Bruschette cu roșii

8 April 201513 August 2015 Ioana 6 Comments

De tare multă vreme nu v-am mai dat nicio rețetă așa că acum a sosit momentul. Ceva mai simplu de atât nu se poate (decât, eventual, cozonac înmuiat în lapte dar pentru asta mai trebuie să așteptați câteva zile până la Paști).

Bruschetta este un aperitiv italian (antipasto) care constă în pâine prăjită, frecată cu usturoi și garnisită cu roșii, ulei de măsline, sare și piper. Gata, asta e tot 🙂 Dar dacă tot am făcut poze, mă gândesc să vi le arăt și vouă. Eu nu pun piper pentru că mi se pare că are un gust prea puternic alături de usturoi așa că folosesc doar ceea ce se vede mai jos

În timp ce feliile de pâine se prăjesc, se taie roșia bucățele mici, mici, mici (ca să nu cadă de pe pâine și să fie ușor de mâncat).

Apoi feliile de pâine prăjită se freacă cu usturoi și se stropesc cu ulei de măsline. Doar se stropesc, nu se îneacă în ulei, da?

Deasupra se așează artistic roșiile tăiate cubulețe, se sărează un pic și gata! Am gătit o masă gustoasă pentru micul dejun sau o cină ușoară.

Vă garantez că dacă le aranjați așa drăguț, bruschettele o să aibă un cu totul alt gust, mult mai bun, decât dacă ați mânca pâinea prăjită și roșiile tăiate felii separat. Aspectul are un efect puternic în stimularea papilelor gustative. Dacă vreți un gust mai italienesc, puteți pune deasupra și un pic de busuioc. Gustul românesc care se vrea de partea mărarului nu este deloc indicat 🙂

Sunt așa de bune încât nici nu par a fi de post. De fapt scopul postului este să ne luăm gândul de la lucrurile mărunte și să ne concentrăm asupra spiritualității și nu să inventăm cât mai multe rețete care să ne aducă bucurii lumești.

Luați-o cum vreți, dar mie mi se pare că a mânca bruschette în Vinerea Mare nu este un gest de renunțare deși corespunde dogmelor din domeniu 🙂

De unde cumpărați cărți?

7 April 201513 August 2015 Ioana 4 Comments

Azi am o altă dilemă și mă încearcă un oareșce sentiment de vinovăție. Simt că îi înșel pe librarii care mă primesc de fiecare dată în magazinele lor cu toate cărțile înșirate la dispoziția mea. Stau uneori cu orele și răsfoiesc cele mai noi apariții, ba uneori ajung să citesc pagini întregi cum mi se întâmplă la Humanitas în Cluj unde mă așez întotdeauna pe scaunul de lângă fereastră, preferatul meu.

Nimeni nu mă deranjează, nimeni nu mă întrerupe și nimeni nu mi-a spus vreodată că zăbovesc prea mult fără să cumpăr nimic. Pentru că acesta e adevărul trist – îmi aleg cărțile care îmi plac și apoi trec cu mâna goală pe lângă casă. Cărțile le comand de pe internet unde le găsesc cu 20-30% mai ieftin. Iar dacă am răbdare suficientă și aștept reducerile care vin odată cu fiecare sărbătoare, le găsesc chiar și la jumătate prețul de pe raft.

Profitul oricărui magazin vine din vânzarea mărfurilor scoase pe tejghea. Cu cât vinde mai mult, cu atât câștigă mai mult. Asta e la mintea cocoșului și o știe toată lumea. Mă întreb însă unde vor ajunge librăriile dacă toată lumea face ca mine? Pentru că sunt convinsă că nu sunt singura care procedează așa. Am fost de curând la noua (și superba) librărie Cărturești deschisă pe Lipscani și de data asta nu am mai găsit aglomerația de la deschidere așa că am putut sta în tihnă să studiez rafturile cu cărți.

