Unde v-ar plăcea să călătoriți în timp: în trecut sau în viitor?

        Zice Wikipedia: Tunelul Timpului (cu titlul original The Time Tunnel) este un  serial  știintifico-fantastic TV realizat de către  Irwin Allen și difuzat între anii 1966-1967 în Statele Unite și la începutul anilor ’70 în România (pe  TVR) și, adaug de la mine, normal că pe TVR că doar era singurul canal pe vremea aia. Ce sec sună și totuși cât mi-a încântat copilăria filmul ăsta! Eram foarte mică și încă înțelegeam atât de puțin din viață (nu că acum aș înțelege prea multe), nu aveam noțiunea infinitului și cu atât mai puțin a timpului iar singura întrebare pe care mi-o puneam era de ce nu putem călători în timp așa cum se întâmpla în serialul pe care îl așteptam cu sufletul la gură în fiecare duminică dupămasa. Dacă sunteți curioși cum arăta un SF realizat în anii 60, găsiți toate episoadele pe YouTube.

        Cei doi protagoniști se întorceau când în urmă cu câteva secole, când doar pe vremea propriilor bunici, dar cel mai mult îmi plăcea când se trezeau în viitor și descopeream alături de ei invenții care astăzi par banale gen ”videotelefon” sau telecomenzi 🙂 Apoi, pe la 11-12 ani am citit cartea lui Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur, în care un american călătorește involuntar în timp și se trezește în Anglia, la curtea lui Arthur unde este luat prizonier. Aici însă, datorită cunoștințelor pe care le avea (mai înaintate cu două secole), lumea îi atribuie puteri magice și astfel devine o persoană foarte respectată și are o mare contribuție la dezvoltarea ținutului Camelot. Nu este o carte pe care criticii literari să o includă într-o listă gen ”50 sau 100 de cărți de citit într-o viață” însă pentru mine rămâne unul dintre romanele care m-au influențat, care au avut un mare impact asupra libertății mele de gândire și care mi-a dat uriașe aripi imaginației.

        Și de atunci, de la lectura acestei cărți, visez să călătoresc în timp și mă imaginez în toate epocile cu bune și cu rele. Cred, de fapt sunt aproape sigură, că prima dată m-am teleportat la curtea regelui Franței fiind contemporană cu cei trei muschetari și nici nu e de mirare pentru că am îndrăgit la nebunie romanele lui Alexandre Dumas. Bineînțeles că dacă aș fi trăit în acea epocă aș fi fost bogată, m-aș fi învârtit în anturajul reginei și aș fi purtat rochii somptuoase și bijuterii bătute cu pietre prețioase. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fi fost o biată spălătoreasă cu mâinile muncite și locuind în periferiile insalubre ale Parisului.

        Am visat și la Egiptul antic dar, la fel, undeva sus de tot pe scara socială, eventual vecină de apartament cu Nefertiti și nu sclavă muncind din greu în agricultura de pe malurile Nilului, m-am întors în timp și în epoca de glorie a vikingilor unde am cam suferit de frig și sigurătate având în vedere că femeile nu participau la nicio expediție și mi-a plăcut enorm să trăiesc în anii 40-50 când rock ‘n‘ roll-ul  făcea ravagii. Mereu mă imaginam purtând fustele acelea largi care se înfoiau la fiecare pas, ciorapi cu dungă pe mijloc și ruj roșu intens de dimineața până seara. Observați, cred, că nu mă aflu în România primilor ani de comunism cu deportări, naționalizări și arestări în miez de noapte ci undeva în lumea liberă unde fericirea sfârșitului de război acoperă urmele lăsate inevitabil de acesta. Coafurile din perioada aceea mi se par adorabile cu buclele perfect aranjate, cocuri chignon sau tunsori bob cu onduleuri tapate și încărcate de fixativ. Nu știu cât erau de practice (bănuiesc că efortul era considerabil pentru obținerea look-ului zilnic) dar de arătat, arătau perfect. Iar bărbații, cu tunsorile lor îngrijite și aspectul spilcuit, la fel . Toate figurile din vremea aia sunt atât de clasice și parcă au trecut așa de ușor testul timpului… nimic forțat, nimic ridicol, nimic cu care azi să ai senzația că nu ai putea ieși din casă fără să se holbeze lumea după tine pe stradă.

        Nu același lucru aș putea să spun despre moda și coafurile anilor 80 cu toate că atunci am trăit pe bune și chiar la intensitate maximă. Sunt anii care îmi sunt cei mai dragi dar când îmi amintesc cum se pieptănau băieții de pe ”vremea mea” mă pufnește râsul și oricâtă simpatie aș avea pentru Agassi, tot mi se pare că arată ciudat cu chica aia atârnând pe spate. Nu că fetele ar fi fost mai breze dar parcă lor li se permit mai ușor anumite excentricități 🙂

        Și dacă tot am atins subiectul, mă întreb cât va mai dura moda cu barbă la bărbați pentru că, trebuie să recunoaștem, începând de la vlădică la opincă, (aproape) toată lumea poartă barbă. Și nu din aia de trei zile, ci, mai nou, una crescută bine. Mie nu-mi displace chiar dacă uneori aș prefera să mai văd și altceva decât aceleași fețe acoperite sub care nu mai distingi mare lucru deși unora le stă chiar foarte bine. Greșesc? Priviți mai jos și încercați să mă contraziceți 🙂        Mi-era teamă ca cei de aici să nu intre în faliment dar atâta timp cât există o întreagă literatură de specialitate cu trucuri si sfaturi pentru barbierit, se pare că afacerea e încă la adăpost sigur.

        Revenind la călătoria în timp azi mi-ar plăcea să zbor undeva în viitor și să mă trezesc peste 30 de ani cu toată familia la o masă mare unde să văd ce vor fi ajuns cu toții. Piticuțele astea mici probabil vor fi având deja copiii lor iar eu voi face cunoștință cu încă multe alte persoane, foarte înrudite cu mine, dar care azi încă nici măcar nu s-au născut.

        Voi unde v-ați uita? către cei care s-au dus și poate nici nu i-ați cunoscut vreodată sau, la fel ca mine, curiozitatea vă mână spre viitor?