Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu 🙂

        Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.

        Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin,  de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.

        Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește 🙂 Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?

        Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?

        Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?

        Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim.

Read More

        Poate cineva să-mi spună cine sunt ”specialiștii de la Academia Română”? Or fi specialiștii de la resurse umane, or fi inspectorii de specialitate, șefii de servicii, consilierii juridici sau poate îngrijitorii cu normă întreagă? Că mă gândesc că academicienii înșiși nu ar fi putut da sugestia introducerii unui manual de educație fizică elevilor de clasa a V-a. Sau cel puțin așa sper. Sper că titlul de academician încă se mai dă pe drept și că o astfel de onoare nu poate fi cumpărată așa cum se întâmplă cu diplomele de licență, de masterat sau de doctorat.

        Când Liviu Pop, ministrul Educației Naționale a anunțat introducerea acestui manual,  toată lumea i-a sărit în cap. Ca să se apere, acesta a declarat într-o conferință de presă că n-a fost ideea lui ci manualul a fost realizat la sugestia specialiștilor de la Academia Română și de la facultățile de profil din țară. Cu alte cuvinte, a aruncat mâța moartă în curtea vecinului deși, dacă stau un pic să mă gândesc și fac o analiză pe text, mâța asta nu e moartă de-a binelea din moment ce ministrul, citez,  ”nu vede care este în fond problema că există un manual”. În plus, pentru liniștea părinților, promite că nu se vor da lucrări de control la educație fizică din manual și nici nu se vor da teme pentru acasă. Și, foarte important de precizat, nici măcar pentru vacanță! Ce să înțelegem din asta, că manualul nu va avea nicio utilitate?

        Dacă totuși gândim în perspectivă, s-ar putea ca acesta să fie de acum înainte baza de plecare pentru editarea câtorva culegeri de exerciții și probleme de educație fizică și, mai mult ca sigur, a unor caiete speciale absolut obligatoriu de cumpărat la începutul fiecărui an școlar. De fapt, s-ar putea să avem o surpriză și acestea să fie deja în drum spre editură purtând mențiunea bun de tipar.

        Ce vor învăța copiii de clasa a V-a din manualul de sport? Definiția fotbalului? Probabil vor avea de memorat fraze de genul Handbalul este un sport de echipă care se joacă între două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare… Bine, stai jos. 10! Popescule, câte minute ține o repriză? Ăăăă… 45? Nu, stai jos, 4! Aia e la fotbal. Trecem la capitolul doi: tenis. Cum se ține scorul într-un set. Câte puncte consecutive trebuie să câștige un jucător imediat după ”egalitate” pentru a câștiga game-ul. Sau poate se va merge mai mult pe partea practică și copiii vor învăța despre scandalurile din fotbal? Despre cum se organizează blatul perfect sau despre extravaganțele jucătorilor care își cumpără frigidere bătute cu cristale swarovski?

        De ani de zile se vorbește despre revizuirea programelor școlare și despre o reformă a învățământului dar toți miniștrii care s-au perindat la guvern au înțeles că trebuie să înceapă cu modificarea structurii anului de învățământ. Că ăsta e cel mai important lucru și fără excepție au schimbat trimestrele în semestre, au modificat lungimea vacanțelor, au mutat data începerii sau a terminării cursurilor și au schimbat data tezelor. Au mutat data examenelor, le-au trimis din vară în toamnă și din toamnă-n iarnă, au scos notele și le-au înlocuit cu calificative, au înlocuit admiterea la liceu cu examenul de capacitate, apoi cu evaluarea națională, au schimbat ponderea notelor, a mediilor și… cam atât.

        Acum că s-au perindat toate variantele posibile trebuia să apară o noutate absolută și a apărut manualul de sport. Urmează cel de dirigenție. Pardon, de Consiliere și orientare că doar ne-am reformat și nu mai cadrează arhaismele astea. Și nu, nu e glumă, ministrul nostru a declarat că nu va mai exista nicio materie fără manual. Nu mai știu cum e acuma, se mai dau note la purtare? În caz că da, e musai să apară și un manual de purtare. Mă întreb cine ar fi cel mai potrivit autor?

 

 

Read More

        De foarte mică am fost învățată că singura cale în viață este munca. Cuvântul ”noroc” se referea eventual doar la a-ți scăpa din mână felia de pâine unsă cu unt cu fața în sus ori la a opri aragazul cu o secundă înainte de a da laptele în foc. ”Norocul și-l face omul cu mâna lui” a fost expresia în care am crezut mereu. Sigur că de-a lungul vieții există oportunități care îți apar în față  și care nu stau să te aștepte la nesfârșit dar eu cred că până și aceste circumstanțe le vezi și le valorifici (sau nu) tot în funcție de modul în care te-ai format ca om, în care ai fost educat și în care ți-ai format personalitatea.

