Câteodată îmi vine un minte un gând sau o amintire ce părea uitată demult și atunci încep un fel de joc: mă duc cu gândurile înapoi, înlănțuindu-le unele de altele în ordinea inversă în care au venit. E așa de ciudat să vezi cum funcționează mintea omului făcând legături care aparent n-au nimic în comun și totuși ele există chiar dacă nu pot fi clasificate conform unor reguli clare.
Uite, de exemplu acum, în timp ce beam un pahar de sirop de zmeură cu apă minerală mi-am adus aminte de admiterea mea la facultate, apoi am trecut la tarte Tatin, la Canada, la urșii grizzly, apoi la ursuleții panda și m-am oprit la foodpanda.ro , o aplicație cu ajutorul căreia poți comanda mâncare acasă.
S-a întâmplat să-mi vină gândurile cam așa: aroma de zmeură mi-a declanșat amintirea unei zile toride de iulie în care eu, având 18 ani, descopeream Bucureștiul cu tot ce avea el mai frumos. Venisem să dau examenul de admitere la facultate, eram sigură pe mine și mi se părea că am toată lumea la picioare. Nu aveam nici cea mai mică emoție și în cele două săptămâni care s-au scurs între ziua înscrierii și examenele propriu zise m-am plimbat și am făcut cunoștință cu cele mai frumoase locuri ale orașului. Sigur că în cea mai mare parte a timpului învățam dar asta nu m-a împiedicat ca în pauzele pe care le făceam să umblu hai-hui și să admir toate detaliile clădirilor din alte epoci pe care doar lipsa grijilor îți oferă starea de spirit care te face să le observi. Țineam ochii în sus, rar coborându-i către asfaltul încins și nu am mers decât pe jos, niciodată cu metroul sau cu vreun autobuz.
Într-o zi, după o astfel de plimbare, eram toropită de căldură și am intrat într-o cofetărie, cred că se numea Turist, la fel ca berăria de lângă ea, în Piața Romană. Nici una dintre ele nu mai există acum. M-am dus la tejghea să-mi cumpăr un suc iar femeia de acolo mi-a spus să iau loc la masă că va veni cineva să-mi ia comanda ceea ce m-a mirat foarte tare. Nu știam că sunt și astfel de cofetării. M-am așezat pe o canapea de catifea vișinie și am avut senzația că mă scufund într-un strat de nori atât de confortabilă era. Sau poate doar mi s-a părut, fiind eu cu picioarele prea obosite de atâta umblare, dar timpul scurs la cofetăria aceea este de neuitat chiar și acum după atâta amar de vreme. Era răcoare, liniște, siropul de zmeură turnat peste câteva cuburi de gheață avea un gust divin iar eu mă simțeam ca o prințesă care era servită cu tot ce era mai bun. Cred că de atunci mi se trage plăcerea de a merge la restaurante 🙂
Apoi, de amintirea sucului de zmeură s-a legat unul din cele mai bune deserturi mâncate vreodată: tarte Tatin, un desert pe care l-am comandat câteva zeci de ani mai târziu, la întâmplare, fără să știu exact ce este. Eram în Cluj, tot vară, într-o seară care încheiase o zi caniculară, la o terasă într-o grădină superbă (mai precis, pentru cine cunoaște Clujul, la Euphoria Biergarten). Doar eu și prietena mea Mihaela care venise din Canada și pe care nu o mai văzusem de câțiva ani. Ciripeam vesele, povesteam câte-n lună și câte-n stele, se simțea o boare ușoară de vânt iar zumzetul de la celelalte mese nu lăsa să se înțeleagă nici o altă conversație străină care ar fi putut deranja. Tarte Tatin este o tartă cu mere care se servește de obicei fierbinte alături de înghețată de vanilie iar combinația cald-rece este absolut fabuloasă. Numele îi vine de la surorile Tatin care au gătit-o pentru prima oară undeva în jurul anul 1880. Acestea aveau un hotel cu restaurant (care mai există și funcționează și în ziua de azi) în localitatea Lamotte-Beuvron la 160 de km sud de Paris.
Una dintre surori, Stéphanie Tatin, în timp ce pregătea o plăcintă cu mere tradițională și-a dat seama că a ars prea tare merele în zahăr și, ca să dreagă busuiocul, a servit plăcinta întoarsă cu fundul în sus. Desertul a avut un succes atât de mare la clienții hotelului încât de atunci a devenit punctul de atracție al acestuia și a cunoscut celebritatea în toate colțurile lumii.
Dar revenind la subiect, adică la înlănțuirea gândurilor, de la tarte Tatin am început să mă gândesc la Canada, țara de unde venea prietena mea și apoi la urșii grizzly pe care tare aș vrea să-i văd într-o zi. Ciudat este că urșii, de orice rasă ar fi, nu prea sunt prietenoși cu oamenii adică nu știu să se fi creat legături puternice om-urs vreodată și totuși nu cred că este copil care să nu fi avut cel puțin o jucărie ursuleț. Sora mea și cu mine ne-am jucat ani la rândul mai mult cu urșii decât cu păpușile. Iar ursuleții panda, nu știu de ce folosesc diminutivul pentru că există și specii uriașe, sunt niște făpturi adorabile. Nici din ăștia nu am văzut în realitate niciodată și tare îmi doresc să mângâi unul într-o bună zi.
Deci așa am ajuns de la siropul de zmeură la panda și apoi mi-am adus aminte că tocmai am descoperit aplicația de care v-am spus și care are același nume cu dragălășeniile cu blăniță albă și neagră. Cei de la Food Panda fac parteneriate cu mai multe restaurante şi pizzerii iar astfel, de pe un singur site, poţi comanda din mai multe locuri. Aplicația se poate descărca și pentru telefonul mobil. Mi se pare util, simplu, rapid și foarte eficient. De exemplu pentru Cluj poți alege pizza dintr-o mulțime de locuri sau poți comanda tarte Tatin de la Euphoria dacă ți-am făcut poftă 🙂
