Kids Business

         Zilele trecute mergeam liniștită pe stradă când am întâlnit două fetițe cam de 8-9 ani care m-au abordat cu un zâmbet pe toată fața : Vreți să cumpărați niște brățări ? M-am oprit mirată să văd despre ce este vorba.
         Aveau o cutie dreptunghiulară, din plastic transparent, probabil la origine o cutie mare de înghețată. Au deschis capacul și mi-au arătat o mulțime de brățări din elastic viu colorate. Să fi fost 50-60 de bucăți. Arătau frumos și îți luau ochii cu toate că erau amestecate și nu erau puse în nici o ordine. Le întreb de unde le au și îmi răspund deodată că ele singure le-au împletit.
         – Bine, zic, ca să intru în jocul lor, cumpăr.
         – Câte cumpărați ? sar ele repede.
         – Păi una, câte să cumpăr ? Cât costă una ?
         – 1 leu, mi se răspunde, dar să știți că astea nu se poartă doar câte una. Trebuie să vă puneți mai multe pe mână ca să arate frumos.
         – I-auzi, dar de unde știți voi cum se poartă ?
         – Am văzut la televizor ! Și Mihaela Rădulescu are multe de tot.
         Cu asta m-au dat gata. Dacă Mihaela, care este o divă,  are brățări din elastic, eu de ce n-aș avea ? Am ales două brățări, le-am plătit și apoi am mai stat puțin de vorbă cu ele.

         Le-am întrebat de unde au învățat să împletească și de unde își procură materia primă. Am aflat cu stupoare că au învățat de pe YouTube și că elasticele le cumpără de la magazinul chinezesc. Inutil să mai spun că de cum am ajuns acasă am căutat pe YouTube lecțiile de împletituri în care cele două copile erau deja experte. Și am găsit o mulțime de filmulețe, dacă vreți să vedeți unul, îl găsiți aici . Între noi fie vorba am căutat și poze cu Mihaela Rădulescu și am găsit-o frumoasă ca întotdeauna și cu multe brățări pe mâini. Deci fetele aveau dreptate.
 
                  M-am gândit mult la această întâmplare, la spiritul antreprenorial pe care îl aveau cele două. E clar că principiile vânzării le aveau în sânge fără să le fi învățat de la nimeni. Lucrau perfect în echipă și se completau reciproc. Nu era un joc în care să își imagineze că vând pietricele pe post de bomboane și praf de cărămidă roșie pe post de boia de ardei. Ele cumpărau materiale, produceau un produs finit și apoi îl vindeau. O mică afacere pentru zilele de vacanță. O afacere în care plăcerea de a împleti se suprapunea cu utilul și cu un rezultat concret. Pentru că brățările sunt purtabile, nu sunt de jucărie:

          Întrebarea care îmi vine acum în minte este dacă gândirea de afaceri este ceva înnăscut, ca un oricare alt talent, sau se poate învăța pe parcurs.
         Cu toţii avem idei de proiecte sau de afaceri, dar uneori ne e teamă sau nu ştim cum să le pornim. Foarte mulți dintre noi ne dorim să fim proprii noștri șefi dar entuziasmul copilăriei ne scade cu fiecare an care trece peste noi. Cu toate astea cred în continuare că dacă avem o idee și ne dorim cu tot prețul să o punem în practică cu puțin ajutor orice devine posibil. Și bineînțeles pasiune și multă muncă.
         V-ați gândit vreodată că ceea ce ne lipsește pentru a ne pune în practică ideea de afaceri este faptul că nu suntem înconjurați de persoane entuziaste și că trăim într-un mediu ostil unei astfel de perspective? Poate că ar trebui să schimbăm asta.
         În perioada 14 – 20 septembrie, la Pensiunea Speranţa din Predeal, se va organiza şcoala de antreprenoriat Start Me Up, singura şcoală de acest gen din România. E o săptămână altfel unde oamenii știu să asculte, nu iau în derâdere nici o idee și nu te trimit înapoi la serviciul călduț, plătit prost dar sigur.
         În cadrul școlii se formează echipe, se generează idei de afaceri şi ulterior se dezvoltă concepte viabile de business. Toate astea lucrând alături de un trainer internaţional, antreprenori şi investitori consacraţi din România. La final ideile se validează prin prezentarea în faţa unui juriu de specialitate și se stabilește un clasament.
         Aceasta poate fi o rampă de lansare a afacerii tale și poate însemna reinventarea ta ca antreprenor. Te tentează astfel de cursuri ?
 