În ultima vreme mă pasionează din ce în ce mai mult memoriile, jurnalele, scrisorile și orice biografie a oamenilor celebri. Și câte cărți bune am văzut! le-am ținut minte și probabil o să mi le cumpăr cât de curând (Sabina Cantacuzino- Din viața familiei Ion C. Brătianu, Monica Lovinescu – Jurnal inedit, Angeles Caso – Sissi, biografia Împărătesei). Aștept doar să primesc un sms de la elefant.ro în care să îmi spună că au reduceri de 50%. M-am uitat la casă să văd ce cumpără bucureștenii și nu m-am mirat deloc să văd că cei mai mulți dintre ei cumpărau doar căni și tot felul de alte decorațiuni care se vând în același magazin. Cărți… mai răruț.

foto nwradu.ro

Ar fi destul de supărător ca librăriile acestea frumoase să dea faliment din cauză că mulți procedează ca mine iar vina colectivă sigur nu m-ar ocoli. O carte nu este niciodată o urgență ca să-ți fie musai să o cumperi în momentul în care ai văzut-o pe raft așa că poți să-ți acorzi răgazul de a aștepta să vină prin poștă dacă în acest fel economisești ceva bani. Iar la cât de scumpe sunt cărțile, sumele sunt destul de semnificative așa că merită câteva zile de așteptare.

Întrebarea mea este și voi faceți la fel? Sau doar mie mi-a trecut prin cap șmecheria asta cu care, drept să spun, nu mă mândresc deloc?

Surpriza de la Hanul Gabroveni

6 April 201513 August 2015 Ioana 6 Comments

Tocmai am revenit de la București încărcată, ca de obicei, de energie pozitivă. Știu că mulți se miră când aud asta dar pe mine mă definește urbanul așa că tind mereu să ajung în locuri aglomerate. Din păcate am avut parte de o vreme foarte rece și de un vânt care semăna tare bine cu crivățul ce bate dinspre Siberia așa că am tăiat de pe listă plimbările prin Centrul Istoric iar de o cafea la terasă nici nu s-a pus problema. Ba am renunțat chiar și la tradiționala vizită la Ikea când m-am gândit cum ar fi să stau în stație așteptând autobuzul 131.

În schimb am avut parte de o seară minunată și de o supriză pe măsură atunci când am ales să merg la un eveniment – o seară de dezbatere și lectură avându-i ca invitați pe scriitorii Ioana Pârvulescu și Răzvan Petrescu. Despre cel de-al doilea nu auzisem până acum, în schimb am citit și mi-a plăcut enorm În intimitatea secolului 19, o carte care descrie viața bucureștenilor din acea perioadă. Dacă vreți să aflați care erau bârfele acelor vremuri, cât costa organizarea unei nunți, unde a fost prima librărie din București, cum a fost la înmormântarea lui Eminescu sau ce publicau ziarele timpului la rubrica de mică publicitate vă recomand cu mare drag acest volum. Eu l-am citit pe nerăsuflate la fel ca și romanul Viața începe vineri a cărui acțiune se desfășoară tot atunci.

Deci m-am dus să o aud vorbind pe scriitorea mea preferată despre București nu doar ca oraș ci și ca sursă de inspirație și despre ceea ce înseamnă pentru ea cadrul de desfășurare a cărților sale.

Evenimentul era anunțat a se desfășura la Hanul Gabroveni. Nu mai fusesem niciodată, dar după adresă (str Lipscani nr 86-88) mi-am imaginat că este un mic local așa cum sunt o grămadă în centrul vechi și că vom sta la mese într-o încăpere cu tapet lipit peste tencuiala scorojită, cu un ceai în față și sorbind cuvintele invitaților. Când am ajuns însă la fața locului mi-am dat seama că nimic din ceea ce îmi imaginasem nu era valabil și pur și simplu nu-mi dădeam seama de unde apăruse această minunăție într-un loc pe unde trecusem de zeci de ori fără să observ o astfel de clădire monumentală. Doar nu răsărise din pământ! În ultimii ani Lipscani-ul era plin de maghernițe, clădiri ce odinioară fuseseră prăvălii sau case de negustori dar acum ajunseseră gata să cadă. Și ce face omul când vrea să afle ceva? caută pe internet… și iată ce am găsit, așa arăta Hanul Gabroveni în urmă cu trei ani:

