Lumina verde a semaforului se amestecă tremurând cu roșul celei de la trecerea pentru pietoni și cu stopurile mașinilor din coloana care înaintează lent în timp ce lacrimile mi se împletesc pe bărbie. Îmi aud bătăile inimii pulsând rar și încet în timp ce mintea cere răgaz să accepte gândul dureros că ne întoarcem acasă fără Jax. Pe bancheta din spate pătura murdară și mototolită îi păstrează urma corpului și încă se simte vag mirosul de câine. Jax, uriașul nostru cu ochi negri de smoală a murit și nu o să-l mai vedem niciodată. Și niciodată nu o să-și mai bage nasul ca tăciunele printre zăbrelele gardului când se va opri mașina în fața porții, niciodată nu o să-și mai împingă capul în picioarele noastre de bucurie că ne vede iar, nici nu o să se mai agite când vom foșni ambalaje de ciocolată sau când o să deschidem o cutie de pizza și nici nu o să ne mai murdărească hainele sărind cu labele lui groase cerșind o mângăiere pe capul mare și rotund cu un glob terestru.
Jax nu mai e printre noi și nu mai e al nostru și nu pot să-mi scot din cap părerea de rău că aseară, când încă era pofticios, nu i-am dat și celălalt baton de ciocolată pe care îl mai aveam în bufet. Știam că zilele îi sunt numărate așa că nu mai avea niciun rost să ținem seama de vreo regulă de alimentație corectă și l-am lăsat să se bucure de orice fleac care i-ar mai fi putut aduce o mică plăcere. Jax a fost un câine de curte dar uneori îl aduceam ”la bloc” și era fericit să urce în fugă cele patru etaje pentru ca apoi să se întindă pe covor în fața televizorului, nu înainte de a da o tură prin bucătărie unde dintr-o înghițitură și un limboc apuca toată mâncarea pisicii pe o zi întreagă.
În urmă cu mai puțin de o lună veterinarul i-a pus diagnosticul de cancer și ne-a spus că evoluția va fi extrem de rapidă dar nu ne-am închipuit că totul va decurge la fel de repede ca o clipire de ochi. Apoi am citit pe internet că rottweilerul este una dintre cele mai predispuse rase la această boală cruntă și că de cele mai multe ori, chiar descoperită în stadiu incipient, boala este fatală. Tumoarea pe care o avea la cap era inoperabilă pentru că deja era răspândită pe o suprafață mare și îi afectase o parte din maxilar, nasul și un ochi și cu toate că Jax nu își pierduse deloc pofta de mâncare, slăbea văzând cu ochii. A fost un mâncăcios și un pofticios toată viața lui mai scurtă de șase ani însă nu a fost gras niciodată ci mai degrabă o masă imensă de mușchi tari ca piatra. Avea ceva mai mult de 50 de kilograme, era impunător, masiv, puternic și impunea respect prin simpla lui prezență deși ochii îi trădau caracterul blând și prietenos. Până și pisica Silvestra era mai agresivă decât el și când se întâlneau ea era cea ostilă în timp ce Jax o ignora complet. 
A fost un câine bun și l-am iubit nespus iar când am fost nevoiți să luăm decizia cruntă de a-l eutanasia ne-a făcut sufletul franjuri și inima cioburi. N-am vrut să sufere deși faptul că ne-am asumat dreptul asupra vieții lui îmi trezește încă un crunt sentiment de vinovăție iar îndoielile nu-mi dau pace oricât mă străduiesc să pun în balanță liniștea de care a avut parte la final cu suferința pe care ar fi îndurat-o pentru că moartea, la fel ca la oameni, nu vine tiptil și ușor. Moartea naturală ar fi însemnat sufocare și vomă și sânge și durere și un scheunat jalnic din fundul gâtului așa cum s-a întâmplat în ultima zi. Nimic înălțător.
Sfârșitul lui Jax mi-a dat o nouă lecție de viață și, din nou, oare pentru a câta oară, îmi spun că nu o să mai judec pe nimeni atâta timp cât nu sunt pusă în situația celor pe care îmi permit să-i analizez. Donarea de organe, subiect tabu pentru mulți, mi se părea gestul simbol al umanității și îi judecam aspru pe cei care refuzau acest lucru atunci când un membru al familiei ar fi putut da speranță de viață unor semeni. Mi-am reconsiderat părerea și o să le acord circumstanțe atenuante celor care în momentele cumplite de cumpănă vor alege calea refuzului chiar dacă eu o să susțin în continuare, fără rezerve, această procedură.