        
 
        

Share This:

Read More

Plan pentru 2015 – Delta Dunării

         Nu-mi vine să cred că mai sunt doar câteva zile de vară și iar nu am ajuns în deltă… ”iar”. Adică niciodată. Da, nu am fost niciodată în Delta Dunării. Și îmi doresc nespus de mult să ajung după câte lucruri frumoase am citit și am văzut în poze. Ultimul termen pe care mi-l dau este vara lui 2015 și cam asta  îmi doresc să fac :
         1 Să văd pelicanii de-aproape. Să-i văd cum pescuiesc , cum umblă pe uscat, cum își iau zborul, cât de mari sunt și dacă scot vreun sunet. Una din primele mele jucării a fost un pelican de lemn, pe rotițe, pe care îl plimbam trăgându-l de sfoară iar el își deschidea și închidea ciocul. Mi-era foarte drag și pentru că încă nu vorbeam bine îi spuneam picalan. De-atunci mi-a rămas în minte ca fiind o pasăre foarte simpatică dar pe care nu am văzut-o niciodată în realitate.

         2 Să mănânc pește dimineața, la amiază și seara. Pentru că îmi place foarte mult dar eu nu știu să îl gătesc decât prăjit în făină albă sau în mălai. Iar borș de pește nu am mâncat decât de vreo două ori în viața mea și mi-a plăcut la nebunie. Deci mi-ar plăcea să devin, pentru câteva zile, piscivoră.

         3 Să văd cu ochii mei cât de adâncă este apa, ce culoare are și cum se împletește cu pământul. Cât este apă și cât este pământ pentru că nu pot să-mi imaginez dacă apa este limpede sau totul pare mlăștinos. Vreau să văd cât de caldă este și ce gust are. Da, o să o gust apa și nu o să mor din asta. Am obiceiul ca în orice loc nou ajung să beau, sau cel puțin să gust, din apa pe care o beau localnicii. Mi se pare că așa intri cel mai ușor în atmosfera locului. Cea mai rea apă pe care am băut-o vreodată a fost la Zimnicea. O apă sălcie și călduță, cu toate că abia scoasă din fântână. Ciudat că după două săptămâni de băut o astfel de apă te obișnuiești și nu îi mai simți gustul.
         4 Să aud cum vorbesc lipovenii între ei și să învăț câteva cuvinte, nu neapărat rusești ci nume de obiecte care în zona mea nu există. Să mă lămuresc ce este ăla un zăvoi, ce este un grind și dacă este vreo diferență între lotcă și barcă.
         5 Să mă plimb cu barca. Dar vreau să fie neapărat cu vâsle, în nici un caz cu motor pentru că ar face zgomot și ar speria toate vietățile. Iar dacă aș avea ocazia să mă urc într-un canoe aș fi cu adevărat fericită. Habar n-am dacă există așa ceva în deltă sau doar imaginația mea face astfel de asocieri datorită faptului că Ivan Patzaichin vine de acolo. Îl admir enorm pe omul ăsta, l-am urmărit de-a lungul timpului la toate olimpiadele și regret că acum câțiva ani n-am avut curajul să mă duc să-i spun acest lucru atunci când ne-am intersectat în holul unei clădiri din București.