foto traveleuropa.ro

Nu e deci de mirare că nu mai țineam minte. Ruine din astea sunt peste tot în țară, nu doar în București. Ne mai mirăm eventual doar când vedem că au crescut copaci prin ferestre… Hanul a fost construit între 1804-1818 de către Constantin Mavrocordat. Se pare că această clădire a adus în peisajul orașului pentru prima dată elementul „pasaj” pntru că făcea trecerea între două străzi. La parter se aflau prăvălii iar la etaj locuințe care se închiriau negustorilor și în ansamblu clădirea arăta așa:

foto metropotam.ro

După această litografie s-a reconstruit și renovat , prin fonduri europene, întregul edificiu care acum este de nerecunoscut.

Mie mi se pare că arată splendid, și din ceea ce era acum câțiva ani a rămas doar numele, nu mai este vorba de niciun han, acum e un centru cultural unde se desfășoară spectacole, expoziții, concerte și evenimente de genul celor la care am fost și eu. Un mic amănunt ingenios care mi-a atras atenția și pe care nu l-am observat din prima clipă a fost pardoseala sălii care reprezintă harta Bucureștiului. Mi-a plăcut tare mult această idee.

Revenind la scopul pentru care am ajuns la Gabroveni vă spun doar că atmosfera a fost caldă, intimă și fără niciun fel de bariere. Discuțiile au fost moderate de către Florina Pîrjol care a pus întrebări celor doi scriitori și la care ei au răspuns pe rând. Cum era Bucureștiul studenției lor, ce a mai rămas din perioada interbelică, ce parte din București ar lua cu ei dacă ar fi să plece de acolo pentru totdeauna și altele de acest gen. Din păcate niciunul dintre ei nu iubește orașul așa cum mi-aș fi dorit dar am auzit răspunsuri amuzante iar seara a fost una extrem de plăcută. Se simțea prin orice cuvânt și gest că oamenii sunt niște intelectuali adevărați așa cum întâlnești destul de rar. Apoi fiecare a citit câteva rânduri scrise de ei înșiși și mi-a plăcut ce am auzit. Drept urmare vreau să citesc Scrisori către Mihai, carte în care sunt adunate epistole scrise de Răzvan Petrescu în perioada studenției sale.

Tot de pe internet am aflat că această întâlnire face parte dintr-un proiect care lansează candidatura orașului București la titlul de capitală europeană a culturii în 2021. Toate se întâmplă acolo, toate se fac și se desfac la București. Cum se face că eu sunt atât de departe?

foto arcub.ro

Pentru cine ne parfumăm?

31 March 201513 August 2015 Ioana 22 Comments

Astăzi am o mare dilemă. De fapt dilema mea e mult mai veche dar azi m-am hotărât să scriu despre ea. Este vorba despre marea mea dragoste, parfumurile. Imi plac, mă binedispun, mă bucură, mă încântă și nu-mi pare rău să dau banii pe ele. Răspunsul meu la clasica întrebare care sunt cele trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie: sigur unul dintre ele ar fi un parfum. Pentru că dacă simt un miros plăcut îmi trece orice depresie și toate relele din lume dispar pentru câteva clipe.

Foarte rar, de fapt cred că o singură dată în viață, mi s-a întâmplat să nu suport un parfum adică să nu-mi placă deloc, deloc și să mi se pară urât mirositor. Știu că sunt persoane care au dureri de cap de la parfumuri prea intense și grele, le cred și le înțeleg dar eu, una, nu am avut această problemă niciodată.

Evident că am și eu preferințele mele iar unele parfumuri îmi plac cu mult mai mult decât altele. În acest domeniu gusturile diferă enorm. Probabil vi s-a întâmplat și vouă să purtați un parfum pe care să nu îl simțiți pe voi în timp ce toți cei din jur îl remarcă. Ați auzit în mod sigur fraza îmi place parfumul cu care te-ai dat sau ce parfum ai, îmi place cum miroase în timp ce te gândești că tu nu mai percepi nici cea mai mică adiere. Mie mi se întâmplă frecvent acest lucru.

