Stau în genunchi pe covorul gros cu modele persane pe care care se conturează arabescuri verzi pe un fond vișiniu în timp ce cu vârfurile picioarelor ating fotoliul cu brațe rotunjite îmbrăcate în catifea. Sunt aproape de soba de teracotă  fierbinte care radiază căldură mai mult decât e necesar dar moleșeala în care te învăluie e totuși plăcută. Glasswand-ul dintre cele două încăperi este închis așa cum stă toată iarna iar camera s-a umplut de mirosul puternic de cafea proaspăt măcinată. Sora mea stă întinsă pe covor alături de mine și împreună admirăm noile jucării primite în dar în aceeași seară: o canapea cu trei locuri pentru păpuși și un șezlong care se poate plia . Canapeaua e din lemn vopsit maro și are o tapițerie dintr-un fel de burete alb-gălbui cu cusături ce imită întocmai un model real iar șezlongul are un spătar care se poate fixa în trei poziții diferite. Suntem fascinate și ni se par cele mai frumoase jucării primite vreodată.

        Ni le-a adus tușa Rica de la București așa cum face în fiecare an când vine în vizită la sora ei, adică la Mimi, bunica mea. Și mama, și noi copiii o așteptăm cu mare drag nu numai pentru cadourile pe care ni le aduce ci pentru toată atmosfera care se creează în jurul evenimentului de fiecare dată. Geamantanul ei miroase înnebunitor a cafea. Are o sursă de unde procură cele mai bune boabe pe care ni le aduce gata râșnite, numai bune de fiert cu caimac pentru mica plăcere din fiecare dimineață. În afară de cafea, mai face rost de creme de față poloneze, niște cutiuțe mici și albe cu capac roșu care conțin o poțiune cu un miros specific după care mama și Mimi sunt înnebunite. Toate trei vorbesc și râd în același timp. Tata e în altă cameră, ca de obicei cufundat în lectură și ne-a lăsat pe noi, femeile să povestim de-ale noastre.

        Eu nu ascult ce se vorbește, cuvintele îmi trec pe lângă ureche fără să le interpretez dar simt că au bucurie în ele și asta mi-e de ajuns. Îmi privesc mulțumită jucăriile ascunse sub masa ovală cu picioare sculpatate. Ciucurii roșii ai feței de masă cu cusătură în chelim atârnă stingheri iar eu nu înțeleg de ce mama nu ne lasă să-i împletim câte trei precum codițele fetelor de la școală. Ne spune că nu e frumos deși eu nu sunt de aceeași părere dar sunt prea mică pentru a fi luată în serios. E deja târziu și închid ochii pentru o secundă căscând cu gura până la urechi fără să mi-o acopăr cu mâna pentru că știu că nu mă vede nimeni. 

        Deschid ochii și nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Deși pare că totul e la fel, dintr-odată s-au schimbat toate. Au trecut câteva zeci de ani într-o clipire de ochi și au trecut mai repede ca un vis. Covorul e ros și parcă mai subțire, masa are câteva zgârieturi pe care nu le știam iar luciul a dispărut complet. Sunt tot pe covor dar în genunchi și o țin moale de mână pe mama întinsă pe pat. Doarme și respiră greu. Îi vorbesc sperând să mă audă. Încerc să-i spun cât de mult o iubesc dar lacrimile mi se rostogolesc cascadă și cuvintele mi se opresc în gât. Știu că sfârșitul e aproape și mă străduiesc cu disperare să-mi întipăresc în minte fiecare linie a feței, fiecare rid, fiecare cută, fiecare șuviță de păr. Și mâinile ei moi și calde. Ah, să nu uit nimic, să le pot simți și de-acum înainte când mi-o fi mai dor…Îmi îngrop fața în părul ei să-i simt mirosul pe care îl știu atât de bine. Mișcarea mea bruscă o face să deschidă ochii iar tata, care e lângă fereastră zâmbește și îi spune cu drag Au înflorit ghioceii în grădina noastră… Mama se uită trist înspre el rostind abia auzit De-acum înainte s-or bucura alții de ei…

