Doară Yaya n-o muritu’, numa’ un pic s-o hodinitu’

        Despre mine vorbesc 🙂 Yaya sunt eu și așa m-a botezat Silvia, nepoata, când încă era în acel stadiu al vorbirii prin repetarea silabelor înainte să împlinească doi ani. Mi s-a părut amuzant și cum Cristina a ales să repete mereu acest apelativ, așa mi-a rămas numele în cercul restrâns al familiei. Deci, cum spuneam, am lipsit de pe blog dar sunt bine-merci deși asta cu hodinitu’ e doar o figură de stil pentru că după excursia din Anglia cu fetele numai odihnită nu pot spune că m-am întors. M-a fugărit Silvia prin toate muzeele, a tras de mine prin autobuze, trenuri și avioane, m-a șantajat emoțional să-i cumpăr toate prostiile de pe lume, m-a făcut s-o car în brațe, m-a păcălit să intrăm la McDonald’s, mi-a zgribulit inima crezând că o sa sară în apă și m-a alergat de nebună prin parcuri sau pe străzi circulate intens. Pe scurt, a scos untul din mine. De unde mă gândeam că dificultățile o să vină din partea Ruxandrei care are doar patru luni, s-a dovedit a fi exact pe dos. Aia mică e încă imobilă și unde o pui, acolo o găsești și peste o oră pe când Silvia, la trei ani, e ca argintul viu, cu baterii care nu se termină niciodată. Chiar și seara când o pui la culcare până adoarme dă într-una din picior 🙂 

        Excursia între noi, fetele, a fost plănuită încă dinainte de nașterea Ruxandrei iar biletele de avion le-am cumpărat în ianuarie, imediat după ce s-a născut. După cât eram de pornite, le-am fi luat chiar mai repede dar trebuia să completăm pe site-ul companiei aeriene data nașterii pe care nu aveam cum s-o știm dinainte 🙂 Ne-am făcut o mulțime de planuri care ne-au ieșit mai mult decât bine iar excursia a fost o reușită deplină cu toate că, practic, nu am avut niciun moment de relaxare.

        Ce a fost nou pentru mine a fost mâncarea indiană din care până acum nu încercasem decât un număr limitat de feluri dar după prima seară în care am cumpărat pui Tikka Masala extraordinar de bun din care până și Silvia a mâncat cu poftă, ne-am profilat doar pe mâncare indiană din care în Anglia se găsește la fiecare colț de stradă. Doar nu degeaba India a făcut parte din Imperiul Britanic mai mult de o sută de ani! Din păcate Anglia, chiar dacă e o țară superbă, nu se poate lăuda cu vreo comoară gastronomică. Oricum, am revenit în Ro cu gândul măreț de a încerca să gătesc și eu ceva preparate indiene iar pentru asta mi-am cumpărat tot soiul de condimente care acolo se găsesc în cantități mari și la prețuri mici. Să vedem ce-o să iasă pentru că de rețete nu duc lipsă, YouTube-ul fiind plin de tutoriale filmate pas cu pas.

        À propos de mâncare și de tradiționalul fish&chips care e un fel de mâncare ce pe mine nu mă dă pe spate (deși e bun la gust, ca de altfel orice prăjeală), un lucru care mi s-a părut interesant și până acum nu l-am observat a fost ratingul acordat de sanepidul lor sau cum s-o fi numind, fiecărui local. Este un punctaj de la zero la 5, unde zero înseamnă că localul necesită îmbunătățiri de urgență în ceea ce privește igiena (pe scurt,mizerie) iar 5 înseamnă că totul este lună și bec. Abțibildul acesta este lipit pe ușă, nu are legătură cu calitatea sau gustul mâncării servite ci se referă doar la normele de igienă și curățenie. Mi se pare de un perfect bun simț și îți lasă libertatea de a alege unde să mănânci deși eu una nu m-aș avânta la mai puțin de 4 puncte. 

        Ca niciodată de când bat drumul Angliei, nu a plouat deloc. Am stat nouă zile încheiate și nu am văzut niciun strop de ploaie, nici măcar unul. E drept că într-o dimineață era ud pe jos și am presupus că noaptea s-ar fi întâmplat un astfel de eveniment meteorologic, dar să cadă ceva din cer în timpul zilei, nici vorbă. Mare minune mi s-a părut mai ales că eu mă pregătisem cu o crema autobronzanta pentru că sunt albă ca brânza ca la fiecare început de vară. Am avut o vreme super-mega excelentă cu soare aproape tot timpul și uneori de-a dreptul prea puternic ca de exemplu în ziua în care am fost la Birmingham. N-am avut atunci ochelarii de soare la mine și m-am bronzat la față ca țăranii cu linii albe în jurul ochilor, după cum i-am tot mijit, dar nu-i bai că măcar am din nou motiv să-mi cumpăr niște creme antirid din astea faine care lecuiesc orice.

        A fost un mini concediu plăcut din care o să păstrăm peste ani amintiri superbe din locuri minunate cum ar fi Stratford upon Avon, locul în care s-a născut Shakespeare și unde noi am făcut un picnic (aproape) tipic englezesc. Spun ”aproape” pentru că am mâncat doar înghețată, eclere și ciocolată în timp ce merele, morcovii și bananele au rămas în rucsac. Dar odată e vacanță, nu?

        Ne-am întors acasă, fiecare cu dorurile lui, Silvia nedezlipindu-se de taică-su. Chiar îi spuneam Cristinei în timp ce ne plimbam prin București că am căzut în dizgrație de când Silvia l-a reîntâlnit pe tati la care ea, auzindu-mă, s-a întors spre mine compătimindu-mă cu fața cea mai sinceră: Și te-a durut?