        Am crezut mereu că doar munca, munca și iar munca e singura cale de a reuși în viață. E drept însă că reușita e un concept care are multe interpretări și de mult prea multe ori se oprește undeva la agonisirea de bunuri materiale. Nu cred totuși că este suficient să stai cocoțat pe un munte de arginți ca să ai mulțumirea și împlinirea sufletească de a te bucura de viață, de a te trezi cu zâmbetul pe buze dimineața și de a avea somn liniștit cu vise colorate în fiecare noapte. Și nici puterea pe care ți-o dă escaladarea piramidei sociale nu cred că te face fericit pe termen lung.

        Pentru un copil așa cum am fost eu a munci era sinonim cu a învăța. Și am învățat. Din primele clase până am terminat facultatea, fără să mă plâng, fără să mi se pară că fac un efort prea mare și niciodată nu mi s-a părut fără rost. Am învățat la toate materiile și din fericire am găsit întotdeauna ceva plăcut în orice am studiat. Exceptând cazurile în care plecam cu toată clasa, am chiulit o singură dată în toată perioada liceului la o oră de istorie și atunci parcă nu mi-a tihnit de nimic. Nu întârziam la ore, nu mă ceream să plec mai devreme, îmi făceam temele, învățam pentru teze fără să sar capitole, citeam și cărțile obligatorii și cele facultative, îmi completam fișele, îmi scriam compunerile ba chiar de multe ori se întâmpla să le scriu și pe ale colegilor 🙂 Pe scurt, am fost un copil așa cum le-ar plăcea tuturor profesorilor să fie toți elevii.

        N-am lipsit de la școală decât foarte rar și trebuia să fiu foarte bolnavă ca să mă țină mama acasă. De fapt cred că asta s-a întâmplat doar de două ori, prima dată în clasa a treia când am făcut scarlatină și a doua oară în clasa a șaptea când nu mai știu ce am avut, un fel de alergie dacă îmi aduc bine aminte. Dacă făceam o simplă răceală sau guturai nu se punea problema să stau acasă și să pierd lecțiile, ai mei mă trimiteau la școală în ideea că în viață trebuie să muncești și în situațiile mai dificile iar asta e un lucru care se învață de timpuriu. Se vede că principiul acesta s-a lipit bine de mine pentru că după ce am ajuns în câmpul muncii (cine o fi inventat expresia asta?) nu mi-am luat concediu medical niciodată (cu o singură excepție dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată pe larg pentru că implică o adevărată telenovelă, povestea în sine fiind demnă de scenariul unui film).

        Am învățat pe rupte pentru admiterea la liceu, am învățat din greu pentru trecerea în treapta a doua, am învățat zi lumină pentru admiterea la facultate. Am învățat în timp ce alți adolescenți de vârsta mea dormeau până la prânz, bifau condica zi de zi la ștrand, nu pierdeau nicio petrecere până în zori și stingeau ultimii lumina când plecau din discotecă. Am luat culegerile de probleme la rând, am rezolvat toate integralele, am memorat analize literare, am învățat definiții, am reținut clasificări, am mai luat o dată culegerile la purecat, am subliniat manualele din scoarță-n scoarță, am mai citit un capitol, m-am întors când mi se părea că nu-mi aduc aminte ceva, am subliniat, mi-am notat, am repetat… până am știut tot. Și am reușit de fiecare dată. Prin muncă. Multă muncă.

        Apoi am terminat cu școala. Și deși evenimentul de absolvire nu avea nici pe departe fastul de acum, nu ne puneam robă și eșarfă și nici nu aruncam toca în aer, am avut un uriaș sentiment de satisfacție. Satisfacția atingerii scopului final, a datoriei împlinite, satisfacția parcurgerii cu succes a unei părți importante din drumul vieții. Nu că făcusem eu ceva extraordinar (doar erau mii de absolvenți în aceeași ipostază cu mine) dar credeam că am niște merite care vor fi, nu neapărat apreciate, dar cel puțin recunoscute de societate pentru că, nu-i așa, prin muncă obținusem statutul la care aspirasem.

        Naive așteptări, cumplite dezamăgiri, mizerabile deziluzii… Primisem repartiție într-o fabrică, eram la primul loc de muncă și aveam deci dreptul să cer o locuință, un apartament închiriat de la stat așa cum făcea toată lumea pe vremea aia. La scurt timp după ce am depus cererea, în holul de intrare de la poarta fabricii s-au afișat listele cu ordinea de priorități. La ”2 camere”, că doar la atât mă încadram după numărul membrilor de familie, eram pe poziția 23 din 24 de nume înscrise.