Medicul care a pus diagnosticul câinelui în urma unei tomografii computerizate (profesor la Universitatea de Medicină Veterinară) ne-a propus ca după moartea lui Jax să-i lăsăm trupul pentru a fi autopsiat și analizat de studenți, cazul său fiind oarecum mai special și bun material didactic urmând ca apoi să fie incinerat. Ușor de spus, greu de făcut. Sigur că am acceptat gândindu-ne că astfel punem și noi o mână de ajutor întru salvarea unor vieți de animăluțe dar nu e ușor să te gândești ce urmează după ce îți lași câinele acolo. Mi-am blocat astfel mintea și din fericire am reușit ca ultima amintire cu Jax să fie pe masa de tratamente, el dorminnd liniștit și chiar sforăind.
Am ajuns la clinică pe la 5 după masa după un drum care mi s-a părut îngrozitor de lung cu lacrimile înnodate sub bărbie și cu mâna pe laba groasă a bietului cățel care se uita cu ochi rugători la noi implorând alinare. Din când în când încerca să se ridice dar picioarele din spate nu-l mai ajutau și abia putea să-și mai controleze gâtul care îi susținea capul deformat de boală. Vlad l-a dus pe brațe în cabinet, lucru ce ar fi fost imposibil în vremurile lui bune când era o matahală de toată frumusețea. Cântărit pentru a se vedea doza necesară de anestezic s-a văzut că rămăsese doar cu 27 de kilograme. L-am pus apoi pe masa de tratamente, medicul i-a ras un pic blana de pe o lăbuță și i-a pus branula în timp ce eu îl mângâiam pe cap și îi vorbeam la ureche deși am impresia că în ultimele zile își pierduse complet auzul. Stătea liniștit și nepăsător iar singura tresărire a avut-o când Vlad a vrut să iasă din sala de tratamente copleșit fiind de situație. Îl urmărea cu privirea și dacă ar fi putut vorbi l-ar fi implorat să nu îl părăsească în cele mai grele momente ale vieții lui. Nu l-a părăsit. S-a lipit de el, cu capul aplecat peste trupul puțintel ce-i mai rămăsese și au stat nemișcați gând pe gând, piele pe blană și om pe animal preț de câteva minute.
Nu mai percepeam cu claritate nimic din jurul meu și parcă eram transpusă într-o nouă dimensiune necunoscută până atunci. Totul se petrecea cu încetinitorul, vedeam privirea compătimitoarea a medicului care se uita la ceasul de mână și simțeam cu toată ființa mea respirația greoaie a câinelui printre coastele care i se ghiceau prin blana lucioasă și un pic creață. Dintr-o dată horcăiala a încetat brusc printr-un oftat profund ca o ușurare și toată goana nebună s-a transformat într-un sforăit tihnit de se cutremurau pereții. Nu mai era nicio urmă de boală sau necaz și Jax dormea fericit ca pe vremuri când, cu burta plină, se trântea în nisipul fierbinte de unde nu se mai mișca până la apusul soarelui de vară.
Avea în sfârșit liniștea după care tânjise toată ziua. Dormea profund iar mie mi se luase greutatea de pe creier deși nu eram deloc mai relaxată pentru că tot plumbul din lume îmi atârna acum în coșul pieptului. Mai departe ni s-a spus că nu era indicat să asistăm pentru că oricum Jax nu se va mai trezi niciodată. Cumplit cuvânt, niciodată. Am ieșit din cabinet și din clădire fără să știu când, cum și pe unde am ajuns la mașină. Am plâns, apoi m-am întunecat, apoi am plâns iar. Nu am fost pregătită pentru acest moment, de fapt cred că nimic în lume nu te poate pregăti și știu că o să mă bântuie mereu ultimele lui clipe. Mi-am asumat dreptul de viață și de moarte asupra lui iar asta e un fel de povară pe care o voi purta mereu chiar dacă știu că i-am făcut un bine. Aș fi vrut să moară liniștit, în somn, fără să simtă nimic dar acesta e un lux de care nu mulți au noroc. O bucățică din sufletul meu a rămas în cabinetul doctorului și nu o voi reîntregi niciodată. Adio, Jax! Sper să îți fie bine în lumea în care ai plecat.
Am avut si eu grija de o catelusa cand stapanii erau plecati, cane corso. Mi-a fost mila de ea in fiecare seara cand ii era rau de tot si imi era teama ca nu o mai gasesc in viata dimineata. Am lasat-o singura pe la pranz si am stiut ca nu o s-o mai vad niciodata…stapanii ei au venit in seara aceea iar dimineata s-a prapadit si ea. 🙂
Trist. Ciudat si inexplicabil este cum simtim adierea mortii.