De curând mi-am cumpărat un nou parfum Cabotine de Grès. A fost un blind buy adică nu mai mirosisem niciodată parfumul. Pe românește, l-am luat pe ne-ve.

L-am cumpărat de pe strawberrynet la oferta zilei pentru că review-urile pe care le citisem erau favorabile. Părea genul meu de parfum iar prețul era redus cu 70%, deci de nerefuzat. Am citit că are în compoziție garoafe (preferatele mele) iar notele de bază sunt violete, piersici și vanilie și toată lumea spunea că are o persistență foarte îndelungată. A costat în jur de 80 de lei (100 de ml) și pachetul a ajuns la vamă deși era expediat din Olanda dar asta este o altă poveste (foarte enervantă și despre care o să vă spun cu altă ocazie).

Când l-am primit am fost puțin dezamăgită pentru că nu a fost deloc ceea ce mă așteptam. Este un parfum foarte proaspăt, sesizez în el garoafele dar mi se pare că mai mult aduce a iarbă proaspăt tăiată și a lămâie iar pentru mine vanilia nu există deloc. Miroase bine dar eu speram la cu totul și cu totul altceva. Ca să nu mai spun că nici sticla nu prea îmi place, mai ales dopul acela care mai mult seamănă cu o varză sau cu un brocoli decât cu un buchet de flori.

Dar pentru că tot l-am cumpărat, l-am și folosit și… surpriză, surpriză! oriunde merg, oriunde intru, toată lumea îmi admiră parfumul. Mă întreabă cu ce m-am dat și primesc o mulțime de complimente. Nu știu dacă mi s-a mai întâmplat să port un parfum atât de lăudat. Într-adevăr este foarte persistent (deși este o apă de toaletă) pentru că cineva m-a întrebat de parfum a doua zi după ce îl pulverizasem pe păr. Eu nu îl simt deloc, poate doar atunci când îmi dau jos eșarfa de la gât.

Și acum urmează să vă expun dilema mea. Ar trebui să purtăm parfumurile care plac celor din jur sau cele care ne plac nouă înșine? Dacă stau un pic să mă gândesc eu prefer să simt pe cei din jur mirosurile care îmi plac mie. Dacă ei și-așa nu își simt propriul miros, de ce să nu-mi facă mie o plăcere? Dar mergând pe aceeași logică asta ar însemna că eu ar trebui să port Cabotine de Grès care îi încântă pe cei care stau lângă mine în loc să port Samsara de Guerlain pe care îl ador dar despre care nimeni nu spune niciodată nimic. Bănuiesc că nu prea le place.

Deci pentru cine ne parfumăm? Cui îi este destinată adierea plăcută care se simte atunci când ne mișcăm? Plăcerii noastre secrete sau anturajului?

Blogger oficial. Sau ambasador

29 March 201513 August 2015 Ioana 4 Comments

M-am îndrăgostit 🙂 Sau poate e prea mult spus dar simt că îmi place din în ce mai mult de blogul meu pentru că despre el este vorba în propoziție. N-aș fi crezut că entuziasmul inițial nu o să se estompeze în timp ci, din contră, plăcerea de a scrie a crescut constant. A crescut și numărul de cititori, a crescut și numărul de comentarii și numărul de like-uri pe Facebook ceea ce mă bucură în mod evident. Toți cei care își deschid un blog o fac pentru a fi citiți iar cine nu recunoaște acest lucru cred că nu este sincer. Am întâlnit și astfel de persoane care declară că scriu doar pentru ei înșiși, doar pentru plăcerea de a scrie, că scrisul este o supapă de eliminare a stresului sau a singurătății și alte bla-bla-uri de acest gen. Dacă este așa, de ce nu ar face-o într-un jurnal intim, cum au existat întotdeauna, cu mult înainte de apariția internetului? Părerea mea este că dacă îți faci publice scrierile, vrei ca cineva să le citească, altfel le-ai lăsa să zacă intr-un document word în calculatorul propriu sau pe o pagină de caiet.

