Stadiul rezoluțiilor pe 2015

        Zice că nu e bine ca atunci când îți propui un anumit termen pentru a duce la îndeplinire un obiectiv, să lași totul pe ultima sută de metri. Din când în când trebuie să verifici stadiul proiectului, să vezi dacă avansează sau dacă măcar s-a urnit din loc. Exact ca și când ai un copil de care trebuie să te îngrijești să învețe pentru teză. Degeaba îi spui la începutul trimestrului ce are de făcut și apoi nu te mai interesează nimic. Supărarea și nervii de cu o zi înainte de teză când îl verifici și constați cu stupoare că habar n-are de materie sunt, în acest caz, absolut previzibile.
       Aceasta fiind teoria, mi-am zis să trec la practică și să văd în ce stadiu sunt rezoluțiile mele pentru 2015. Rezultatul este cam dezamăgitor dar, fiindcă au trecut abia trei luni din acest an, cred că am timp să recuperez.
        Iată așadar cele 10 lucruri pe care mi le-am propus: 
  • Să învăț noțiunile de bază ale limbajului HTML – nimic, nada, niente. Drept să spun, deși era prima pe listă, am uitat complet de această ambiție dar nu am renunțat la idee. Încă mai sper să mă apuc de lucru.
  • Să folosesc aplicația Photoshop – nu știu ce a fost în capul meu când m-am gândit la acest plan măreț în primul rând pentru că nu am nevoie de o aplicație atât de performantă, iar în al doilea rând prețul pleacă de la 12 euro și ajunge la 37 de euro pe lună așa că nu se pune problema. Paint-ul din office îmi este suficient să retușez sau să modific pozele. Deci am tăiat photoshopul de pe listă și  recurg la această variantă de rezervă unde chiar am făcut câțiva pași mici.
  • Să-mi salvez informațiile de pe calculator pe surse externe o dată pe lună. Cu capul plecat recunosc că nu am făcut acest lucru niciodată în cele 3 luni care au trecut.
  • Să încep să vând lucrurile pe care nu le mai folosesc pe okazii.ro. Pas. Nici pe okazii, nici pe tocmai.ro, nici pe olx… Dar măcar am mai donat o parte din haine deși în dulapuri nu se observă.
  • Să îmi fac o pușculiță în care să adun bani. Yes! aici am punctat. În fosta cutie de ceai Lipton, lipită cu scotch ca să nu atentez la conținut, am pus destul de des câte 10 lei iar o dată, într-un acces de grandomanie, am băgat chiar o hârtie de 50 de lei. Deci ceva, ceva tot se strânge.

                                              

  • Să beau 1.5 litri de apă pe zi. Asta nu mi s-a părut prea greu. Am băut mult ceai de fructe, bineînțeles fără zahăr.
  • Să mănânc cel puțin un fruct sau o legumă crudă în fiecare zi. Și asta pot să trec pe lista de realizări. Se pune și ceapa roșie la socoteală, nu?
  • Să renunț la telefonul mobil în timp ce mănânc. Niet! nu am renunțat și m-am răzgândit total în privința acestui punct. Dacă-mi face plăcere, de ce nu? Chiar nu mă mai interesează ce spun cercetătorii englezi, americani sau de orice altă nație în legătură cu acest subiect.
  • O dată pe săptămână să telefonez unei persoane dragi cu care, din cauza distanței sau a timpului, nu am ținut prea strâns legătura. Am făcut acest lucru și chiar mai des decât o dată pe săptămână și vreau să vă spun că e foarte reconfortant. Îmi face plăcere atât mie cât și persoanei pe care o sun, deci e o bucurie împărtășită și un obicei minunat.
  • Să fac 10000 de pași pe zi. Aici nu știu ce să spun, nu cred că media mi-a ieșit la 10000. Mă tem că e mai puțin dar cum afară s-a încălzit cred că voi recupera curând.
     Voi cum stați, mai țineți minte ce v-ați propus la sfârșitul anului trecut? V-ați lăsat de fumat? 🙂
foto izismile.com