         Și în plus, Ivan Patzaichin continuă să aducă valoare țării printr-o mulțime de inițiative care promovează delta și ecoturismul. Săptămâna viitoare (între 29 şi 31 august) Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 organizează la Tulcea a patra ediţie a RowmaniaFest – Festivalul Internațional al Bărcilor cu Vâsle. Mi-ar plăcea extraordinar de mult să pot ajunge și eu. Dacă vreți să aflați mai multe despre acest eveniment și despre ceea ce face marele sportiv pentru a promova ecoturismul și delta puteți să o faceți aici  .
         Tot ce aș face în excursia mea în deltă aș vrea să fie curat și ecologic. Aș vrea să dorm într-o casă tradițională (dacă mai există) și în nici un caz nu aș sta la complexe turistice cu stele. Nu mi-e dor de cinema, piscine, săli de fitness, biliard sau discoteci. Când o să ajung în deltă o să vreau doar să ascult liniștea și să mă bucur de natură.
         Voi, cei care ați fost deja acolo, ce credeți că ar trebui să văd neapărat ?

Share This:

Read More

Muzeul Satului. Like

         Am mai descoperit un loc minunat în București: Muzeul Satului. E un fel de Românie în miniatură.  Nu vă grăbiți  să asociați imaginea cu cea a unui muzeu clasic, cu lungi șiruri de încăperi, cu vitrine de sticlă, cu bariere de sfoară peste care nu se trece, cu multe lumini aprinse și liniște mormântală. Este altceva. Este pur și simplu un parc în care te poți plimba de dimineața până seara fără să te plictisești nici o secundă. Un parc la care trebuie să plătești bilet la intrare, 10 lei, unde nu se fumează și unde nu ai voie să-ți aduci câinele la plimbare pentru că e totuși un muzeu. Cu toate astea am văzut pisici care își duc veacul pe acolo fără să fie stingherite de nimeni. Ba chiar am donat câțiva bănuți ca să le fie viața mai ușoară.
 
        
         Am intrat la muzeu prin poarta Miorița din parcul Herăstrău și am stat vreo 4-5 ore dar nu am apucat să vedem nici jumătate din cele  300 de case care se găsesc acolo. A fost o zi frumoasă și caldă de vară fără să fie însă caniculă așa că am putut să ne plimbăm în voie pe alei. Am intrat în căsuțe, le-am admirat și ne-am imaginat care ar fi casa moșului și care a babei. Sunt case și chiar biserici aduse din toate zonele țării, una mai frumoasă ca alta. În jurul lor s-au făcut grădinițe de flori și parcă sunt acolo de când lumea și pământul, nu sunt doar niște exponate reci de muzeu. Se simte că încă au viață în ele.
Casă din Dobrogea
         Unele case au ușa deschisă și în interior regăsești atmosfera tradițională, mobila, covoarele, vasele, prosoapele, exact ca acum o sută sau două sute de ani. Nu sunt case pustii, zici că cineva trebuie să se întoarcă acasă din moment în moment.  Mi-a plăcut foarte mult casa din Sălciua poate și pentru că am simțit-o mai aproape de originile mele.
 
Casa din Sălciua – Valea Arieșului
         Cele mai multe case sunt foarte, foarte mici în comparație cu ce se construiește acum iar ca să intri pe ușă trebuie să te apleci destul de bine. Acum când revăd pozele făcute atunci nu mai țin minte din ce zonă a țării e fiecare casă pe care am admirat-o dar cred că asta nu e important decât pentru un specialist. Știu doar că toate casele sunt din România și ne reprezintă pe toți într-un fel sau altul.
 
 
 
         Am avut o mare, mare surpriză legată de un anumit tip de locuință. Voi cum vă imaginați că arată un bordei ? Până acum eu știam că este o locuință îngropată în pământ în care trăiau cei năpăstuiți de soartă, cei mai săraci dintre săracii satului. Cel puțin eu asta am învățat la școală. În Muzeul Satului am văzut pentru prima oară un bordei și tot ce am avut în minte legat de acest cuvânt s-a spulberat pe loc. Am intrat înăuntru și mi s-a părut cea mai confortabilă casă dintre toate cele pe care le-am putut vizita în muzeu. Am îndrăgit-o pe loc. Atât de tare încât acum îmi doresc nespus să am și eu undeva un bordei de vacanță.
 