        Am studiat cu atenție lista și mi-am dat seama că aproape pe jumătate din cei de deasupra mea îi știam din școala generală. Majoritatea nu terminaseră liceul, unii făcuseră școala profesională și aveau o meserie gen prelucrător prin așchiere dar nici unul dintre ei nu făcuse o facultate. Nu-l cunoșteam pe cel de pe primul loc dar pe poziția a doua era unul care rămăsese repetent în clasa a șasea (lucru rar întâlnit pe vremea când de la partid se cerea ca rata de promovabilitate să fie de 100%) iar acum era muncitor necalificat. Departajarea cea mai importantă se făcea la meserie/ocupație. Avea punctaj mult mai mare decât mine care eram ”personal TESA” și eram la ani-lumină distanță față de el. Stăteam și mă holbam la listele alea și nu-mi venea să cred. Patria avea nevoie de muncitori și le oferea toate drepturile în timp ce serviciile mele după 16 ani de școală erau absolut insignifiante. Patria, partidul, că tot aia era, mă ignora complet.

        Dintr-odată m-am simțit ca un gunoi. Nedreptățită, umilită, frustrată, inutilă, o entitate neglijabilă lipsită de orice valoare. După ani de învățătură, societatea în care trăiam nu dădea nici doi bani pe mine. Mi-a fost greu să trec peste acel moment și într-o fracțiune de secundă tot sistemul meu de valori s-a prăbușit. Tot ce făcusem până la acea dată făcusem prin muncă și cu toate astea, deși ajunsesem prima, reușita nu era de partea mea iar laurii succesului fuseseră deja dați. Aveau să mai treacă ani mulți până să-l aud pe Bill Gates cu a sa celebră frază: Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea. Nu-i vorbă că deja mă obișnuisem pentru că, nu-i aașa, tot ceea ce nu te doboară ajunge să te întărească dar parcă tot mi-au picat bine vorbele lui. Se vede treaba că se întâmplă și la case mai mari. E o consolare slabă dar e reconfortant să știi că mai există și alții în situații ca a ta.

        Anii au trecut și  multe lucruri s-au schimbat. Multe, nu toate. Un singur lucru vă mai spun azi. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi iubesc mai mult pisica. 

Read More

         Nu degeaba există expresia mâncare ”ca la mama acasă” și sunt convinsă că toți ne amintim cu cea mai mare plăcere și duioșie de gustul copilăriei  și bucuria cu care ne potoleam foamea după o zi de joacă. Mi-am trăit copilăria în comunism și deși cuvântul acesta a ajuns să fie asociat cu foamea și privațiunile de tot felul, copil fiind nu am simțit și nu am înțeles îngrădirile cu care am crescut. Până la o anumită vârstă universul meu a fost familia care mă iubea, curtea și grădina din spatele casei, găinile pe care le dresam în fiecare vacanță și strada plină de copii. Mi-e dor de anii aceia lipsiți de griji și de gustul mâncării de altă dată. Despre mâncare o să scriu azi pentru că azi m-au năpădit amintirile atunci când am mușcat dintr-o roșie mare și cărnoasă, aproape fierbinte de la atâta soare și cu codița ruptă direct de pe tulpina cu perișori. Cred că de când aveam zece ani n-am mai mâncat porodici direct din grădină și nici n-am mai simțit de mult așa o savoare.

        Mâncarea copilăriei mele nu era prea sofisticată, nu aveam atâtea feluri și nici nu aveam de unde alege, nu făceam mofturi și fițe dar cu toate astea reprezenta o bucurie mai mare decât acum când am la dispoziție în orice moment legume și fructe din toate colțurile lumii și când, din punct de vedere alimentar, nu mai există diferență între anotimpuri. Dacă vrei, poți să mănânci ceapă verde în luna septembrie, pepene când zăpada e cât casa și cireșe de Crăciun dar parcă nu mai are niciun haz.

        Carnea era considerată o delicatesă iar dintr-un pui mânca toată familia. Unul din felurile mele preferate era papricașul cu multă smântână și pătrunjel verde lângă care trona mămăliga aurie din care ieșeau aburi fierbinți. Acesta făcea deliciul zilelor de duminică și nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să am vreodată la parterul blocului magazin care să vândă pui rotisat, că o să-l pot cumpăra la orice oră dar mai ales că o să mi se usuce în frigider…

        Mi-e dor de o porție zdravănă de gris cu lapte peste care bunica turna din belșug sirop de vișine. Îl lingeam pe tot murdărindu-mă până la urechi și mai ceream încă o dată și încă o dată până mi se apleca de la atâta dulce. Nu știa nimeni că zahărul nu e sănătos și în casă la noi, ca de altfel aproape peste în Ardeal, se punea zahăr după moda austriacă peste aproape orice: pe salata verde, pe ardeii umpluți, pe mămăliga cu lapte sau pe pâinea cu unt pe care o mâncam la ojină pe stradă printre ceilalți copii ca să nu ne întrerupem jocul.

