La mare în vremea pandemiei

        Pentru cineva ca mine care în ultimii ani mai mult a călătorit decât a stat acasă, lockdown-ul din primăvara asta a fost crimă curată. Practic mi s-a interzis cea mai mare plăcere și să stau țintuită în același loc a fost teribil de greu iar singurul meu ”noroc” a fost faptul că cel puțin am mers în continuare la serviciu și nu am lucrat de acasă, altfel cred că o luam razna. Dar de cum au pornit măsurile de relaxare, am început să fac planuri de călătorie. Ghinionul e că le-am făcut degeaba pentru că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și destinațiile din alte țări sunt, multe dintre ele, deocamdată intangibile datorită pandemiei. Pe neprevăzute însă a apărut o idee a Cristinei, aceea de a face un weekend prelungit la marea noastră și cum eu nu pot niciodată să refuz așa ceva, am pus imediat ideea în aplicare.

        De la Cluj la București am mers cu avionul și chiar eram curioasă ce măsuri sau restricții voi găsi în aeroport. Într-adevăr față de atmosfera cu care eram obișnuită era totul schimbat. Rece, distant și sinistru. Benzi despărțitoare, însemne pe pardoseală, chioșcurile zăvorâte, birourile de checkin închise, afișajele electronice oprite, în schimb anunțul audio care îți reamintea că purtarea măștii este obligatorie se repeta la fiecare 60 de secunde ajungând să zgârie cea mai irascibilă coardă a răbdării. Călători puțini la număr, în schimb mulți angajați ai aeroportului care te întreabă din doi în doi metri unde călătorești și îți spun pe unde să o apuci ca și când ți-ar fi putut trece prin cap să escaladezi gărdulețul de siguranță. La controlul de securitate fețele la fel de concentrate ca întotdeauna, pătrunse de importanța acțiunii și, în plus, acoperite acum de mască și vizieră. Zici că intri în zona de război și nu că faci o călătorie de plăcere. În sala de așteptare pe fiecare al doilea scaun sunt lipite stickere care indică necesitatea distanțării fizice iar lumea respectă regula fără nicio excepție. Curățenie, prevenție, disciplină. Covidul n-are nicio șansă.

        Oh, wait… în autobuzul care face transferul de la poarta de îmbarcare la avion lucrurile se schimbă total și chiar dacă nu stăm lipiți ca sardelele, ne atingem totuși unii pe alții. Nu din prea multă dragoste ci pentru că nu este suficient spațiu ca să păstrăm limita. În avion e la fel ca înainte iar dacă însoțitorii de zbor nu ar purta halatele de unică folosință, măștile și mănușile nici nu ți-ai da seama că lumea s-a schimbat. Am zburat cu Tarom și am fost înștiințați că datorită pandemiei serviciile la bord au fost limitate, drept pentru care nu am mai primit cum era obiceiul pachețelul de biscuiți ci doar un pahar cu apă. Biscuiții ar fi venit ambalați, apa era turnată din aceeași sticlă care atingea buza paharului de unică folosință și împărțită apoi pasagerilor. Dar nu s-a panicat nimeni, oricum ăștia de ne-am urcat în avion facem parte din aripa curajoșilor.

        Din București am plecat la Constanța cu mașina, nimic de relatat, drumul bun, vremea frumoasă, veselie și optimism. Doamne, bine e să ai autostradă!

      Am ales Constanța și nu una din stațiunile la modă și mare inspirație am avut. Apartamentul pe care l-am închiriat l-am găsit pe airbnb și în condițiile actuale soluția este mai potrivită ca oricând. Eviți hotelul cu puhoaiele de turiști, ai intimitate, siguranță și igienă. Dacă nu știți ce este airbnb, am scris un articol detaliat aici. Pe scurt, am stat într-un apartament foarte cochet, situat undeva în zona de nord a Constanței, la 5 minute de o plajă superbă care a fost amenajată relativ recent, cu nisip adus din larg. Intrarea în apă se face lin și, pe de o parte fiind la început de sezon iar pe de altă parte având în vedere că restricțiile abia s-au ridicat, nu a fost deloc aglomerat, ba chiar aș putea spune că a fost aproape gol. Șezlongurile au fost ocupate joi și vineri în proporție de 20% iar în weekend estimez undeva în jur de maxim 40%. Deci, din punct de vedere al turiștilor, cum nu se poate mai bine. Comercianții însă nu cred că sunt de aceeași părere cu mine.

