Te salut, generație-n blugi

        Am cinci perechi de blugi. Sau șase? nici nu mai știu exact, oricum nu i-am pus la socoteală pe cei albi pe care îi port numai vara, nici pe cei trei-sferturi care sunt pe ducă și nici alea două perechi de pantaloni scurți din denim. Ar trebui deci să fiu mulțumită și totuși sunt mereu în căutare de alte noi achiziții. De ce? Pentru că nicio piesă de îmbrăcăminte nu e mai versatilă și în același timp atât de clasică precum o pereche de blugi. Nu trebuie să fii fashion designer ca să îți dai seama că jeanșii care ți se potrivesc perfect îți dau o stare de bine și un sentiment de încredere cu care poți apoi începe cucerirea lumii. Cu niște blugi ca lumea, ești bine îmbrăcat tot timpul.

        Când lucram la bancă dress code-ul  nu îmi permitea să merg la serviciu în blugi ținuta business fiind obligatorie, dar de când am schimbat domeniul, n-am mai ieșit din ei. Cred că blugii sunt cel mai bun exemplu cu ajutorul cărora se poate crea un outfit atât dressed up cât și dressed down. Dacă îți pui o cămașă albă, un sacou, pantofi cu toc și blugi ești dressed up, pe când purtând aceeași blugi cu un tricou și adidași, vei fi dressed down.

        Prima pereche de blugi originali pe care am avut-o a fost o pereche de Levi’s pe care îi văd și acum în fața ochilor. Drepți, cu talie înaltă, albastru închis, cu capse de cupru bătute la colțurile buzunarelor, cu cusături paralele făcute cu ață maro groasă și rezistentă  și cu o etichetă de piele la spate pe care era scris cu roșu Quality Clothing – Trade Mark. 

        Aș fi umblat cu eticheta aia pe frunte, atât eram de mândră de blugii mei. Și aveam și de ce pentru că îmi veneau perfect. E adevărat că le făcusem două pense ca să îmi vină mai strâmți pe talie dar nu le stricasem croiul. Am purtat blugii ăia timp de doi ani, zi de zi. I-am purtat și când am fost însărcinată, până în luna a șaptea, când, chiar și după ce am descusut pensele, nu m-au mai încăput. După ce s-a născut Cristina i-am luat din nou și i-am mai purtat vreun an până s-au ros complet de aveam franjuri în loc de tiv. M-a durut inima să renunț la ei dar… pentru că există și un ”dar”, viața lor nu s-a terminat atunci.

        Au renăscut mai ceva ca pasărea Phoenix dar nu din propria cenușă ci din bumbacul tocit de vreme. Inventivul și îndemânaticul meu soț a decupat bucățile bune de material, le-a cusut la mașină unele de altele cu tigheluri paralele și din ele a încropit o fustiță pentru o fetiță de doi ani: fiica noastră. A ieșit ceva minunat! A fost atât de migălos în execuție încât i-a făcut până și găici prin  care să treacă o curea îngustă iar la spate avea, evident, emblema certificată: micșorase eticheta de piele la dimensiuni corespunzătoare unei fuste nu mai mari de-o palmă. Îmi pare rău că nu am nicio poză de atunci dar vă jur că nu era copil mai elegant decât al nostru în tot cartierul 🙂 Fustă de blugi, tricou alb chinezesc cu mâneci scurte și Popeye marinarul desenat pe piept, sandale roșii și genunchii zdreliți mereu. Și nu doar că era bine îmbrăcată dar era și frumoasă de întorcea lumea capul după ea pe stradă. Da, da, știu că fiecare cioară își vede puiul frumos dar în cazul nostru chiar așa era 🙂

        Nu vreau să devin plictisitoare cu amintirile mele din comunism dar cred că dacă pe vremea aia aș fi avut ocazia să văd un magazin cu blugi pentru copii, aș fi leșinat pe loc. (À propos, o prietenă a mamei a ajuns în 1989 în SUA și când a intrat în primul supermarket din viața ei a început să plângă, atât de copleșită a fost de abundența de mărfuri. Aș compara senzația cu cea a unui somalez subnutrit care s-ar trezi brusc în Cora sau în Auchan…) ”Magazinele” de blugi dinainte de revoluție erau situate în căminele studențești unde negrii și arabii își vindeau marfa de contrabandă la prețuri astronomice din geamante ținute sub pat. Și nu numai blugi ci și țigări, cafea, săpunuri Fa sau deodorante Rexona 🙂 Anyway, bine că am depășit faza asta și nici nu vreau să mă mai gândesc cum ar fi fost dacă am fi rămas înțepeniți în sistemul acela.

        Slavă cerului că acum pot să-mi găsesc blugi oricând, oriunde și orice model vreau. Din păcate piața s-a umplut și de tot felul de cârpe, că altfel nu pot să le spun, care deși de la depărtare arată oarecum bine, sunt de o calitate mizerabilă, nu-și păstrează forma, se lasă, se întind, se descos, își transferă culoarea pe piele și, evident, nu țin. Bani aruncați pe fereastră. Ca întotdeauna, și aici se aplică principiul decât mult și prost, mai bine puțin și bun, adică decât 3 perechi urâte, mai bine o singură pereche, dar perfectă.

        Fiecare știe ce model i se potrivește cel mai bine sau, cel puțin, așa ar trebui. Mie îmi plac și cei evazați, și drepți, și skinny. După croiala boyfriend nu mă dau în vânt dar asta nu înseamnă că dacă îi văd pe alte persoane nu-mi plac. Poate pentru că sunt eu o girlie girl nu pot să asociez ceva cu boy în ținutele mele. Hmmm… deși ceasurile boyfriend nu-mi displac. Dar la blugi e cu totul altă poveste. Uite așa arată blugii în care mă simt eu cel mai bine și pe care pot să îi asortez la orice (up-ul și down-ul de care spuneam).        Pe site scrie că sunt skinny dar, de fapt, modelul acesta se cheamă slim-fit, o altă subtilitate a limbii engleze 🙂 Blugii care sunt cu adevărat skinny îmi vin așa de strâmți că parcă sunt niște ciorapi și de când am depășit (cu mult) 50 de kilograme nu-mi mai place cum îmi stă. Oricum găsiți aici toate modelele, pentru toate conformațiile și pentru toate gusturile. Inclusiv din aceia sfâșiați de ghearele ursului 🙂 

        Chiar, cât timp credeți că o să țină trendul ăstaa? La început nu mi-a plăcut deloc, acum îmi place dar încă nu m-am încumetat să port și, cel mai probabil, când o să-mi iau și eu o pereche destroyed, o să iasă din modă 🙂 N-ar fi prima oară când pățesc asta. Mda… v-am spus o grămadă despre dragostea mea pentru denim, acum e rândul vostru. Cât de des purtați blugi și care este modelul vostru preferat?

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.