        Mama mea, cea mai bună mamă din lume, a murit în ziua de 2 februarie. Sunt devastată, cu sufletul greu ca un bolovan și cu mintea complet goală. Toate durerile lumii le-am strâns acum în mine și știu că dorul o să mă sfâșie de-acum înainte din ce în ce mai tare. Nu ești niciodată pregătit pentru acest moment care întotdeauna vine prea devreme…

Read More

        A trecut una dintre cele mai urâte săptămâni pe care le-am avut vreodată. Poate cea mai grea și cea mai lipsită de speranță, cu multă tristețe, ploaie și gânduri negre, o săptămână în care am cărat tot universul pe umeri și m-am sufocat sub apăsarea din care încă nu mă pot desprinde.

• Am plâns de multe ori, uneori cu lacrimi apoase care se rostogoleau fără să le pot opri, alteori în hohote înfundate, am plâns mergând pe stradă, alteori cu capul ascuns în pernă. Am plâns în fiecare zi și în fiecare noapte.
• Am ascultat obsesiv Barcarola lui Offenbach, un mic fragment de operă, ușor ca un clinchet de clopoței, care mi-e foarte drag și cunoscut pentru că îl auzeam în fiecare zi când mama îl cânta încetișor în timp ce își adormea nepoții. Mi-a spus că mi-l cânta și mie când eram mică dar de atunci nu îmi mai aduc aminte.
• Am citit, de fapt am recitit schițele lui Caragiale. Dumnezeule, parcă citeam știrile actuale de pe internet, au trecut mai bine de 100 de ani de când au fost scrise și lucrurile în țara noastră continuă să se întâmple exact la fel. Pot să afirm că nu s-a schimbat nimic, suntem doar o altă generație.
• M-am enervat îngrozitor când la poșta vamală mi s-a calculat TVA pentru un pachet pe care l-am primit de pe strawberrynet. Ăștia nu mai știu ce să inventeze ca să te sâcâie cât mai tare cu putință. După ce au îngreunat tot sistemul iar acum un pachet intrat în România ajunge la Cluj abia în două săptămâni de parcă l-ar transporta cu trăsura cu cai, s-au gândit să bage și TVA deși acesta e plătit deja. Am făcut cerere de rambursare și o să vă povestesc tot fluxul de returnare într-un articol viitor.
• Am descoperit uleiul de măsline cu trufe. Este ceva absolut delicios, câteva picături pe o feliuță de pâine prăjită sau pe o baghetă crocantă și se obține imediat o gustare de care nu te mai saturi. Pe acesta l-am cumpărat din Kaufland dar am văzut că a fost ceva asemănător și la Lidl, la săptămâna italiană, parcă. 
• Am aflat ce înseamnă de fapt homeopatia. Auzisem vag acest termen dar cum până acum nu am fost interesată de acest subiect nu i-am dat importanță și cu toate că era mai bine să nu fi fost cazul, uite că viața te aduce în tot felul de situații. Mi s-a părut foarte interesantă ideea și sunt hotărâtă să citesc cât mai mult și să aprofundez această temă. Dacă știți ceva interesant, spuneți-mi și mie.
• Am văzut un documentar cutremurător despre copiii ilegitimi născuți în Irlanda ultra-catolică în anii 50-60-70 și pe care, practic, biserica i-a vândut unor familii adoptive forțând mamele să-și dea acordul. Filmul a fost realizat în 2014 de BBC, se numește Ireland’s Lost Babies și l-am văzut la televizor pe Digi 24 dar, dacă vreți să îl vedeți, îl găsiți și pe internet. Merită văzut. Este încă un abuz făcut în numele unei credințe.

Vă doresc o săptămână frumoasă și un februarie cât mai scurt.