 
        
 
         Este  mult mai încăpător decât pare pe dinafară, lumina care intră pe geamurile aflate la nivelul solului este suficientă și vara păstrează răcoarea pământului. Faptul că nu are nevoie de fundație mi se pare un mare avantaj din punct de vedere al costurilor de construcție. Mi s-a părut o soluție foarte interesantă, ecologică și demnă de pus în practică.
         Parcul se întinde pe multe hectare și ca să vezi tot ai destul de mult de umblat dar din când în când poți să te odihnești pe o bancă la umbra unui stejar sau, dacă îți face plăcere, poți să stai chiar pe iarbă. Pentru că, în sfârșit, au dispărut și din parcurile noastre plăcuțele cu nu călcați pe iarbă.
 
 
         Mi-au plăcut coșurile de gunoi care erau la tot pasul și care se integrau perfect în peisaj. Adevărul e că nu am văzut nici o hârtiuță aruncată pe jos. Ce bine ar fi să fie la fel de curat și în România din afara muzeului. Ce frumos ar fi să avem o Românie curată !
 
 
         Muzeul Satului nu este un loc pe care să spui că l-ai văzut, l-ai bifat pe listă și acum treci la o altă destinație. Este un loc în care poți să revii mereu cu aceeași plăcere pentru o plimbare printre lucruri frumoase. Cred că este un loc minunat și când este acoperit cu zăpadă și sper să îl revăd într-o zi de iarnă adevărată.
         Pentru voi care este cel mai frumos loc din România ? Puteți să-l faceți cunoscut postând cele mai frumoase poze pe aplicația Inegalabila Românie . Și nu uitați să faceți măcar un gest, oricât de mic ar fi, pentru păstrarea curată a naturii.





Share This:

Read More

Ultima mea iubire, Dunărea

         Nu m-a tentat niciodată să ajung la
Porțile de Fier. Adică să văd barajul și hidrocentrala. Nu pot
să spun cu exactitate motivul. Nici mie nu mi-e prea clar,
dar într-un fel sau altul avea legătură cu unul din simbolurile
comunismului în România. Știu că sună oarecum prostește dar
uneori toți avem câte un fix.
         În primăvară m-am întâlnit cu
Ramona, o prietenă din facultate, pe care nu o văzusem de multă
vreme și care e o împătimită a excursiilor. Din vorbă-n vorbă
m-a întrebat dacă am ajuns vreodată la Cazanele Dunării și i-am
răspuns că nu și că nici nu e pe lista mea de priorități. Cazanele,
Porțile de Fier pentru mine era un amestec foarte neclar și cam
unul și același lucru. S-a uitat lung la mine  și cu cea
mai serioasă figură posibilă mi-a spus că după ce a colindat
toată România poate să declare cu mâna pe inimă că este cel mai
frumos loc din țară. Îl descoperise abia cu an înainte.
Acela a fost momentul în care mi-am spus că trebuie neapărat să
văd cu ochii mei ceea ce ea mi-a descris în câteva cuvinte.
         Ocazia s-a ivit în această vară, la
nici trei luni după declic. Eram la Băile Herculane când am văzut (lipite pe o mașină)
diverse afișe cu anunțuri pentru excursii de câteva ore pe Dunăre și împreună cu al meu soț ne-am apropiat să le vedem.
 
