Toți cei care te cunosc, îndeaproape sau doar din vedere, au o părere despre tine. Bună, rea, nu contează, e în natura umană ca fiecare individ să își formeze propriile păreri despre cei cu care interacționează. Cei care te știu personal  își formează opinia pe baza experiențelor comune iar restul pe ceea ce au spus alții, adică pe ”auzite”. Până la urmă e dreptul fiecăruia să aibă propria părere că doar nu gândim toți la fel. Noi însă avem de ales între a accepta, a respinge sau pur și simplu a ignora ceea ce gândesc alții despre noi iar această alegere ne afectează starea interioară de bine. Este vorba despre atitudine și perspectivă.

       Ușor de spus, greu de făcut. Dacă cineva te întâmpină cu o frază de genul arăți tare rău astăzi, nu te simți bine? este foarte posibil ca dintr-o dată să te simți jalnic și chiar să descoperi simptome care să îți confirme starea de boală. În schimb, dacă atunci când deschizi ușa biroului colegii îți spun că arăți minunat, vei simți imediat cum îți cresc aripile și începe să-ți curgă elanul prin vene. Sunt mulți care declamă că sunt imuni la ceea ce spune gura lumii dar e foarte, foarte greu să nu îți pese chiar deloc de ceea ce se spune despre tine mai ales atunci când e vorba de lucruri negative. Poți să te afli pe lista propușilor pentru premiul Nobel dar dacă auzi despre o persoană la care ții cu adevărat că a spus despre tine că ești prost, tot îți intră un ghimpe în inimă.

        Trăim în comunități și avem nevoie de confirmări. Că suntem frumoși, că suntem buni, că suntem deștepți, că avem succes. Nu este suficient să ne uităm în oglindă și să fim mulțumiți de ceea ce vedem. Atâta timp cât cei din jur au o părere proastă despre noi nu ne simțim întregi iar calea spre împlinirea interioară merge cu pas șchiopătat. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, vrem ca cei din jur să ne placă, să fim agreați și să se vorbească frumos despre noi. Dacă vreți neapărat, puteți să mă contraziceți dar cred că nu veți găsi decât cazuri izolate, poate ceva călugări budhiști care trăiesc într-un zen continuu înfrățiti doar cu energiile cosmice fără să aibă tangențe cu semenii pământeni.

        Ce mi se pare mie interesant este că dorința aceasta (firească) vine cumva în cercuri concentrice cu amplitudine din ce în ce mai mare. În centru se află propriul ego apoi aria se tot lărgește. Mama, familia, apoi școala, orașul, țara, fiecare dintre noi am vrea ca acestea să fie cele mai bune din lume, să fie percepute numai în superlative și să aducă un plus de mândrie aparținătorilor. De câte ori nu v-ați umflat în pene la auzul că o mare personalitate a terminat același liceu cu voi? Sau că orașul în care locuiți are cele mai frumoase parcuri? Sau că românca Simona Halep a câștigat un meci important? Chiar dacă nu avem niciun merit direct și nu am fost implicați cu nimic în atingerea vreunui criteriu laudativ, orice știre sau afirmație de acest gen ne atinge coarda sensibilă a inimii și ne gâdilă în mod plăcut orgoliul.

        Cred că de aceea articolele apărute în presă în care turiștii străini își spun părerea despre România au atât de mare succes. Vorbesc, bineînțeles, de cele apreciative și nu de cele în care se vaită de starea drumurilor, de calitatea proastă a serviciilor sau de aroganța funcționarilor. Despre astea numai noi avem voie să ne plângem. Străinii au dreptul doar să laude sarmalele, mămăliga sau palinca și să elogieze Cimitirul vesel, Transfăgărășanul și Mănăstirile din Bucovina.

        Ne umplem de mândrie și când străinii spun că avem câteva orașe istorice frumoase, o deltă unică în lume, că restaurantele sunt deschise toată ziua, că internetul are cea mai mare viteză, că berea și taxiurile sunt ieftine sau că limba română este melodioasă. Ne enervează însă și ni se par răutăcioase comentariile prin care suntem descriși ca fiind lipsiți de zâmbet, mereu încruntați și puși pe harță. Sunt mulți turiști care au spus că prima lor impresie despre România a fost că toată lumea se ceartă ceea ce ar cam trebui să ne pună pe gânduri.

        În afară de ceea ce ne place/ nu ne place ar mai fi o a treia categorie de impresii. Cele care ne surprind. Prin ochii unui străin vedem lucruri pe care, obișnuiți fiind cu viața de aici, nu le-am fi observat niciodată. Lucruri banale, care se întâmplă în jurul nostru zi de zi dar pe care nu le-am scos niciodată din context. Altora însă le-au sărit în ochi ca fiind amuzante sau doar ciudate.

