Azi m-a sunat o prietenă de care nu mai știam nimic de mai bine de un an și am stat cu ea la taclale trei sferturi de oră. Aș mai fi stat dacă între timp n-aș fi primit încă un apel la care a fost musai să răspund. M-am întins încă vreo zece minute apoi m-am gândit că ar fi frumos să o sun pe soacră-mea să-i urez La mulți ani de 8 Martie. Ne-am terminat poveștile într-un sfert de oră, apoi am sunat-o pe sora mea și uite așa au trecut aproape două ore în care n-am făcut altceva decât să țin receptorul la ureche. Ăăăă… Receptorul??

        Ha-ha, am vrut să spun telefonul. Mobilul adică, pentru că telefoanele fixe, cele cu cablu sunt pe cale de dispariție. Câteodată stau și mă gândesc la confortul pe care îl am de când nu mai am nici cea mai mică urmă de stres legată de minutele consumate la telefon. Câtă lejeritate și câtă libertate pe care nici măcar n-am visat-o! Ar trebui să mă bucur în fiecare zi pentru asta dar așa e omul, cu binele se obișnuiește imediat și uită de unde a plecat.

        Părinții mei și-au instalat telefon când eram în clasa a treia iar eu am fost mai mult decât fericită pentru că puteam vorbi cu Sanda și Camelia, prietenele mele de la școală. Aș fi vorbit cu toată clasa dar n-aveam cum pentru că restul nu aveau telefon 🙂 Ne întrebam una pe alta ce teme avem, cât ne-a dat rezultatul la exercițiul de la mate, când ne dă lucrare la geografie sau dacă a doua zi trebuie să mergem în uniforma de pionier 🙂 Ne-am fi sunat din cinci în cinci minute dar ne mai temperau părinții pentru că le consumam impulsurile. Așa era atunci, cu impulsuri.

        Un minut în oraș era parcă un impuls, un minut la Târgu Mureș două impulsuri iar la București, pentru că era într-o zonă mai îndepărtată, vreo trei impulsuri. În abonament aveai inclus un număr limitat de impulsuri și tot ce depășeai se plătea în plus și era destul de scump. De fapt pe același principiu s-a mers și când a apărut telefonia mobilă.

        Minute incluse în abonament (puține) și eventual doar în aceeași rețea. La primul meu abonament pentru telefonul mobil am avut doar 20 de minute incluse. Pe lună! o lună întreagă. Era mai nimic, acum când pot să vorbesc nelimitat în orice rețea parcă nici nu-mi vine să cred la ce bunăvoință au ajuns companiile de telefonie. Și cât am visat la asta în urmă cu 15-20 de ani pe vremea când se vorbea la secundă. Cine oare își mai amintește că primele 3 secunde nu se taxau și toată lumea era disperată să nu depășească limita? Sunai de 5 ori și vorbeai câte 3 secunde ca să transmiți mesajul dar erai mulțumit că ai reușit să o faci fără costuri.

       Da, ar trebui să fiu în pemanență recunoscătoare  că mi s-a îndeplinit unul din visele din copilărie: să pot vorbi la telefon oricât, când vreau, cu cine vreau, de câte ori vreau, indiferent dacă e zi, noapte sau oră de vârf și să nu plătesc nimic în plus. Așa o copilărie fericită am avut că ăsta a fost singurul meu stres: telefonul 🙂 Ba nu, mint. Am mai avut un stres. Mare de tot, uriaș chiar: mersul la dentist.

        Probabil am avut din naștere o dentiție slabă pentru că de pe la 8-9 ani am început să am carii. Din fericire mama m-a dus din timp la tratament și nu a lăsat să se agraveze situația dar procedurile care se făceau atunci erau traumatizante pentru un copil. Când ți se înfingea doctorița cu freza în măsea, simțeai că îți curentează creierul și îți dădeau lacrimile instantaneu. Se apleca peste tine blocându-te în scaun de nu mai puteai să-ți miști nici mâinile nici picioarele și te tortura de ziceai că ești Isus pe cruce. N-am ajuns niciodată la abces dentar deci mă gândesc că ceea ce aveam nu era grav și cu toate astea mă durea foarte tare când mă poliza cu aparatul ăla care scotea un sunet înfiorător. Nu eram genul isteric și nu chiar intram în panică dar ceea ce se întâmpla în anticamera stomatologului era cam ca la abator când sunt duși mieii la tăiere. Toți copiii plângeau înainte să le vină rândul  iar când din cabinet se auzeau țipete jalea devenea din ce în ce mai mare. Chiar și bocitoarele Egiptului ar fi fost invidioase pe astfel de scene.