        
         Văzând că studiem ofertele, Costel organizatorul excursiilor  ne-a recomandat-o pe cea  care se numea 2 ore cu barca pe Dunăre pentru care nu mai avea decât două locuri pentru a doua zi dimineața și deci, în opinia lui,  trebuia să ne hotărâm rapid 🙂 L-am sunat pe la 10 seara să confirmăm și oferta era încă valabilă. Așa că am plătit câte 50 de lei și am primit în schimb amintiri pentru o viață.
         Până la Orșova, care  e la 22 de kilometri de Herculane, am mers cu mașina, un Volkswagen Transporter de 9 locuri. Micul nostru grup era format din doi (foarte) tineri căsătoriți care se sărutau tot timpul, eu și soțul meu Cristi și o familie formată din mamă, tată, bunică și o fetiță de 4 ani. Plus Costel care era ghid și șofer în același timp. Noi și tinerii căsătoriți ne-am ocupat locurile în microbuz urmând ca pe cei 4  să îi luăm în drumul nostru de la pensiunea unde stăteau. Mașina nu era foarte nouă dar era curată și, cel mai important, avea aer condiționat. Dar ce folos, că după ce s-au urcat cei patru, mama, care se pare că era nervoasă din naștere, nu ne-a lăsat să-l ținem deschis pentru că îi bate în cap fetiței. Am vrut să facem schimb de locuri dar nu a fost de acord. Nu am mai insistat pentru că deja toată lumea auzise cum îi șoptise soțului: Dacă mă mai aduci în astfel de condiții, te omor…
         Până la urmă drumul a fost vesel, cu muzică populară din Mehedinți și cu explicațiile ghidului care părea documentat și dornic să răspundă la orice întrebare. L-am întrebat ce înseamnă cazanele Dunării și de unde vine această denumire. Ne-a spus că înainte de a se construi barajul de la Porțile de Fier (început în 1964 și terminat în 1972)  în Dunăre se formau niște vârtejuri, niște bulboane foarte mari. Prinsă între stânci Dunărea părea că fierbe ca într-un cazan și de aici se pare că a venit numele. Am căutat pe internet această explicație dar nu am găsit absolut nimic referitor la aceasta. Dar nici altceva care să o contrazică.
         Am coborât din mașină la viaductul Mraconia unde ne aștepta barca pregătită pentru excursie.
 
Viaductul Mraconia
 
         Nu, nu am mers cu barca din poza de mai sus deși așa am sperat. Am mers cu ceva foarte rudimentar și care arăta cel puțin ciudat. Era un fel de covată din metal vopsită portocaliu cu băncuțe pe margine. Deși era urâtă, se vedea că este foarte solidă și, in plus, fiecare din noi am primit câte o vestă de salvare deci nu am fi avut de ce să ne facem griji. Cristi l-a întrebat pe căpitan ce  ambarcațiune este cea cu care  o să ne plimbe și a primit un răspuns care a lămurit toate neclaritățile : Fusese construită special pentru perioada embargoului impus Iugoslaviei în anii 90.  Mai exact, pentru violarea embargoului. Cu barca asta se făcea contrabandă cu benzină și țigări. Mama din grup și-a dat ochii peste cap, nu înainte de a-l ucide încă o dată cu privirea pe soț. Apoi și-a îmbrăcat fetița cu încă un rând de haine și căciuliță ca să nu o tragă curentul. Chiar dacă era înnorat, afară erau 30 de grade.
  
 
         Și astfel a început plimbarea noastră pe Dunăre. De aici încolo, timp de două ore, a fost un spectacol continuu, o bucurie și o încântare. Eu știam Dunărea doar așa cum o văzusem an de an de pe podul de la Cernavodă. În plină câmpie Dunărea e bătrână și grasă și  curge cu mare lene pe lângă maluri nămoloase.
         La Orșova însă Dunărea e încă tânără și zglobie și pare foarte prietenoasă. Cazanele sunt de fapt un defileu spectaculos la trecerea prin munții cu pereți verticali și stâncoși. În unele locuri se îngustează atât de mult încât pare un râu obișnuit dar de fapt ea se adâncește până la 75 de metri. Nu știai în ce parte să te uiți atâta frumusețe era în jur. Am băgat mâna în apă și am simțit-o foarte caldă și plăcută la atingere.