Read More

        Să faci o călătorie în America înainte de 1989 era cam același lucru cu a face o incursiune pe lună, de aceea, atunci când mătușa mea s-a întors din Cleveland după 6 luni petrecute acolo, toată familia  a primit-o ca pe un star de cinema și timp de câteva săptămâni a fost invitată la masă duminică de duminică, pe rând, de către toate neamurile dornice de a afla cum trăiesc oamenii pe altă planetă. Trăiau bine-merci și nu exista termen de comparație, aveau mâncare pe toate gardurile, televizoare color, mașini de spălat din care scoteai hainele gata uscate și niște cuptoare în care băgai mâncarea la încălzit direct pe farfuria din care urma să mănânci. Se numeau cuptoare cu microunde și în ele floricelele de porumb explodau direct într-o pungă de hârtie maro cu care stăteai apoi în fața televizorului butonând telecomanda (altă mare minune) și schimbând între zeci de canale.  Mi-am dorit un astfel de cuptor cu microunde înainte să văd vreunul în realitate iar peste câțiva ani mi-am îndeplinit dorința și cred, în continuare, că este una dintre cele mai mari invenții folosite în bucătărie.

        Apoi mi-am dorit un fax 🙂 Da, un fax deși nu prea știam la ce mi-ar putea folosi și l-am vrut mai mult ca pe o jucărie. De fax am auzit prima dată în zilele revoluției când am stat lipită de televizor  și am trăit cu intensitate maximă toate aberațiile care ni s-au servit atunci pe tavă. Acum, după atâția ani, totul mi se pare o mascaradă dar atunci credeam fără să am nici cea mai mică îndoială că generalii de armată dădeau ordine prin intermediul televiziunii și cereau, tot din studiouri, să li se transmită informații prin telex și fax. Fax? Habar n-aveam ce era aia, atunci am auzit pentru prima oară acest cuvânt. Nu auzisem, nu văzusem, nu știam ce e acela un fax, exact așa cum acum cei tineri habar nu au ce e acela un telex. Deci tovarășul general Gușă m-a făcut să mor de curiozitate făcându-mă să mă întreb ce este un fax. Aveam să aflu peste câteva luni când, la firma unde lucram,  a apărut o astfel de chestie în secretariat. Mi s-a părut o invenție extraordinară și mi-am spus că tehnologia a ajuns foarte departe… După câțiva ani mi-am făcut damblaua și mi-am cumpărat  un fax pentru acasă pe care cred că l-am folosit de maxim cinci ori dar era ceva revoluționar pentru acea vreme în care nu se auzise de internet nici măcar prin dial-up.

        De curând am mai auzit de o invenție legată de bucătărie. Mi-e și jenă să recunosc, mă simt ca și cum până acum aș fi trăit sub o piatră dar eu habar n-am avut ce sunt alea plite cu inducție. Pur și simplu nu știam că există, poate că am văzut, poate că am trecut pe lângă așa ceva dar am crezut că sunt plite vitroceramice obișnuite pentru că arată exact la fel. Dar, nuuuuu… plitele cu inducţie încep să încălzească doar în momentul contactului dintre suprafaţa vitrată şi fundul vasului utilizat. Practic, nu ai cum să te arzi folosind o plită cu inducție pentru că nu se încălzește decât vasul în care faci mâncarea. Adică plita rămâne rece. Am văzut cum funcționează asta fiind în vizită la niște prieteni care se mutaseră la casă nouă și aveau o plită Beko. Tare m-am minunat dar nu m-am exprimat cu voce tare ca să nu par chiar înapoiată 🙂 Sunt depășită de evenimente, ce mai…Dar cum mie mi-a plăcut fizica întotdeauna, după ce am venit acasă am căutat pe internet să văd principiul după care funcționează că prea părea de domeniul SF. De fapt e foarte simplu: o bobină instalată sub plită produce un câmp magnetic puternic care induce în fundul vasului de metal un curent electric iar acesta începe să se încălzească. Doar vasul. Mi se pare genială ideea. Dacă plita rămâne rece, vă dați seama cât de ușor se curăță de stropii de mâncare care nu se vor arde niciodată? 🙂 La asta m-a dus mintea prima dată. La cât de ușor aș curăța o astfel de plită. Dacă printre cei care mă citiți sunteți posesori de o astfel de plită, please, please, please... spuneți-mi dacă sunteți mulțumiți de ea și ce alte avantaje mai are? Pentru că vreau și eu una!