        Din fericire între timp s-au schimbat enorm lucrurile și în cabinetele stomatologice. Sigur că nici acum nu e chiar o plăcere să stai cu gura deschisă până amorțești și cineva să lucreze pe dinții tăi dar cel puțin nu mai simți nicio durere. Au apărut tot felul de materiale și de tehnologii, dinți perfecți fixați pe implanturi dentare care dintr-o dantură strâmbă, știrbă și îngălbenită îți fac un zâmbet de vedetă americană de film. Ca să nu mai spun că între timp stomatologii au redevenit oameni, unii chiar foarte drăguți 🙂 Sau doar eu aveam impresia că sunt tartori?

       Anyway, revenind la stres, nu-l mai am nici în privința telefoanelor, nici al mersului la dentist. Și sunt atât de recunoscătoare. Voi de ce stresuri v-ați descotorosit?

Read More

        Asta spun eu însă Iubesc trădarea dar îi urăsc pe trădători sunt vorbele atribuite lui Iulius Cezar, un general roman de mare anvergură care a intrat în istorie ca una dintre cele mai controversate figuri. Dacă rămânea la domeniul la care se pricepea atât de bine, conducerea armatelor, probabil ar fi avut un alt sfârșit dar el țintit cu mult mai sus anulând libertățile democratice și proclamându-se dictator pe viață. Cum se spune, de ce i-a fost frică n-a scăpat și până la urmă și-a găsit moartea înjunghiat de un trădător. De unul dintre cei la cuvintele cărora aplecase urechea, de unul dintre cei pe care îi considerase fideli la un moment dat și pe sprijinul cărora își consolidase poziția.

        Cum oare un om cu o inteligență ca a lui, priceput în strategii și tactici de luptă, studiind zeci și sute de variante pentru orice manevră, a putut fi atât de încrezător în cei care se înclinau în partea din care bătea vântul venind cu lingușiri care să le întărească pozițiile, sperând, și de altfel chiar obținând onoruri, decorații și favoruri? Cât de puternică putea să-i fie vanitatea încât să-l orbească în a mai desluși adevărata loialitate față de oportuniștii care îl asaltau cu viclenie adormindu-i simțurile cu vorbe dulci? Se vede că uneori puterea îți ia mințile și când auzi doar ceea ce vrei să auzi nimic din jur nu-ți mai poate tulbura plăcerea iar drogul osanalelor devine atât de puternic încât creează o dependență care anihilează rațiunea.

        Iulius Cezar a trăit acum 2000 de ani dar de atunci încoace au fost mulți cei care au iubit trădarea și care n-au învățat nimic din lecțiile pe care ți le dă istoria. Ba, mai mult, s-au oprit doar la prima parte a frazei. Iubesc trădarea, cu toate beneficiile pe care ți le aduce. Partea cu trădătorii fiind lipsită de orice importanță nu și-au mai bătut capul cu ea  iar trădătorii păreau a fi copii buni… ia uite ce frumos știu să mă perie și să-mi ia inexistentele scame de pe rever.

        Încerc acum să număr câți ani am avut funcții de conducere și nici măcar nu-mi mai aduc aminte, cu siguranță peste 15, poate chiar 20. Și cu mult mai greu îmi este să-mi aduc aminte câți au venit la mine încercând să-mi câștige simpatia denigrându-și colegii sau înșirându-mi bârfe despre ce a spus x sau y despre mine. Din fericire n-am cedat nici măcar o singură dată și am tăiat din rădăcină orice astfel de tentativă infectă retezând inițiativele înainte de a fi prea târziu și înainte ca răul să se producă. Adică înainte să apuc să-i urăsc pe trădători. Și nu, nu iubesc nici trădarea, ba din contră, mi se pare cel mai josnic lucru pe care îl poate face un om.

        Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea! nu este nici pe departe sintagma mea preferată. Este acesta oare un proverb pur românesc? Dacă da, mare păcat că înțelepciunea noastră populară a dat naștere unor astfel de îndemnuri. Este trist să afli că oameni pe care îi considerai integri s-au pretat la fățărnicii de dragul unor beneficii lepădându-se de prietenii ce din afară privite păreau de nezdruncinat.

        Am avut un adevărat șoc când E, o persoană pe care o cunosc destul de bine s-a lepădat cu ură virulentă de o prietenă, să-i spunem A, despre care știam cu certitudine că o ajutase foarte mult la un moment dat. Mai exact, în urmă cu vreo 10 ani A i-a dat recomandări excelente pentru a obține un job care îi depășea într-un anumit fel competențele. Avea însă mare putere de influență la momentul respectiv și a insistat ca prietena ei să obțină poziția respectivă punându-și cuvântul în joc. Nu contează nici de ce, nici în ce context, la scurt timp A a căzut în dizgrație pe motive foarte subiective și a ieșit din peisaj. Știam că cele două fuseseră prietene la cataramă și, recent, într-o discuție am pomenit acest lucru. E. a sărit ca o panteră negând orice legătură cu A și orice amiciție. Am fost doar colege o scurtă perioadă de timp și atât, prietene niciodată. M-a surprins mai mult decât neplăcut reacția și negarea lui E. și n-am comentat nimic. Nu avea rost, era prea înverșunată. Aș fi putut să-i demonstrez că minte, la angajarea ei la jobul respectiv participasem și eu deși în mod indirect dar ea nu avea de unde să știe. Ce aș fi rezolvat dacă îi arătam că știu că își trădase prietena pe care ar fi putut să o ajute la greu întorcându-i  mâna de ajutor? Ar fi putut dar nu mai dădea bine să apară în compania ei.

       Nu aș fi schimbat cu nimic situația demonstrându-i că minte și că s-a debarasat cu perfidie de o prietenă pe care s-a sprijinit la un moment dat. Părerea mea s-a definitivat în câteva clipe și s-a cimentat for ever. N-aș mai putea avea încredere într-un astfel de om nici măcar pentru două secunde sau două cuvinte, n-aș mai avea încredere nici să-i spun că mă bucur că plouă afară pentru că ar fi în stare să-mi răstălmăcească vorbele. Cât de greu este să câștigi încrederea unui om și cât de ușor o poți pierde! Nu știu dacă acest episod se poate numi o dezamăgire pentru mine, cred că deja sunt călită suficient astfel încât să nu mă mai aștept ca lumea în care mă învârt să aibă o tentă de roz dar parcă tot mi-a rămas un gust amar. 

 

Read More

        Bineînțeles că s-au făcut studii și pe tema asta, ce-i drept nu știu exact dacă cercetătorii britanici s-au ocupat de acest lucru sau a fost un sondaj comandat de casele de pensii 🙂 Cert este că majoritatea europenilor consideră că tinerețea se sfârșește la 35 de ani iar bătrânețea începe la 58 de ani. Scurt, clar și fără drept de apel.

        Vârstele de care vorbim sunt rezultatul unei medii pentru că dacă întrebăm un copil de 10 ani dacă un om de 45 este bătrân cu siguranță va răspunde da, în timp ce un nonagenar îl va încadra la segmentul tinerețe fără griji. Chiar și la case mai mari pragul senioratului diferă, de exemplu Air France oferă reduceri persoanelor cu  vârsta peste 60 de ani în timp ce căile ferate belgiene ridică limita la 65. Asta dacă ne uităm în curtea vecinilor unde singurul criteriu e vârsta și nu deținerea unui cupon de pensie pentru că la noi poți să ai statut de pensionar chiar și la 30 de ani și să beneficiezi de reduceri.