Ioana, nu pot sa cred ce citesc, nu vreau sa cred ca merg la Vlad si nu ma mai intampina Jax!! Jax, Jax nu te vom uita catel bun si frumos!!
Of saracul de el si saracii de voi 🙁
vai, imi pare rau sa citesc asta…
Dragul de el….😢😓😓
Ioana, ia uite ici:
https://www.olx.ro/oferta/donez-rottweiler-in-varsta-de-2-ani-IDcd76N.html#ee04e942bc
Îmi pare rău că sunteți triști! Vă înțeleg, e o tristețe cum nu am crezut că poate exista. Până când nu ai un animăluț care necondiționat și sincer te iubeste nu ai cum să înțelegi. Nici eu nu înțelegeam. Acum înțeleg, după ce și cățelușul nostru a plecat sperăm, într-o lume unde e fericit.
Imi pare foarte rau!
Am trecut si eu prin aceasta drama si ma framant chiar si acum, ani mai tarziu, gandindu-ma ca poate nu am procedat corect, ca poate mai avea sanse, ca poate daca si cu parca. In orice caz, a fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodata si am luat multe decizii complicate.
Timpul mai atenueaza un pic durerea asta teribila, dar este cu siguranta un moment foarte dificil. Imbratisari si putere!
Multumesc, o sa trec si peste asta chiar daca de uitat n-o sa uit niciodata.
Ioana,am citit articolul tau cu ochii in lacrimi,e greu sa te desparti de fiintele astea care te iubesc neconditionat.Imi pare tare rau.Sara ,labradorul nostru ne face viata mai frumoasa in fiecare zi si nici nu vreau sa imi imaginez despartirea de ea.
Jax a fost norocos,a avut parte de o familie care l- a iubit pana in ultima clipa…Frumos articol ai scris cu si despre Jax.
Un text emoționant, bine scris.
Regret și eu moartea timpurie a lui Jax dar, crescut la țară, unde era sacrificat porcul precum și miei sau ieduți blânzi, prea multă sensibilitate era considerată o dovadă de slăbiciune. Viața are legile ei dure pe care, vrând-nevrând suntem obligați să le acceptăm.
Draga Ioana,
Azi m-am hotarat sa iti scriu cateva randuri.Sunt cu laptotpul in fata, e mult mai usor sa scriu asa, decat daca, as face-o de pe telefon.
Am terminat munca si ma gandeam ce carte sa citesc astazi?Nu am mai citit nimic de ceva vreme iar astazi am decis ca va fi o zi de relaxare.Fiind singura acasa, mi-am spalat niste fructe si am luat laptopul in brate.Mi-am adus aminete de Cristina si de blogul ei, asa ca am intrat la ea si am citit cateva aricole(prima data cand intru pe blogul ei,mi-a placut foarte mult).
Apoi m-am intors la tine pe blog, am citit ultimile noutati si m-am oprit aici.Eram ‘datoare* cu un mesaj.
Vreau sa iti spun cat de mult m-am ajutat pe mine acest articol.Cand mi-ai zis pt.prima data de existenta lui am intrat sa vad despre ce este vorba.Am incercat sa ii citesc de trei ori dar nu am reusit sa o fac pana la capat.Evident ca m-a bufnit plansul si efectiv nu eram capabila sa o fac, chiar daca imi doream sa aflu tot ce s-a intamplat.Imi pare tare rau ca a trebuit sa treceti prin asta.Ma bucur in schimb ca mai sunt persoane la fel de empatice ca si mine cand e vorba de animale.Personal cunosc foarte putine.Traiesc de 9 ani cu intrebarea *de ce ti cainii in casa?* plus multe alte intrebari.