         Am trecut pe lângă mănăstirea Mraconia care parcă plutește pe apă. A fost ridicată pe locul unui fost punct de observație și dirijare a vaselor iar cuvântul mraconia inseamna ”loc ascuns” sau “apă întunecată” în limba slavonă.
 

         Trebuie să spun și că am trecut pe lângă statuia lui Decebal săpată în stâncă. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Sincer, mie mi s-a părut cam urâtă și total nelalocul ei dar nu sunt critic de artă așa că vă rog să nu mă judecați prea aspru. Nimic nu se poate compara cu splendoarea naturii din acele locuri. Dar dacă americanii și-au sculptat chipurile președinților în muntele de granit Rushmore, noi de ce ne-am lăsa mai prejos ? Și uite așa am ciopârțit muntele ca să-l punem pe Decebal să scruteze Dunărea.

         Am intrat cu tot cu barcă în peștera Ponicova unde nu este nimic de văzut dacă nu ai lanternă.  Este beznă totală. Și canalele sunt atât de strîmte că mi-era teamă să nu se lovească barca de stânci. Se aude doar clipocitul apei și se simte răcoarea pământului. Așa că ne-am bucurat cu toții când am ieșit din nou la lumina zilei și la splendoarea din jur.

Peștera Ponicova
          Cred că aș fi stat în barca aia să mă plimb o zi întreagă atât de tare m-a impresionat peisajul. Cazanele mici pot fi văzute și de pe uscat pentru că drumul șerpuiește pe lângă Dunăre dar Cazanele Mari nu pot fi văzute decât de pe apă. Și oferă un spectacol grandios. După ce vezi o dată acest defileu în mod sigur o să-ți dorești să revii. Din păcate plimbarea nu a durat decât două ore care au trecut ca două minute.

         Excursia însă a continuat cu vizitarea bisericii romano catolice din Orșova considerată a fi o capodoperă arhitecturală a secolului XX. Ne pregăteam să intrăm când mama din grup a dat o nouă sentință : Noi nu intrăm că noi suntem ortodocși ! de parcă o forța cineva să se convertească la altă religie. M-am crucit și am lăsat-o în plata Domnului că tot eram în temă. Așa că familia ei a așteptat cuminte pe bancă.

 
Biserica romano-catolică din Orșova, singura biserică catolică ridicată în timpul regimului comunist (în perioada 1972-1976).
         Ultima oprire a fost la mănăstirea Sfânta Ana ctitorită de către marele ziarist interbelic Pamfil Șeicaru  , care a luptat în zona Orșovei în calitate de sublocotenent în Primul Război Mondial. A avut o viață ca în filme și este înmormântat în această mănăstire.

         Fiind o mănăstire ortodoxă mama nu a mai avut nimic împotrivă. Ba chiar a dat instrucțiuni clare fetiței despre ce trebuie să facă înăuntru și pentru ce să se roage: să fie toți din familie sănătoși, Diana să învețe bine la școală și Bibi să își ia licența. Apoi a pus-o să repete pentru ce trebuie să se roage. Iar micuța a repetat : să fie familia sănătoasă, Diana să învețe bine iar Bibi să își ia inteligența. Am râs cu lacrimi dar fără să mă vadă pentru că era prea dulce copila.
         Am mai văzut ceva interesant la Orșova. Niște arbori din care atârnau un fel de păstăi foarte lungi. Nu a știut nimeni să-mi spună cum se cheamă dar mi-a plăcut aspectul lor exotic.

