casa în spinare?

Read More

        Doar zece minute mai erau până la sfârșitul programului de lucru, îmi adunasem tot de pe masă, am închis calculatorul, mi-am pus telefonul în geantă și, înainte de a pleca, m-am grăbit să fug la baie pentru că nu mergeam direct acasă. Voiam să merg la cumpărături și de obicei asta durează destul de mult așa că, just in case… dar nu știu de ce vă dau atâta informație 🙂 Pur și simplu m-am dus la toaletă ca tot omul. La serviciu avem două wc-uri, unul cu vedere la curtea interioară și unul fără geam. Întotdeauna mă duc la cel cu aerisire și lumină naturală dar acum, pentru că mă grăbeam, am intrat la cel din dreapta, adică la confort redus.

        Când am încuiat ușa am auzit un pocnet oarecum ciudat dar nu am dat prea mare importanță. Abia după ce am tras apa și am vrut să ies mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Mecanismul de deschidere se învârtea în gol. Pffff… ce ghinion, mă blocasem în budă. În aia fără geam pe care nu știu de ce naiba o alesesem chiar acum când toată lumea urma să plece acasă, clădirea să se închidă cu trei rânduri de lacăte și să se armeze sistemul de alarmă. Învârteam butonul când în stânga, când în dreapta cu același rezultat nul, apoi văzând că nu am nicio șansă am început să trag de ușă. Nimic. Am tras mai tare. Tot nimic. Deși nu am probleme cu claustrofobia, o umbră ușoară de disperare tot m-a cuprins. Am început să bat în ușă doar, doar m-o auzi cineva dar cu atâtea betoane și termopane solide, pumnii mei erau ca zbaterile unor aripi de fluture.

         Am început să creez  în minte diverse scenarii uitându-mă când în sus la tavanul fals pe care l-aș fi putut demonta și să încerc o evadare ca-n filme, când pe jos să văd dacă aș avea loc să dorm până a doua zi dimineața când ar fi apărut o echipă salvatoare. Norocul meu a fost cu colega de birou care a observat că am dispărut și a venit să mă caute. Tot ea a fost cea care i-a rugat pe colegii bărbați să spargă ușa și să mă elibereze pentru că altă soluție nu s-a găsit. Ușa nu s-a putut descuia nici cu cheia sau șurubelnița de pe partea cealaltă așa că până la urmă a zburat din țâțâni, deschisă în stilul Jean–Claude van Damme. Am răsuflat mai ușurată decât dacă aș fi parcurs maratonul fără antrenament și mi-am jurat că în viața mea nu o să mă mai dezlipesc de telefon nici măcar pentru cinci minute.

        Incidentul nu mi-a schimbat însă planurile și de la serviciu m-am dus glonț la Lidl, nu doar să văd ofertele de joi ci chiar aveam pregătită o listă de cumpărături. Un pic mi se stricase buna dispoziție dar mă bucuram totuși de libertate 🙂 La Lidl ca de obicei toate bune și frumoase, bifasem tot ce aveam de cumpărat și mă îndreptam spre casă trecând pe lângă raionul cu maioneze, sosuri și muștar când mi-a sărit în ochi un sortiment cu miere pe care nu cred că-l mai văzusem. M-a mâncat curiozitatea, am vrut să studiez puțin borcanul și am întins mâna spre raft. Jur că nu am atins nimic, doar m-am uitat în sus când din senin nu unul, ci două borcane s-au prăbușit cu zgomot făcându-se țăndări pe ciment. M-am simțit ca o tembelă, mai zdrobită decât cioburile de pe jos și starea de jenă nu mi-a trecut nici când băiatul care a venit să curețe mi-a spus că nu trebuie să le plătesc deși mă oferisem să fac asta. Nu mi-a mai trebuit niciun muştar, am plătit şi am ieşit din magazin ca din puşcă. Deja era pra mult pentru o singură zi.

        Adică aşa am crezut până în momentul în care mergând spre casă o cioară călătoare s-a găinăţat exact pe umărul meu lăsându-mi o dungă albă şi greţoasă pe geaca de piele. Da’ nu aşa un pic şi delicat precum o vrăbiuţă ci un găinaţ vrednic de tot respectul, de sus şi până jos. Era al treilea ghinion în interval de câteva ore. Legile lui Murphy îşi spuneau cuvântul. De fapt legile spun că veştile proaste vin în serie de câte trei dar, prin analogie,  se pare că e valabil şi cu ghinioanele. Şi că să nu ne bucurăm şi să credem că am scăpat dacă au venit deja trei pentru că imediat urmează o nouă serie de trei.

        Ajunsă acasă am zis că e cazul să nu mai fac nimic, să fiu deci prudentă cu orice fel de iniţiativă pentru că nu se ştie ce se mai poate întâmpla. Drept urmare m-am trântit în pat, am răsuflat uşurată, am pus muzică în surdină şi am încercat să stau nemişcată. Însă odihna nu mi s-a arătat prea mult timp pentru că la un moment dat a început să plouă şi a trebuit să mă ridic să închid geamul de la bucătărie. De multe ori se întâmplă ca atunci când plouă puternic apa să ajungă înăuntru iar cum în ultima vreme am avut parte doar de rupere de nori, nu era momentul să risc.

        Am intrat în bucătărie. Geamul avea jaluzelele coborâte şi era doar puţin întredeschis. Am împins uşor şi neînţelegând de ce opune rezistenţă, am forţat, moment în care am văzut cum se deschide plasa exterioară iar pisica mea, pe jumătate agăţată cu ghearele de plasă, se zbătea agitată pe lăbuţele din spate într-o încercare disperată de a rămâne pe pervazul interior. Lungită ca un elastic, stătea pe trei sferturi în aer într-un echilibru precar care se putea rupe în orice moment. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plonjat de la înălţimea celor patru etaje. Norocul mâţei n-am fost eu care am paralizat instant. Norocul ei a fost că nu s-a rupt plasa şi faptul că are o agilitate şi o mobilitate pentru care ar invidia-o chiar şi Nadia Comăneci. A reuşit să se redreseze şi a zbughit-o printre picioarele mele în timp ce eu eram încă în stare de şoc. Fusesem la un pas de a-mi omorî pisica.

        Dintr-odată am simţit că mă lasă toate puterile şi m-a cuprins un fel de stare de oboseală pe care o cunosc prea bine, o nemulţumire din care pe vremuri ieşeam printr-una din terapiile alternative pe care le cunoaşte aproape toată lumea deşi nu mulţi recunosc asta. Adică am intrat aici şi aici umplându-mi timpul şi mintea cu altceva decât întâmplările unei zile negre de joi. M-am relaxat și m-am delectat cu chestii plăcute privitorului iar acum nu-mi rămâne decât să vă întreb pe voi cum stați cu norocul în ultima vreme?

Read More