Pe 11 Mai s-a terminat si lupta noastra.A mea, a catelusesi mele Tara dar si a sotului meu.Eu am crezut pana la capat ca nu va muri de cancer ci de batranate.Cand am aflat ca are cancer cateva zile nu am mai fost om.Incet, incet am inceput sa ma adun sa citesc foarte mult si sa fac tot ce tine de mine ca ea sa traiasca cat mai mult.Dupa ce lupta s-a terminat mi-am dat seama ca am facut toate astea atat pentru ea dar si pentru mine.Stiam ca voi face fata cu greu la tot ce va fi in ultimile zile de viata.Ea s-a simtit foarte bine(cu mici exceptii) pana in ultimile 10 zile cand a inceput sa se transforme de la o zi la alta.A slabit foarte mult, dar pana in ultima clipa s-a bucurat de noi.Codita era activata de fiecare data cand vorbeam cu ea.Am incercat sa stam cu ea non-stop, atat cat am fost acasa.Venem de la munca si mergem direct jos.Am separat-o de ceilati doi catei deoarece cea mica Noma(7 luni) din prea multa joaca era tot peste ea.In ultimile doua zile nu a mai mancat nimic, in schimb bea extrem de multa apa.Stiam cat e de importanta hidratarea pentru ca organele interne sa nu cedeze.Ultimile doua zile au fost totusi cele mai grele.Era vizibil cat sufera si ne-am gandit pt. prima data ca ar trebui sa o ducem la veterinar sa o eutanasieze(lucru care inital l-am exclus).Nu am mai apucat deoarece vineri,10 Mai a fost prima zi in care nu a mai mancat nimic, de vreo cateva zile o scoteam afara in brate pt.ca nu mai putea urca scarile.In ultima zi, sambata 11 Mai, a inceput sa vomite si atunci mi-am dat sema ca situatia e din ce in ce mai rea.Totusi o scoteam afara de trei ori pe zi pana in ultima zi.Era vioaie aprox.1 minut cat facea pisu,avea ea un loc al ei in capatul tarcului dar dupa asta facea cativa pasi si se punea jos.A murit la 11 seara, la 9 si jumatate i-am facut ultima poza.Ultimele minute au fost ceva mai usoare decat m-am asteptat.Am avut o noapte alba.A fost o noapte in care imi doream sa se faca o data dimineta.Ne-am ridicat pe la 4 jumatate din pat, sotul meu a fost cel care s-a ocupat de ea.Cum m-a ajutat articolul scris de tine?In noaptea aceea am intrat aici l-am citit si vreo doua ore m-am descarcat in timp ce scriam in sectiunea de comentari.La final am sters tot.Am scris fara vreo regula gramaticala, fara noima, am scris tot ce mi-a venit, DAR am reusit sa ma descarc.
Acum vreau sa iti scriu putin despre ea.A fost o catelusa extrem de blanda,mancaioasa(lucru intalnit rar la aceasta rasa) dar foarte lenesa.Prefera sa stea mereu in acelas loc.Era fascinata de pisici,broaste si evident de mancare.Avea incredere totala in mine si sotul meu.A avut mai multe serii de pui si a fost mama perfecta.Facea prostioare destul de rar,dar atunci cand le facea erau mari.Mi-a inghitit inelul de logodna.Imi daduse-mi inelul jos pt. ca am framantat ceva.L-am pus pe masa in sufragerie si cumva a ajuns pe jos.L-a inghitit, nu am vazut-o dar mi-am dat sema ca inelul nu mai era pe masa si ca probabil a cazut pe jos.A fost o aventura sa il recuperez, dar am facut-o dupa trei zile.O alta prostioara s-a intamplat dupa nunta, cand am plecat in luna de miere si in Romania.Ei au ramas acasa cu cumnatul meu si intr-o zi ne-a sunat ca au fugit, au sarit gardul, gard care nu era chiar mic.Am facut atunci drum intors de 1900 km(noroc ca am fost cu masina).Lumea i-a cautat in ziua cu pricina dar noaptea toata lumea si-a vazut de treba lor.A doua zi, dimineata i-a gasit cineva langa un lac in tarcul unor oi.A fost un mare tam tam cu proprietarul oilor dar pana la urma am dus-o la capat.
Mi-e dor de ea in fiecare zi.As vrea sa nu treca nimeni prin asta, dar din pacate moartea face parte din viata.
Va urmaresc cu drag chiar daca nu apuc mereu sa comentez la clipuri sau la postari.
Draga Estera imi pare atat de rau ca ai trecut prin asta, stiu cum e si te inteleg perfect. Din pacate toti cei care iubim animalele trecem de-a lungul vietii nu doar o data ci de mai maulte ori prin astfel de zile tragice pentru ca si cainii si pisicile traiesc mult mai putin decat noi. Eu, in afara de Jax, am mai trecut si cu Buba (pe care dupa ce l-am luat de pe strada a mai trait doar doi ani cu noi) si cu Happy (o corcitura de teckel) care a murit la 14 ani si jumatate.
Acum mai avem doi caini si o pisica si tare ma trage inima sa mai iau un catel de la adapost…
Aaa… si da, si eu primesc intrebari cum de tin animale in casa? dar e lucrul care ma face fericita asa ca nu imi pasa.
Stiu ca a trecut mult timp, dar articolul d voastra mi -a sfasiat inima. Sper din toata inima ca exista un rai al animalelor unde iubitii nostri sa ne priveasca de sus cu dragoste. Va multumesc pentru omenire si sinceritate.