        Nu am mai fost pe litoralul românesc de 17 ani și am rămas foarte plăcut impresionată după primele două zile de plajă. Am fost mai mult decât mulțumită atât de nisipul moale și fin cât și de apa super caldă și cu valuri rezonabile, de curățenie, de amabilitatea personalului de la bar, de șezlonguri, de umbrele, de tot. Și asta fără să pun la socoteală amintirile frumoase care mă leagă de Marea Neagră. Chiar mă gândeam că trebuie să fi cârcotaș de profesie ca să bagi ceva de vină și deja îmi umblau prin cap gânduri de a face un întreg concediu aici.

        M-am oprit însă la timp după ce seara am făcut o incursiune în Mamaia. Am plecat cu bambinele (am uitat să vă spun că la mare am fost doar eu cu Cristina și cu fetițele ei) la parcul de distracții, Luna Park adică. Călușei, lumini, muzică, vată de zahăr, țipete, agitație, plânsete de copii, urlete de părinți, râs, pâlpâit de neoane  distracție la cote maxime pentru cei mici. Desigur nu pe gustul meu dar bucuria fetelor nu avea cum să nu-mi aducă un zâmbet continuu pe față și desigur dacă te duci în parcul de distracții nu te aștepți ca fundalul sonor să fie una din simfoniile lui Beethoven. Realitatea m-a lovit în moalele capului când am ieșit de la distracții și am făcut câțiva pași de plimbare prin stațiune.

        Cu riscul de a mă amenda Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu găsesc alt cuvânt mai potrivit pentru ceea ce am găsit, decât țigănșag. În zona comercială două tonete care vindeau kebap  se întreceau în volumul muzicii din boxe pe versuri semi-obscene în timp ce câteva turiste (sau poate localnice) înțolite în paiete râdeau isteric împingându-se una pe alta într-un fel de joc îmbrânceală menit să atragă atenția spectatorilor masculi așezați pe bordură și care scuipau cojile de semințe cu o dexteritate care ar fi făcut invidioasă orice veveriță. Unde te uitai în jur nu vedeai decât lume de o calitate îndoielnică (și nu, nu mă refer la aspectul exterior deși sărea neplăcut în ochi) ci la modul în care deranjau ceilalți trecători. Poate în alte zone este mai bine, poate în nordul stațiunii reușești să auzi sunetul mării și să simți briza sărată dar în zona în care ne-am plimbat noi, pentru mine rămâne un big no-no.

        Așadar gândul de a-l aduce pe domnul soț într-un concediu de relaxare la marea noastră s-a risipit cât ai zice pește. Nu pot să pun în balanță nici măcar prețurile care sunt la același nivel cu ce am găsit în Tenerife cu câteva luni în urmă sau chiar mai mari. Litoralul românesc nu se dezminte, rămâne unul din cele mai scumpe locuri și luînd în considerare calitatea serviciilor oferite, devine de-a dreptul jignitor.

       Constanța rămâne însă un oraș frumos, un oraș care îmi e tare drag și de care mă leagă multe din amintirile vacanțelor copilăriei. M-am bucurat enorm să văd că se lucrează intens la restaurarea cazinoului și mi-a plăcut mult că Piața Ovidiu s-a transformat în zonă pietonală. Terasele erau toate deschise și înțesate de lume (da, era atât de plin încât nu am găsit locuri decât cu greu) dar totuși mesele erau distanțate iar chelnerii purtau mască și mănuși. De acord cu masca dar nu înțeleg rostul mănușilor atâta timp cât acestea sunt purtate ore în șir. Poate e doar un soi de confort psihologic cum că ai fi mai protejat 🙂 Am mâncat humus, tabbouleh, salată de vinete, halloumi, ardei copți și măsline, toate puse pe o lipie delicioasă așa cum numai la poarta Orientului găsești. Și imaginația putea ușor să te poarte cu gândul departe atâta timp cât umbra minaretului se întindea romantic peste piață iar semiluna se ridica ușor peste linia orizontului.