        Din afară e ușor de dat cu părerea, te uiți la un om și rapid îl cataloghezi drept tânăr sau bătrân. Rar am auzit, și nici chiar eu nu prea fac acest lucru, să spui despre cineva că este între două vârste. E, deci, sau albă sau neagră. Mai complicat este atunci când e vorba despre propria persoană. Te uiți în oglindă și vezi o imagine diferită față de ceea ce ți-ai dori: riduri, păr cărunt, piele lăsată, bărbie dublă, pete maronii care până mai ieri nu existau… dar apoi te uiți în interiorul tău și vezi că nimic nu s-a schimbat. Și te bucuri.

        Pentru mine asta e cea mai mare surpriză pe care am descoperit-o –  faptul că sufletul nu îmbătrânește niciodată. Nu mă așteptam la una ca asta deși semne au fost însă nu le-am dat importanță. Am constatat și eu că la 30 gândeam tot ca la 20 și că la 40 simțeam tot ca la 30 dar încă nu-mi puneam problema bătrâneții pe tapet și nu filosofam pe tema asta. Mă gândeam că atunci când va veni, va veni și gata. Ca un declic. Nu cred însă că asta se va întâmpla vreodată pentru că am vorbit cu oameni care se apropie de 100 de ani și mi-au spus același lucru, că pe interior nimic nu se schimbă. Evident că nu mă refer acum la ficat, la valvele inimii sau la venele de sânge ci strict la ceea ce ne face oameni. Deci, eu zic să fim liniștiți 🙂

        Cu toate acestea se pare că există totuși un moment în care începi să te gândești concret la anumite lucruri care se vor schimba în viața ta. Nu neapărat la planurile de pensii private la care te apuci să contribui înanite de 30 de ani doar ca să scapi de presiunea agentului de vânzări 🙂 ci la anumite impedimente care vin odată cu vârsta. De exemplu, soțului meu i-a intrat în cap faptul că trebuie să ne schimbăm apartamentul pentru că locuim la etajul patru într-un bloc fără lift. Și că dacă facem artroză nu o să mai putem urca.

        Mi-a băgat și mie cuiul acesta deși până acum priveam acest lucru drept un avantaj. În primul rând la etajul patru este liniște pentru că nu-mi trece nimeni prin fața ușii iar în al doilea rând mă scutește de a plăti abonament la vreo sală de sport. Fără glumă, știu că nu prea fac mișcare iar atunci când îmi aduc aminte că am uitat să cumpăr sare, zahăr sau orice altceva, nu-mi fac nicio problemă în a coborî și a urca scările înapoi în viteză împăcând astfel necesitatea cu utilitatea. Deocamdată n-am luat această idee în serios și să-mi schimb apartamentul este ultimul lucru la care mă gândesc deși, din curiozitate, am aruncat un ochi aici. Dar dacă va fi să se întâmple lucrul acesta vreodată, în București m-aș muta. Am mai spus eu de multe ori că ador orașul acela pentru tot ceea ce oferă. Plus că sunt și multe spitale 🙂  Adică ce rost ar avea să fac atâta tevatură doar ca să schimb etajul? Măcar să știu o treabă. Și nici nu mi-aș mai lua un apartament cu mai mult de două camere, poate chiar o garsonieră mare ne-ar fi de ajuns. Una ca cele de aici. Că dacă o să mă lase auzul oricum n-o să mă mai deranjeze televizorul la care Cristi se uită tot timpul 🙂

        Dar să trecem peste asta fiindcă deocamdată perspectiva pare îndepărtată deși unul din proverbele mele preferate este Nu aduce anul, ce aduce ceasul. Atâtea lucruri mi s-au întâmplat în viața asta de pe o zi pe alta și de atâtea răsturnări de situație am avut parte încât nu m-am lăudat niciodată cu previzibilitatea iar planurile nu au fost punctul meu forte. Acum, cât mă mai țin puterile, ceea ce îmi doresc este să călătoresc cât mai mult, că de căsuță o să mă satur cu siguranță. Mai ales de aia veșnică pe structură de lemn 🙂

        Și pentru că sunt curioasă, închei cu o întrebare. La ce vârstă credeți că începe bătrânețea? 

Read More