        Nu auzisem de goji, în schimb mâncam prune uscate toată iarna, nu știam ce sunt alea chia seeds dar supa de chimin cu crutoane de pâine prăjită ne scăpa de răcelile și durerile de gât, iar până când orezul cu lapte avea să fie înlocuit de budinca de quinoa mai era cale lungă. Așa cum astăzi pentru slăbit sau pentru îmbunătățirea digestiei lumea ia tarate de psyllium, pe vremuri leacul universal era câte zece sâmburi de dovleac luați pe stomacul gol în fiecare dimineață.

        N-am mai mâncat de o veșnicie lapte de pasăre, șerbet de zmeură, peltea de gutui sau dulceață de prune întregi. Dar cât de bună era dulceața aia! Prunelor  li se scotea sâmburele și era înlocuit apoi cu un miez de nucă întreg. Da, știu, era o muncă migăloasă dar gustul și aspectul erau divine. Se servea pe farfurioare de sticlă mici cât o palmă de copil alături de un pahar de apă rece aduse în fața musafirilor neapărat pe o tavă  acoperită cu un mileu de dantelă. O linguriță generoasă de dulceață care bătea în culoarea chihlimbarului și o cafeluță cu caimac într-o cană ceva mai mare decât un degetar era tratația obișnuită pentru doamnele care veneau în vizită dupămasa.

        O altă delicatesă care mi-a rămas în minte și căreia nu i-am mai regăsit niciodată gustul era creierul de porc, prăjit în ulei. Aveam parte de el doar o dată pe an, când tăiam porcul iar mama ni-l împărțea mie și soră-mii. Îl prăjea într-o tigăiță, îl săra un pic și ne punea să mâncăm pe un taburet care ținea loc de masă, bucătăria fiind toată întoarsă cu fundul în sus din cauza pregătirilor pentru cârnați, jumări și caltaboși. Noi două ne așezam pe niște scăunele mici de o parta și alta a taburetului și mâncam direct din tigăiță înmuind pâinea în ulei și mușcând cu poftă din castraveții murați. Era un deliciu dar poate senzația asta o aveam și din cauză că eram moarte de foame după ce ne petrecusem toată ziua înghețând printre picioarele oamenilor mari la pârlitul porcului.

        O altă plăcere era mic dejunul de duminica, ziua în care nu mergeam la școală și aveam vreme să mănânc pe îndelete. Îmi plăcea să stau la masă cu tata care întotdeauna mânca pâine cu unt și telemea și bea ceai negru. La fel făceam și eu, mușcam o dată din pâine și apoi beam o gură de ceai și telemeaua aia zemoasă mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Nu exista ideea de cereale la micul dejun, știu că la un moment apăruseră fulgii de porumb dar îi mâncam goi, direct din pungă ca snacks-urile din ziua de azi. De fapt mie nu prea îmi plăceau dar mulți copii își aduceau la școală pungi cu fulgi de porumb, jumătate îi mâncau și jumătate îi scăpau pe jos spre disperarea tovarășei învățătoare. Mie care nu-mi plăcea nici măcar coliva care totuși e făcută din grâu, n-aș fi crezut că o să ajung să mănânc (și chiar cu plăcere) terciuri făcute din cereale care odată se dădeau doar la animale. Fulgi de ovăz… cine, eu?? Adevărul e că stilul de viață e într-o continuă schimbare și gusturile oamenilor la fel. Iar când toată ziua-bună ziua îți trec pe la ureche informații despre beneficii ale fulgilor de ovaz, în mod involuntar te lași influențat la început doar de curiozitate apoi verifici pe propria piele. Pasul următor este că ajung să îți placă mai ales dacă pui și multe fructe 🙂

        Din cele de cumpărat îmi plăcea prăjitura Noruleț care costa un leu, merele trase în glazură de zahăr ars și înghețata polar de fistic. Aceasta din urmă, un dreptunghi verzuliu prins între două foi de napolitană costa doi lei dar doamna de la chioșcul de înghețată avea bunăvoința de a o tăia în două cu un cuțit mare și murdar tot timpul. Nu ne păsa. Aveam doar un leu, primeam înghețată de un leu 🙂 Mi-e dor de florile de salcâm și de salvie cărora le sugeam nectarul, mi-e dor de fagurii plini de miere de la stupii unchiului Todor, mi-e dor de un știulete de porumb copt la văpaia focului de tabără și de agrișele uriașe pe care le furam prin crăpăturile gardului de la vecinii urâcioși de peste drum. Mi-e dor de multe, știu că nu se vor întoarce niciodată dar mă bucur că le-am trăit. Voi cum stați cu dorurile? Ce vă bântuie azi?

 

 

 

Read More