Read More

        Poate că ați văzut în rezoluțiile mele de început de an (atât în 2015 cât și în 2016) că mi-am propus să economisesc și, cel puțin anul trecut, am reușit acest lucru. Să ai un fond de rezervă disponibil în orice moment îți dă un confort psihologic foarte mare așa că sfătuiesc pe oricine să facă un efort și să pună bani deoparte indiferent de sumă. Chiar și un leu pe zi pus într-o cutie face să se adune o comoară la un moment dat. Cu toate astea, se întâmplă adesea ca fondul de rezervă să nu fie suficient pentru rezolvarea unor situații neprevăzute când ai o nevoie urgentă de bani. Oamenii gândesc diferit și pentru unii urgență poate însemna renovarea băii, mobilă nouă în bucătărie, covoare noi înainte de Paști, o problemă medicală sau chiar plecarea într-o vacanță. Și atunci apelează la un credit.

        Nu sunt împotriva creditelor, ar fi chiar absurd să gândesc așa după ce am lucrat 20 de ani într-o bancă. Mi se pare că atât la nivel macroeconomic cât și la nivel personal s-au realizat o mulțime de lucruri bune cu ajutorul împrumuturilor și nu de azi, de ieri ci dintotdeauna și peste tot în lume. Singura condiție este ca acestea să fie făcute în deplină cunoștință de cauză fără să te arunci cu capul înainte și poate că ar fi bine ca înainte de a lua un credit să te gândești la câteva lucruri:

1. Ia în considerare valoarea ratei și gândește-te dacă o poți plăti sau nu. Nu te crampona de DAE adică dobânda anuală efectivă , comisionul de analiză sau comisionul de administrare dacă nu înțelegi exact cum se calculează. Până la urmă cel mai important lucru este suma care trebuie înapoiată lunar. Dacă ți se spune că lunar ai de plătit 300 de lei și îți convine acest lucru mi se pare suficient.
2. Înainte de a lua un credit încearcă, măcar două luni, să pui deoparte banii pe care va trebui să-i plătești pentru rată. În felul acesta vei simți la modul real cum împrumutul îți va influența bugetul și vei avea și două rate de siguranță în cazul apariției unor situații sau cheltuieli neprevăzute.
3. Cere să ți se spună sau, pur și simplu, calculează chiar tu care este valoarea totală pe care o ai de înapoiat. Știind dinainte acest lucru te scutește de orice frustrare fără să te trezești pe parcurs spunând vai, dar eu n-am știut acest lucru!
4. Dacă ai nevoie de o sumă mică de bani, de exemplu 2000 de lei,  iar banca îți spune că nivelul minim al creditelor pe care le acordă este mai mare, să zicem 3000, NU lua împrumutul. Caută în altă parte și vei găsi cu siguranță varianta care ți se potrivește.
5. Nu doar băncile oferă împrumuturi. Există și funcționează perfect  așa numitele Instituții Financiare Nebancare care, din punct de vedere al solicitantului, oferă exact același lucru: credite, diferența față de bănci constând doar în criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi autorizația de funcționare. În această categorie intră bătrânele CAR-uri sau cunoscutul Provident. Pentru sumele mici este o opțiune de luat în calcul având în vedere timpul foarte scurt de procesare a cererii. 

        În ultimii ani există un curent puternic anti-bănci în mass media cu care toată lumea s-a intersectat, sunt convinsă de asta. E adevărat că în contractele de acum 7-8 ani au existat multe clauze abuzive și foarte neclare dar, pe de altă parte, au existat și foarte mulți oameni care s-au aruncat cu capul înainte atunci când au luat credite pe care nu le-au putut duce. Îmi aduc perfect aminte cum în dosarele de credit luate pe câte 30 de ani, unii clienți veneau în calcul, pe lângă veniturile lor,  cu veniturile părinților, fraților sau ale nu-știu-căror cumnați care locuiau la aceeași adresă ca și când aceștia i-ar fi ajutat vreodată să plătească ratele. Pur și simplu nu vroiau să se gândească decât la pasul următor: de-a se vedea cu banii în cont. Acum tot ei sunt cei care strigă cel mai tare că băncile sunt de fapt niște cămătari. Nu sunt deloc de aceeași părere iar unele bănci au avut, în mod firesc, o reacție de auto-apărare. Dacă vreți să vă distrați un pic pe această temă, a așa numiților cămătari din bănci, vă invit să urmăriți un clip de 3 minute aici.

Read More