Și sigur că ai vrea ca articolele tale să nu le citească doar mama, tata și doi prieteni ci să ai cât mai mulți cititori iar cu timpul să formezi o adevărată comunitate în jurul blogului. Cel mai greu este să ai răbdarea necesară pentru că recunoașterea oricărui merit vine în timp, asta desigur dacă nu dă norocul peste tine într-o noapte și brusc să te trezești celebru. Dar altfel totul se face cu pași mici.

Uneori apar însă oportunități întinzându-ți-se o mână de ajutor. De exemplu de curând am aflat că Vegeta caută un fel de blogger oficial. Este imposibil să nu fi auzit de Vegeta, acel condiment pe care îl știm cu toții, un amestec de legume și ierburi deshidratate care dau gust mâncării.

Să fii blogger oficial al unui brand nu e de ici, de colo. Asta ar însemna, printre altele, ca Vegeta să anunțe acest lucru pe pagina lor de Facebook și cei peste 6000 de fani să afle că eu, Ioana Moldovanu, dețin acest titlu. Să zicem că doar 10% ar fi curioși să vădă cine e Ioana și ar intra pe blog. Asta ar însemna 600 de potențiali noi cititori dintr-un foc, exact ca și atingerea unei baghete magice. În afară de asta, pe pagina de Facebook Vegeta periodic vor fi distribuite link-uri spre articolele interesante de pe blogul meu, lucru care iarăși mi-ar aduce cititori noi. Ca să nu mai spun că o astfel de funcție nu ar trece neobservată în mediul online iar numele meu ar ajunge și la urechile altor firme active în social media ceea ce pe viitor mi-ar aduce noi colaborări. And last but not least ego-ul meu ar fi extrem de satisfăcut pentru că recunoașterea meritelor aduce stima de sine deloc de neglijat. Ah, și era să uit că ar fi vorba și de niște părăluțe dar nu este deloc elegant să vorbești despre bani așa că sărim peste acest subiect delicat.

Deci, îmi doresc să ajung blogger oficial Vegeta. E adevărat că și produsul pe care îl promovează e pe gustul meu cu toate conotațiile pe care le implică această expresie. Adică pe lângă savoarea pe care o simt papilele mele gustative (pentru că eu într-adevăr pun o linguriță de Vegeta în aproape orice mâncare) asocierea imaginii mele cu cea a brandului Vegeta m-ar onora. Sunt firme cu care nu aș vrea să-mi asociez numele, unele pentru că nu îmi plac de niciun fel iar altele pentru că nu avem nimic în comun. De exemplu nu aș putea să fiu reprezentant al unei companii care, să zicem, produce mănuși de box pentru femei. Sau mașini de găurit sau diverse unelte pentru grădină. Dar nu numai în sectorul greu ci și în partea de beauty. Uite, aici nu aș vrea să mă văd pe nici un afiș în care apare vreo mână de femeie cu unghiile lungi vopsite în trei culori cu strat de sclipici, cu fluturași desenați pe vârf și cu pietricele lipite deasupra. Cred că le spune unghii tehnice dar mie nu îmi plac deloc. Less is more e o expresie care se potrivește perfect în acest context.

Ca blogger al Vegeta aș avea, evident, și niște atribuții: ar trebui să scriu două articole despre acestă experiență, ar trebui să afișez pe blog niște bannere cu câștigătorii concursurilor organizate de Vegeta și ar trebui să coordonez o campanie de suflet în care, alături de alți voluntari va fi gătită o masă delicioasă pentru copiii unui centru de plasament. Această ultimă cerință nu este chiar o atribuție, este mai degrabă o onoare și mi-ar place tare mult să ajung în această postură.

Ce părere aveți voi despre această dorință a mea de a ajunge blogger oficial Vegeta? Să mă înscriu, să nu mă înscriu?… vă dați seama că sunt o mulțime de bloggeri care își doresc această titulatură și concurența este foarte mare.

foto ronrosenhead.co.uk

Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc dar votul vostru este doar consultativ pentru că deja mi-am trimis cererea 🙂

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: