Cu ceva ani în urmă, înaintea apariției mall-urilor și supermarketurilor, oamenii obișnuiau să dea cadouri cu dorința sinceră de a face pe cineva cu adevărat fericit, nu pentru că s-ar fi simțit  împinși de la spate sau s-ar fi lăsat duși de valul isteriei cumpărăturilor de Crăciun ca în filmele americane. Acesta era singurul scop: de a aduce bucurie și zâmbet pe fața cuiva drag.

         În prezent însă magazinele lacome de profit și campaniile lor agresive se pare că au furat spiritul Crăciunului și au deturnat tradițiile obligând oamenii să cumpere cât mai multe obiecte, „cadouri” care se dovedesc de cele mai multe ori inutile și care în loc să aducă surpriza bucuriei, lasă în loc doar un mulțumesc de complezență. Sunt sigură că fiecare dintre noi a primit daruri care din secunda doi  au sfârșit aruncate într-un sertar și uitate acolo pe vecie. Să vă dau câteva exemple : seturi de ornat prăjituri, seturi de desfăcut sticle de vin, seturi de cosmetice de doi bani, bibelouri de un gust îndoielnic, coșuri, farfurii, platouri, vaze, suporturi  sau alte chestii care se expun pe mobilă sau pe pereți, jucării uriașe de pluș, aranjamente de pus pe masă (cu lumânărele, crenguțe de brad și doi-trei îngeri), servicii de cafea din faianță și lista poate continua la nesfârșit. Cu cât cadourile sunt mai voluminoase, cu atât problema depozitării lor devine mai acută.

         Internetul geme de ghiduri de cumpărături și idei de cadouri și toate ne îndeamnă să cumpărăm  ca disperații. În general obiecte. Dar decât să facem cadouri doar în dorul lelii, adică să fie acolo ceva sub brad, mai bine nu o facem. Înseamnă doar o pierdere de timp prin magazine și bani aruncați pe fereastră.

         Și pentru că totuși Crăciunul înseamnă și a dărui,  încerc să vă dau câteva idei altfel. Nu pentru copii, pentru că îmi imaginez că cei cu copii mici știu cu exactitate, probabil din luna septembrie deja, ce își dorește micuțul din scrisoarea lăsată pe pervazul ferestrei, ci idei de cadouri pentru cei mari.

         În primul rând ador cadourile care nu se pot împacheta cum ar fi o ieșire la un restaurant, o excursie (chiar și dacă e la doi pași de casă), bilete la un spectacol (astea totuși pot fi legate cu fundiță), un curs de… ceva, să zicem cursuri de dans sau design interior sau un curs de istoria artei, de ce nu ?
         Quality time, cum zice englezul, este cel mai frumos cadou. Sunt sigură că mulți bunici ar fi mult mai fericiți ca nepoții lor să îi ducă într-o seară la o ceainărie elegantă și să petreacă o oră, două povestind și depănând amintiri decât să primească deja  tradiționalii papuci de casă sau șosete groase. Timpul este un cadou neprețuit și amintirile frumoase durează veșnic.

         Vorbind de timp, există oare cineva pe lumea asta care nu s-ar bucura de niște timp liber apărut pe neașteptate? Cum ar fi ca unor proaspăt părinți, nedormiți de două luni, cu nervii în pioneze și cu stresul cât China să li se ofere trei ore de relaxare în afara casei? Și totul la modul cel mai firesc, fără să coste bani, doar bunăvoință, prin oferirea de baby-sitting într-o sâmbătă seara. Pur și simplu să-i spui prietenei tale că vei sta cu copilul în timp ce ea iese în oraș la o plimbare, la cumpărături sau la teatru. Tot timp liber înseamnă și un voucher la o firmă de curățenie care îți face casa lună spălând geamurile și covoarele într-un mod profesionist în timp ce tu îți bei cafeaua sau pierzi vremea pe Facebook. Sau să îți iei angajamentul că vei ține la tine cățelul prietenilor în weekendul în care ei vor fi plecați din oraș.
         Cadourile cele mai ieftine pot fi cele mai reușite atunci când sunt făcute la tine în casă. Eu mă bucur teribil atunci când primesc un borcan de zacuscă, de gem sau de murături home-made. Nimic nu se compară cu gustul acestora, nici chiar cele cumpărate de la micii producători care vând prin piețe la prețuri astronomice așa zisele produse bio. Iar dacă borcanul are o etichetă drăguță și hârtie colorată prinsă peste capac, efectul este garantat. 

sursa foto thesweetestoccasion.com

        Prăjiturile de casă mi se pare o idee excelentă pentru un cadou și, sinceră să fiu, prefer să-l primesc decât să-l fac. Ișlerele făcute de sora mea sunt absolut delicioase dar îmi plac la nebunie și pricomigdalele. Puse într-o cutie de carton pe care scrie o urare, apoi legate cu o fundiță roșie, sunt un cadou pe care oricine s-ar bucura să îl primească.