         Avem o țară minunată, locuri de o frumusețe greu de imaginat, de ce oare ne batem joc de ea ? De ce trebuie să aruncăm tone de gunoaie peste tot pe unde trecem ? Am văzut chiar și pe Dunăre plutind peturi goale… Cum poate cineva să fie atât de nesimțit încât să murdărească cel mai frumos loc din România ? Ar trebui să luăm atitudine și să nu lăsăm ca astfel de lucruri să se mai întâmple. Iar dacă ne e jenă să atragem atenția cuiva de a nu mai arunca gunoaie în natură atunci să ne aplecăm chiar noi și să le adunăm. Nu văd altă soluție.
         Dunărea la Cazane este inegalabilă. Este o părticică din România cu care avem tot dreptul să ne mândrim. Este ultima mea iubire și, ca întotdeauna, ultima iubire este cea mai frumoasă și mai neprețuită.
         Pentru voi care este cel mai frumos loc din România ? Puteți să-l faceți cunoscut postând cele mai frumoase poze pe aplicația Inegalabila Românie . Și nu uitați să faceți măcar un gest, oricât de mic ar fi, pentru păstrarea curată a naturii.


Share This:

Read More

A fi pe barba ta

         Cred că toată lumea a auzit melodia
lansată de Marius Moga în această vară  ”Pe barba mea” . Nu
știam însă că a fost creată pentru campania Philips care poartă
același nume și care susține lansarea gamei de produse pentru
bărbierit electric, Philips Click & Style.
 De-asta îmi place mie când publicitatea se îmbină cu arta și când #pebarbata este mai mult decât o simplă melodie. Este un îndemn către responsabilitate, independență și deschiderea de noi orizonturi.
         Intrând un pic în detalii, iată ce înseamnă să începi să fii pe barba ta, cu bune și cu rele:
         Banii capătă brusc o cu totul altă valoare și 10 lei din salariul tău reprezintă mai mult decât 100 de lei primiți de la părinți.

         Mama nu te mai sună în mijlocul petrecerii să te întrebe dacă
ai pățit ceva și la ce oră te întorci acasă.
         Te întrebi cum este posibil ca toate vasele să se murdărească în același timp.
 
         Afli că, spre deosebire de orice altceva pe lume, facturile nu întârzie niciodată.
         Nimeni nu te mai întreabă unde te duci așa de târziu când toată lumea doarme.
         Îți găsești lucrurile exact acolo
unde le-ai lăsat. Spre exemplu cutiile de bere goale sunt tot pe
măsuța din fața televizorului de o săptămână.
         Poți să stai în baie cât vrei fără ca nimeni să bată la ușă și să întrebe cât mai ai.
         Nu trebuie să te mai ascunzi atunci când fumezi.
 
         Nu îți poți explica de ce mâncarea
se mucegăiește în frigider. Sarmalele trimise de bunica acum o
lună ar fi trebuit să țină încă pe atât.
         Poți să aduci acasă pe cine vrei și la orice oră vrei.
         Gătitul părea o treabă simplă. Acum
te întrebi de ce oare durează atât de mult. Ca să nu mai  pui la socoteală că gustul e departe de ceea ce
ar fi trebuit să fie.
         Înțelegi de ce se face atâta caz la
televizor la fiecare scumpire de gaz.
         Poți să dormi până la ora prânzului
fără ca nimeni să comenteze.

         Hainele care zac pe jos nu deranjează
pe nimeni.
         Uiți 3 zile la rând că trebuia să
cumperi hârtie igienică.
         Ți se pare că programarea în html este mai simplă decât programarea mașinii de spălat.
         Nu înțelegi după ce criterii ar trebui să alegi când cumperi o marcă sau alta de ulei pentru gătit.

         Cu toate greutățile, expresia nicăieri nu e mai bine ca acasă capătă sens și pentru tine.
 
 
         Un proverb evreiesc spune că ”Se învaţă uşor bărbieritul pe barba altuia”  … Proverbul este însă dinainte de a apărea compania Philips și produsele sale pentru bărbierit 🙂
         În această vară, Philips lansează provocarea „Fii pe barba ta!”, prin gama de produse Click & Style, două modele de aparate de îngrijire versatile, pentru orice stil. Mai multe detalii găsiţi pe site şi pe Facebook.

Share This:

Read More