        Cum ar fi faptul că mâncăm aproape orice cu pâine. Până și pireul de cartofi sau cartofii prăjiți îi mâncăm cu pâine. Un alt exemplu ar fi marea spaimă națională, curentul. Acesta este specific românesc și nimeni nu ar deschide un geam în tramvai chiar dacă afară sunt 40 de grade. Să te tragă curentul poate fi la fel de grav ca și o boală în fază terminală.

        Ce-au mai observat străinii este că românii îşi scot tot timpul încălţările înainte de a intra în casă ceea ce pentru un musafir poate fi supărător. (Am pățit și eu la o pensiune în Sovata unde proprietarul ne-a impus să ne descălțăm la intrarea în vilă. Aveam camera la etaj și mi s-a părut total aiurea să urc scările desculță mai ales că era destul de frig când soluții ca cea de aici sau de aici ar rezolva problema cât ai zice pește). Dar se pare că românii preferă să menţină mai degrabă podelele curate decât plamânii și spun asta pentru că toată lumea a observat că aici se fumează o cantitate impresionantă de țigări.

        O altă observație care mi-a ridicat un semn de întrebare: Ce părere aveți despre faptul că atunci când un bărbat (român) intră într-o încăpere dă mâna doar cu bărbații în timp ce femeile sunt lăsate la o parte? Iar asta nu reprezintă o impolitețe ci pur și simplu așa e obiceiul locului. (Un englez sau un neamț nu ar face niciodată asta)

        Dar să revenim la oile noastre și la cât de mult contează părerea celor din jur. E importantă, trebuie să ținem cont de ea dar în niciun caz nu ar trebui să devină un element de stres. Nu putem controla gândurile nimănui și n-o să putem fi niciodată pe placul tuturor. Iar dacă cineva nu ne place sub nicio formă nu înseamnă că a venit sfârșitul lumii. Nimeni și niciodată nu va reuși să ne facă să ne simțim de nimic  decât dacă noi  îi permitem acest lucru.

Read More

        Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu 🙂

        Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.

        Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin,  de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.

        Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește 🙂 Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?

        Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?

        Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?

        Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim.

Read More

        Poate cineva să-mi spună cine sunt ”specialiștii de la Academia Română”? Or fi specialiștii de la resurse umane, or fi inspectorii de specialitate, șefii de servicii, consilierii juridici sau poate îngrijitorii cu normă întreagă? Că mă gândesc că academicienii înșiși nu ar fi putut da sugestia introducerii unui manual de educație fizică elevilor de clasa a V-a. Sau cel puțin așa sper. Sper că titlul de academician încă se mai dă pe drept și că o astfel de onoare nu poate fi cumpărată așa cum se întâmplă cu diplomele de licență, de masterat sau de doctorat.

        Când Liviu Pop, ministrul Educației Naționale a anunțat introducerea acestui manual,  toată lumea i-a sărit în cap. Ca să se apere, acesta a declarat într-o conferință de presă că n-a fost ideea lui ci manualul a fost realizat la sugestia specialiștilor de la Academia Română și de la facultățile de profil din țară. Cu alte cuvinte, a aruncat mâța moartă în curtea vecinului deși, dacă stau un pic să mă gândesc și fac o analiză pe text, mâța asta nu e moartă de-a binelea din moment ce ministrul, citez,  ”nu vede care este în fond problema că există un manual”. În plus, pentru liniștea părinților, promite că nu se vor da lucrări de control la educație fizică din manual și nici nu se vor da teme pentru acasă. Și, foarte important de precizat, nici măcar pentru vacanță! Ce să înțelegem din asta, că manualul nu va avea nicio utilitate?

        Dacă totuși gândim în perspectivă, s-ar putea ca acesta să fie de acum înainte baza de plecare pentru editarea câtorva culegeri de exerciții și probleme de educație fizică și, mai mult ca sigur, a unor caiete speciale absolut obligatoriu de cumpărat la începutul fiecărui an școlar. De fapt, s-ar putea să avem o surpriză și acestea să fie deja în drum spre editură purtând mențiunea bun de tipar.

        Ce vor învăța copiii de clasa a V-a din manualul de sport? Definiția fotbalului? Probabil vor avea de memorat fraze de genul Handbalul este un sport de echipă care se joacă între două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare… Bine, stai jos. 10! Popescule, câte minute ține o repriză? Ăăăă… 45? Nu, stai jos, 4! Aia e la fotbal. Trecem la capitolul doi: tenis. Cum se ține scorul într-un set. Câte puncte consecutive trebuie să câștige un jucător imediat după ”egalitate” pentru a câștiga game-ul. Sau poate se va merge mai mult pe partea practică și copiii vor învăța despre scandalurile din fotbal? Despre cum se organizează blatul perfect sau despre extravaganțele jucătorilor care își cumpără frigidere bătute cu cristale swarovski?

        De ani de zile se vorbește despre revizuirea programelor școlare și despre o reformă a învățământului dar toți miniștrii care s-au perindat la guvern au înțeles că trebuie să înceapă cu modificarea structurii anului de învățământ. Că ăsta e cel mai important lucru și fără excepție au schimbat trimestrele în semestre, au modificat lungimea vacanțelor, au mutat data începerii sau a terminării cursurilor și au schimbat data tezelor. Au mutat data examenelor, le-au trimis din vară în toamnă și din toamnă-n iarnă, au scos notele și le-au înlocuit cu calificative, au înlocuit admiterea la liceu cu examenul de capacitate, apoi cu evaluarea națională, au schimbat ponderea notelor, a mediilor și… cam atât.

        Acum că s-au perindat toate variantele posibile trebuia să apară o noutate absolută și a apărut manualul de sport. Urmează cel de dirigenție. Pardon, de Consiliere și orientare că doar ne-am reformat și nu mai cadrează arhaismele astea. Și nu, nu e glumă, ministrul nostru a declarat că nu va mai exista nicio materie fără manual. Nu mai știu cum e acuma, se mai dau note la purtare? În caz că da, e musai să apară și un manual de purtare. Mă întreb cine ar fi cel mai potrivit autor?

 

 

Read More

        De foarte mică am fost învățată că singura cale în viață este munca. Cuvântul ”noroc” se referea eventual doar la a-ți scăpa din mână felia de pâine unsă cu unt cu fața în sus ori la a opri aragazul cu o secundă înainte de a da laptele în foc. ”Norocul și-l face omul cu mâna lui” a fost expresia în care am crezut mereu. Sigur că de-a lungul vieții există oportunități care îți apar în față  și care nu stau să te aștepte la nesfârșit dar eu cred că până și aceste circumstanțe le vezi și le valorifici (sau nu) tot în funcție de modul în care te-ai format ca om, în care ai fost educat și în care ți-ai format personalitatea.

        Am crezut mereu că doar munca, munca și iar munca e singura cale de a reuși în viață. E drept însă că reușita e un concept care are multe interpretări și de mult prea multe ori se oprește undeva la agonisirea de bunuri materiale. Nu cred totuși că este suficient să stai cocoțat pe un munte de arginți ca să ai mulțumirea și împlinirea sufletească de a te bucura de viață, de a te trezi cu zâmbetul pe buze dimineața și de a avea somn liniștit cu vise colorate în fiecare noapte. Și nici puterea pe care ți-o dă escaladarea piramidei sociale nu cred că te face fericit pe termen lung.

        Pentru un copil așa cum am fost eu a munci era sinonim cu a învăța. Și am învățat. Din primele clase până am terminat facultatea, fără să mă plâng, fără să mi se pară că fac un efort prea mare și niciodată nu mi s-a părut fără rost. Am învățat la toate materiile și din fericire am găsit întotdeauna ceva plăcut în orice am studiat. Exceptând cazurile în care plecam cu toată clasa, am chiulit o singură dată în toată perioada liceului la o oră de istorie și atunci parcă nu mi-a tihnit de nimic. Nu întârziam la ore, nu mă ceream să plec mai devreme, îmi făceam temele, învățam pentru teze fără să sar capitole, citeam și cărțile obligatorii și cele facultative, îmi completam fișele, îmi scriam compunerile ba chiar de multe ori se întâmpla să le scriu și pe ale colegilor 🙂 Pe scurt, am fost un copil așa cum le-ar plăcea tuturor profesorilor să fie toți elevii.

        N-am lipsit de la școală decât foarte rar și trebuia să fiu foarte bolnavă ca să mă țină mama acasă. De fapt cred că asta s-a întâmplat doar de două ori, prima dată în clasa a treia când am făcut scarlatină și a doua oară în clasa a șaptea când nu mai știu ce am avut, un fel de alergie dacă îmi aduc bine aminte. Dacă făceam o simplă răceală sau guturai nu se punea problema să stau acasă și să pierd lecțiile, ai mei mă trimiteau la școală în ideea că în viață trebuie să muncești și în situațiile mai dificile iar asta e un lucru care se învață de timpuriu. Se vede că principiul acesta s-a lipit bine de mine pentru că după ce am ajuns în câmpul muncii (cine o fi inventat expresia asta?) nu mi-am luat concediu medical niciodată (cu o singură excepție dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată pe larg pentru că implică o adevărată telenovelă, povestea în sine fiind demnă de scenariul unui film).

        Am învățat pe rupte pentru admiterea la liceu, am învățat din greu pentru trecerea în treapta a doua, am învățat zi lumină pentru admiterea la facultate. Am învățat în timp ce alți adolescenți de vârsta mea dormeau până la prânz, bifau condica zi de zi la ștrand, nu pierdeau nicio petrecere până în zori și stingeau ultimii lumina când plecau din discotecă. Am luat culegerile de probleme la rând, am rezolvat toate integralele, am memorat analize literare, am învățat definiții, am reținut clasificări, am mai luat o dată culegerile la purecat, am subliniat manualele din scoarță-n scoarță, am mai citit un capitol, m-am întors când mi se părea că nu-mi aduc aminte ceva, am subliniat, mi-am notat, am repetat… până am știut tot. Și am reușit de fiecare dată. Prin muncă. Multă muncă.

        Apoi am terminat cu școala. Și deși evenimentul de absolvire nu avea nici pe departe fastul de acum, nu ne puneam robă și eșarfă și nici nu aruncam toca în aer, am avut un uriaș sentiment de satisfacție. Satisfacția atingerii scopului final, a datoriei împlinite, satisfacția parcurgerii cu succes a unei părți importante din drumul vieții. Nu că făcusem eu ceva extraordinar (doar erau mii de absolvenți în aceeași ipostază cu mine) dar credeam că am niște merite care vor fi, nu neapărat apreciate, dar cel puțin recunoscute de societate pentru că, nu-i așa, prin muncă obținusem statutul la care aspirasem.

        Naive așteptări, cumplite dezamăgiri, mizerabile deziluzii… Primisem repartiție într-o fabrică, eram la primul loc de muncă și aveam deci dreptul să cer o locuință, un apartament închiriat de la stat așa cum făcea toată lumea pe vremea aia. La scurt timp după ce am depus cererea, în holul de intrare de la poarta fabricii s-au afișat listele cu ordinea de priorități. La ”2 camere”, că doar la atât mă încadram după numărul membrilor de familie, eram pe poziția 23 din 24 de nume înscrise.

        Am studiat cu atenție lista și mi-am dat seama că aproape pe jumătate din cei de deasupra mea îi știam din școala generală. Majoritatea nu terminaseră liceul, unii făcuseră școala profesională și aveau o meserie gen prelucrător prin așchiere dar nici unul dintre ei nu făcuse o facultate. Nu-l cunoșteam pe cel de pe primul loc dar pe poziția a doua era unul care rămăsese repetent în clasa a șasea (lucru rar întâlnit pe vremea când de la partid se cerea ca rata de promovabilitate să fie de 100%) iar acum era muncitor necalificat. Departajarea cea mai importantă se făcea la meserie/ocupație. Avea punctaj mult mai mare decât mine care eram ”personal TESA” și eram la ani-lumină distanță față de el. Stăteam și mă holbam la listele alea și nu-mi venea să cred. Patria avea nevoie de muncitori și le oferea toate drepturile în timp ce serviciile mele după 16 ani de școală erau absolut insignifiante. Patria, partidul, că tot aia era, mă ignora complet.

        Dintr-odată m-am simțit ca un gunoi. Nedreptățită, umilită, frustrată, inutilă, o entitate neglijabilă lipsită de orice valoare. După ani de învățătură, societatea în care trăiam nu dădea nici doi bani pe mine. Mi-a fost greu să trec peste acel moment și într-o fracțiune de secundă tot sistemul meu de valori s-a prăbușit. Tot ce făcusem până la acea dată făcusem prin muncă și cu toate astea, deși ajunsesem prima, reușita nu era de partea mea iar laurii succesului fuseseră deja dați. Aveau să mai treacă ani mulți până să-l aud pe Bill Gates cu a sa celebră frază: Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea. Nu-i vorbă că deja mă obișnuisem pentru că, nu-i aașa, tot ceea ce nu te doboară ajunge să te întărească dar parcă tot mi-au picat bine vorbele lui. Se vede treaba că se întâmplă și la case mai mari. E o consolare slabă dar e reconfortant să știi că mai există și alții în situații ca a ta.

        Anii au trecut și  multe lucruri s-au schimbat. Multe, nu toate. Un singur lucru vă mai spun azi. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi iubesc mai mult pisica. 

Read More