         În general cu consumabilele nu o să dați greș niciodată mai ales dacă nu sunt ușor perisabile. Spun asta pentru că dacă la o petrecere apar 3 invitați, fiecare cu un tort cu cremă,  în mod sigur gazda nu se va bucura prea tare în primul rând că nu are atâta loc în frigider iar apoi nu poți mânca doar tort o săptămână întreagă. Fursecurile sunt oricând de preferat.
         Sigur că dacă știți deja că persoana căreia urmează să-i faceți un cadou își dorește ceva anume, precizat foarte, dar foarte concret atunci este minunat, sigur o să mergeți la fix. Iar asta s-ar putea rezolva foarte ușor dacă fiecare dintre noi am avea o listă de dorințe pe Pinterest. Dar despre asta vă voi spune altădată.

         Primul cadou memorabil l-am primit la întâiul Crăciun de care imi aduc aminte. Aveam 4 ani și parcă ar fi fost ieri . Îmi amintesc cum am deschis ușa sufrageriei care, contrar obiceiului, fusese toată ziua închisă și am încremenit în fața  minunăției de brad care strălucea în lumina caldă a becurilor din candelabru. Perdeaua flutura ușor în mișcarea vântului iar eu simt și acum emoția și părerea de rău că nu venisem cu câteva clipe mai devreme pentru că eram convinsă că Moșul tocmai plecase prin balcon fără să mă lase să-l întâlnesc.  Revăd toate amănuntele, fiecare glob, fiecare fir de beteală și fiecare lumânare colorată prinsă de ramurile bradului într-un suport-cleștișor special (atunci nu aveam beculețe electrice în pom și aprindeam lumânări adevărate care pâlpâiau  absolut fascinant).

        Nu știam ce să fac și cum să reactionez, nu puteam să cuprind cu privirea tot ce vedeam, nu știam ce să spun și unde să mă îndrept. Eram paralizată de fericire și de revelația că Moș Crăciun există cu adevărat pentru că, da, chiar dacă aveam doar 4 ani avusesem anumite îndoieli legate de această poveste frumoasă. Nu știu cât timp am stat nemișcată uitându-mă spre bradul pe care îl vedeam pentru prima dată dar cand mi-am revenit din șoc am vazut cadourile . Erau mai multe jucării dar ochii mei s-au oprit asupra unei mingi roșii cu buline albe, minge pe care o vazusem la copiii de pe stradă dar pe care nu o atinsesem niciodată.

         Cred că eram prea mică să intru în jocurile lor și priveam doar de pe margine.  M-am bucurat de minge mai mult decât de o bucată de aur și am ținut-o în brațe o săptămână, am dormit cu ea și nu am scăpat-o o clipă din ochi. De jucat cu adevărat cu mingea nu cred ca m-am jucat niciodată, mi se părea prea frumoasă ca să o murdăresc prin praf sau să o zgârii pe asfalt așa că am ținut-o ca pe un accesoriu fashion. Dacă închid ochii pot să-mi imaginez și acum, după atâția ani, mirosul de cauciuc nou și pot să simt exact textura materialului și toate micile impefecțiuni pe care le avea. Tare dragă mi-a fost mingea aia.

         Un alt cadou care mi-a tăiat respirația l-am primit de Sfântul Nicolae, 10 ani mai târziu. Eram în clasa a noua și era primul an în care nu eram acasă cu familia. Eram la liceu la Cluj și stăteam la cămin împărțind camera cu încă alte cinci fete. Sărbătoream după regulile vremurilor de atunci cu câteva dulciuri, nuieluțe argintii în care erau prinse fundițe din hârtie creponată și cu multă veselie.
La un moment dat în cameră a intrat verișoara mea Aurora pe care o admiram enorm. Mă uitam la ea așa cum se uită toți copiii la oamenii mari dorindu-și ca într-o bună zi să devină exact ca ei. Aurora era studentă și eu o vedeam ca fiind foarte elegantă, de fapt așa și era. Ieșea în evidență oriunde mergea. Avea un simț artistic înnăscut și își cosea singură multe haine, își tricota pulovere, își vopsea tricouri în culorile curcubeului, își împletea genți,  își făcea coliere din sâmburi de măr lăcuiți, din boabe de fasole, din ineluțe de paste făinose înșirate pe un elastic și multe altele pe care nu mi le mai amintesc. Avea tot felul de idei inovatoare demne de Fondul Plastic. Îmi plăcea cum se pieptăna, cum vorbea și cum își ținea capul într-o parte când zâmbea. Mi-era tare dragă și cred că sentimentul era reciproc altfel cum de mi-ar fi făcut un cadou atât de neașteptat .
Îmi cumpărase, din banii ei de studentă, un rimel ! iar când mi l-a dat, mi-a pus o condiție: să nu spun părinților de unde îl am. Pe vremea mea, adică în anii înainte de revoluție, era de neconceput să mergi la școală machiată sau cu unghiile vopsite. Și nu doar la școală ci și în afara ei lucrurile stăteau cu totul altfel decât acum. În sfârșit, nu vreau să dezvolt subiectul acesta, cert este că eu primisem un cadou la care nici nu îndrăzneam să visez și nici nu mi-ar fi trecut prin cap să îmi cumpăr din banii de buzunar. M-am simțit atât de importantă, atât de matură și am fost atât de mândră încât am avut impresia că acela a fost momentul în care am făcut pasul către o altă lume. Lumea adulților.