Share This:

Read More

Fotografii post mortem

        Cotrobăind prin internet am aflat, absolut întâmplător, despre un obicei care la prima vedere pare înfiorător dar care ascunde un tragism care m-a cutremurat. Musai să vă povestesc și vouă despre asta deși poate pentru unii dintre voi nu e o noutate: fotografiile post mortem. Da, este exact ceea ce pare a fi. 
        Să faci o fotografie costa relativ mult în secolul al XIX-lea și nu oricine își permitea acest lux. Moartea bântuia peste tot și era o parte obișnuită a vieții: epidemiile erau la ordinea zilei iar boli care azi se tratează atât de simplu făceau ravagii. Mortalitatea infantilă era foarte mare iar copiii se prăpădeau pe capete indiferent de mediul din care proveneau: scarlatina, pneumonia, chiar și o simplă gripă erau boli care îi puneau la pământ. Disperarea părinților era însă exact ca în zilele noastre iar durerea resimțită n-avea cum să fie mai mică decât acum. Moartea unui copil este cea mai mare tragedie pe care o mamă o poate trăi. Iar înainte de a-l înmormânta pe micuțul mult iubit părinții vroiau să-i păstreze imaginea astfel încât amintirea să nu se estompeze de-a lungul anilor. În disperarea lor apelau la un fotograf care să imortalizeze ceea ce a fost odată copilul lor. Acest obicei a făcut parte destul de mulți ani din cultura engleză și cea americană. 
foto io9.com
        Se pare că în epoca victoriană în momentul în care cineva murea, primul lucru pe care familia îl făcea era nu să cheme medicul legist, ci fotograful. Când vine vorba de moarte tradițiile zilelor noastre nu mai seamănă, nici pe departe cu ceea ce se întâmpla acum 100-150 de ani. În jurul anului 1900 acest straniu obicei a atins cele mai înalte cote iar artiștii fotografi au creat cele mai ciudate compoziții  fotografiind toți copiii unei familii împreună: vii și morți deopotrivă. 
foto viralnova.com
        În poza de mai sus fetița din stânga, moartă deja, este pozată alături de frații săi fiind sprijinită de un suport pe care orice fotograf de la acea vreme îl avea în dotare: 
foto dose.com
        Nu doar copiii erau fotografiați, ci orice persoană dragă din familie căreia vroiai să nu-i uiți trăsăturile dar mie cele cu copii mi se par sfâșietoare.

foto dailymail.co.uk
foto io9.com
foto cvltnation.com
        Sper că nu v-am oripilat prea tare… Până la urmă e o părticică din istoria omenirii care nu a făcut rău nimănui. Un obicei uitat de mult pe care acum îl considerăm ciudat și atât.

Share This:

