Picura ușor iar stropii mici de apă mi se prelingeau pe jacheta de fâș bleumarin special cumpărată pentru a face față nesfârșitelor ploi din Anglia și mă felicitam în gând pentru investiția bună pe care o făcusem. De fapt nu era chiar o investiție pentru că o luasem ca de obicei de la reduceri dar chiar și așa mă simțeam foarte bine îmbrăcată și în largul meu. Nu ieșeam cu nimic în evidență iar asta îmi dădea un sentiment de siguranță care în urmă cu câțiva ani îmi lipsea cu desăvârșire atunci când mă aflam în străinătate. Păream mereu stingheră sau poate doar eu aveam impresia că toți ceilalți din jurul meu știau exact ce trebuie să facă, în ce direcție să meargă, ce reguli să respecte, cum să se poarte sau cum să vorbească. Eram sfioasă și temătoare să nu deranjez și mi se părea că fac notă discordantă cu localnicii sau cu hoardele de turiști gălăgioși pe care îi întâlneam mai peste tot. Acum însă nu mai simțeam nimic din toate acele trăiri. Eram încrezătoare, mă purtam firesc și nimic nu mi se mai părea surprinzător.
Ieșisem din magazin și rămăsesem în dreptul ușii privind mulțimea de trecători care se plimbau agale pe strada mare din Birmingham de parcă ar fi avut la dispoziție tot timpul din lume. Cred că de fapt se cheamă New Street dar mie îmi place să-i spun strada mare. Este corso al lor. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu voia să treacă în fața celuilalt și nimeni nu voia să intre primul nicăieri. Prin fața mea se perindau femei în sandale și geci de iarnă împingând cărucioare cu copii plictisiți, adolescenți pistruiați cu căști în urechi, bărbați în costume scumpe și cravate de mătase, pakistanezi cu haine viu colorate, indieni cu bărbi lungi și turbane strânse rigid în jurul capului, japonezi cu aparate de fotografiat întinse spre fațadele clădirilor, fete grase cu fuste exagerat de scurte lăsând la vedere pulpe groase fără nicio urmă de timiditate, bătrâni conducând scaune rulante cu motoraș electric și familii de negri înconjurați de copii cu ochi mărgelați. Aveam impresia că e aceeași imagine care se repetă iar și iar precum un carusel care se învârte deși era evident că mulțimea se scurgea alene în josul străzii lăsând loc următoarelor valuri de pietoni.
M-am întors înspre vitrina cu cosmetice viu colorate unde tronau o multitudine de sticluțe, flacoane și tuburi pline cu răsfățuri aromate. Prin ușile larg deschise se auzea muzica veselă iar mirosurile de vanilie, cocos și căpșuni se împleteau înnebunitor încât îți venea să muști din bombele de baie și din săpunurile la vrac tăiate în forme neregulate. O așteptam pe sora mea care rămăsese în magazin când am zărit-o privindu-se într-o oglindă în timp ce-și dădea pe buze cu ceva dintr-o cutiuță rotundă. Se apropia și se depărta studiindu-se din mai multe unghiuri și își zâmbea părând mulțumită de rezultat. Un băiat pe care inițial îl crezusem fată îi explica ceva luând din când în când câte un produs de pe raft pe care apoi îl punea cu grijă la loc. 
Sora mea se prefăcea că îl ascultă cu atenție dar eu vedeam cum de fapt îi studia machiajul strident al ochilor, unul vișiniu iar celălalt verde neon. Era un copil tânăr, tuns asimetric, care purta bocanci portocalii cu șireturile desfăcute și un șorț mare negru, uniforma personalului din magazin. Avea urechile perforate de sus până j0s de cercei de argint, un zâmbet întins pe toată fața și se vedea de la o poștă că îi făcea plăcere să lucreze acolo.
M-am bucurat să văd că sora mea se simte bine înăuntru și dintr-odată m-a cuprins un sentiment foarte greu de descris în cuvinte. Ceva între duioșie, fericire și tandrețe, o eliberare profundă și absolută a unei greutăți purtate prea mult în suflet. Am simțit cum mi se ridică povara de pe umeri ca o expirație profundă a unui aer pe care îl ținusem îndelung în plămâni și parcă tot universul s-a limpezit în acea clipită făcând loc unei lumini calde ce mă învăluia drăgăstos. Am răsuflat ușurată strângând sub pleoape o primăvară așteptată cu scutul pe inimă și revelația și-a făcut brusc loc în timp ce toate lacătele au căzut deschizând larg calea speranței. Sora mea era bine din nou. În bătălia cu cancerul învinsese viața.
Teroarea și suferința, amărăciunea, deznădejdea, tristețea, așteptarea, slăbiciunea și umilința de pe holurile spitalelor erau acum departe, într-o altă viață și într-un alt timp. Meciul macabru în care tortura psihică juca rolul arbitrului se încheiase fără să o poată îngenunchea iar fericirea era acum de partea noastră.
M-am întrebat adesea care e mai grea suferința fizică sau suferința psihică și probabil n-o să aflu răspunsul niciodată. Cumplit e când le porți pe amândouă dar e îngrozitor de greu să fii neajutorat când nu poți să faci nimic pentru cei dragi de lângă tine. Acum sora mea e bine chiar dacă de la chimioterapiue are venele arse, oasele decalcifiate și inima slăbită. Sabia lui Damocles e încă acolo, la fel cum e pentru noi toți pentru că pe lumea asta nu există nimeni care să poată garanta pentru ziua de mâine. Doar că cei care au trecut pe lângă moarte au privilegiul de a vedea și simți viața în toată splendoarea ei.