Cam așa arăta pe vremea aceea rimelul dar dacă vreți să citiți mai multe despre asta, am scris aici. Din păcate nu mai am cutiuța (mare păcat că nu am păstrat-o) dar știu că era făcută la Farmec, era din plastic alb, avea două balamele micuțe și o oglindă interioară. M-a ținut rimelul acela patru ani, adică toată perioada liceului. Mă dădeam doar o dată pe săptămână, sâmbăta seara când mergeam la discoteca ce se organiza de către colegii mei în holul școlii. A fost primul și cel mai drag produs de machiaj pe care l-am avut vreodată și el mi-a deschis gustul spre pasiunea pe care o am acum.

         Acestea sunt două dintre cele mai frumoase cadouri primite de mine de-a lungul timpului. Mai am câteva de suflet dar parcă tot astea îmi vin prima dată în minte dacă ar fi să dau un răspuns rapid la întrebarea Care a fost cel mai frumos cadou primit vreodată ?

         Aș vrea să știu voi cum ați răspunde la această întrebare frumoasă …

         Aceasta e întrebarea pe care Dan Negru a adresat-o aseară membrilor juriului de la Next Star. Cu asta a început emisiunea. Le-a cerut să răspundă spontan, fără să stea să elaboreze răspunsuri. Vasile Muraru a spus ”iarbă, vaci și cai”, Lora a spus ”vanilie și chiftele”, Connect-R a fost simpatic răspunzând instantaneu ”gumă Turbo”, Maria Cârneci a răspuns ”fân, mere și prune” iar Pepe și-a adus aminte de mirosul ștrandului.

         Evident că în sinea mea mi-am pus și eu aceeași întrebare. Copilăria mea mirosea a cărți. Și nu e doar o metaforă. În afară de faptul că am iubit cărțile de când mă știu mi-a plăcut întotdeauna să le simt mirosul. Citeam și din când în când îmi băgam nasul între pagini să simt mirosul cernelii tipografice. Mai ales cărțile noi-nouțe aveau un miros de neconfundat care îmi plăcea foarte mult.

         Da, copilăria mea mirosea a cărți. Acum, când stau să mă gândesc la zilele acelea fără griji, parcă îmi pare rău că nu am profitat mai mult de soare, de aer, de natură, de libertatea pe care ți-o dau lungile zile de vacanță. Îmi pare rău că nu am alergat destul, că nu am bătut mingea pe stradă, că nu am intrat  desculță prin bălți, că nu am făcut năzdrăvănii pe care să le povestesc într-o zi nepoților.

         N-am făcut nimic din toate astea pentru că stăteam de dimineața până seara cu nasul în cărți.  Le citeam și le miroseam. Eram în vacanța de vară de la sfârșitul clasei a VI-a când în trei zile am citit patru volume: Cei trei mușchetari și După douăzeci de ani de Alexandre Dumas. În a patra zi bunica mea m-a scos cu forța afară din casă și m-a trimis la joacă.         

         Nu am renunțat nici acum la obiceiul de a mirosi cărțile. Ba chiar pot să spun că m-am perfecționat și am ajuns la nivelul la care pot să recunosc cu ochii închiși vechimea unei cărți doar după miros. Sau pot să spun dacă a fost tipărită la o editură din străinătate (de exemplu cărțile din Franța au un miros pe care îl recunosc dintr-o mie). Pentru mine un ziar nu va mirosi niciodată ca și o carte, un atlas nu va mirosi ca și un roman iar un manual de școală ca o revistă . O să îmi placă întotdeauna mirosul de hârtie, cerneală și clei, o să miros cărțile în continuare și sper să am suficient timp încât să citesc tot ce mi-am propus.
         Copilăria voastră ce miros avea ?