Read More

Partener la SuperBlog

        Am mai făcut un pas în viața mea de blogger cu acte în regulă: sâmbăta trecută am participat la primul blogmeet: o întâlnire în lumea reală, cu oameni în carne și oase, care nu au altceva în comun decât faptul că sunt deținători de blog și locuiesc în același oraș. Majoritatea dintre cei care am fost acolo ne vedeam pentru prima oară și când m-am trezit așezată la masă între niște oameni total necunoscuși am retrăit sentimentul pe care îl aveam când mergeam cu trenul de la Cluj la București într-un compartiment în care se înghesuiau opt oameni. Oameni diferiți, cu vieți diferite, care urmau să împartă câteva ore din viață ascultând poveștile celorlalți.
        Am petrecut o după-amiază plăcută în lumina plăpândă a soarelui de martie pe terasa unei cafenele care-și scosese mesele afară pentru prima dată în această primăvară. Am povestit despre toate: despre filme, despre scris, despre politică, despre Simona Halep, despre oraș, despre mâncare… despre orice. Am povestit și despre SuperBlog. Mai mult eu, care eram în temă. I-am întrebat pe cei cu care stăteam de vorbă de ce nu s-au înscris la concurs iar răspunsul unui băiat m-a surprins: ”am auzit că e foarte greu, că sunt multe probe și că termenele sunt foarte strânse… nu aș avea timp și n-aș putea să fac față unei astfel de competiții”.
        Waw! asta înseamnă că eu, o începătoare în ale bloggingului, sunt de admirat din moment ce am reuşit să duc la capăt două ediţii consecutive. Nu că mi-ar fi spus cineva acest lucru, m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama singură 🙂
foto good2talk.ie
        Sună un pic a glumă dar adevărul este că nu a fost chiar floare la ureche.
       La fel de admirat sunt toți cei care au reușit să parcurgă acest maraton trecând peste obstacolele legate de timp, de disponibilitate, de chef, de principii și, nu în ultimul rând, de frustrările legate de punctaje și jurizări. Iar cu atât mai mult sunt de admirat cei care în urma clasării pe primele locuri la edițiile precedente au devenit bloggeri parteneri.
        Percepția mea despre bloggerii parteneri s-a schimbat foarte mult în timp. Când am intrat prima dată în această competiție am avut, pe lângă determinarea de a merge până la capăt, anumite complexe care veneau din timiditatea de a păși pe un teren necunoscut în care aveam impresia că sunt o intrusă. Pe grupul de pe Facebook toți oamenii păreau că se cunosc între ei de-o viață, toți erau expansivi, gălăgioși și fără rețineri. Nu existau ierarhii deși eu îmi imaginasem că între un concurent și un membru al juriului trebuie să existe o anumită distanță. Mi-aduc foarte clar aminte cum la a doua probă din toamnă, o probă sponsorizată de Toyota, toată lumea glumea cu Dana Lalici, câștigătoarea ediției din 2013 și care acum era în juriu. Eu n-am îndrăznit să mă bag în nicio discuție, am stat și am privit doar de pe margine. Credeam că relația este (sau ar fi trebuit să fie) similară cu cea elev-profesor.
        Apoi, la o altă probă, Raluca Cincu, cea care urma să dea notele pentru ”Votați SuperBlog” s-a amestecat atât de tare printre concurenți că nu mai știai care, ce și cum. Atunci am avut impresia că toți sunt prieteni între ei și că în acest cerc închis eu nu mai am cum să intru (senzație întărită de faptul că nimeni nu mi-a răspuns la comentarii și nici cu like-urile nu se înghesuiau). Am fost absolut sigură că o să iau o notă mică fiind un outsider dar, spre surprinderea mea, nu s-a întâmplat asta iar notarea a fost foarte corectă. Nu au contat hlizelile ci doar conținutul articolului. Și, evident, corectitudinea gramaticală.
        În ediția actuală, cu experiența pe care deja o aveam în spate, am prins curaj și am intrat și eu în jocul comentariilor de negociere a criteriilor de jurizare cu fosta mea colegă de competiție care acum devenise partener, Alina Gheorghe. Cu piticii pe care îi am uneori pe creier, m-am oprit la un moment dat crezând, exact invers decât data trecută, că dacă te tragi de șireturi cu juriul nu e bine și s-ar putea să fii depunctat. Din nou, presupunerea mea a fost greșită. S-a dovedit că un jurat care vine din rândul concurenților este mai obiectiv și are criteriile cele mai transparente nelăsând loc interpretărilor.
        Ultima urmă de îndoială mi s-a risipit când Cristina Lincu, câștigătoarea SuperBlog 2014, mi-a dat friend request pe Facebook. Atunci mi-am dat seama că și bloggerii parteneri sunt tot oameni și i-am coborât pe toți de pe piedestalul imaginar. N-au ifose și nu-și dau aere de superioritate gratuite. Au în schimb merite obținute în urma multor ani de muncă în online, sunt surse de inspirație și reprezintă modele de urmat. Am tăiat jos ultima frază pentru că nu vreau să sune a periaj. Aș vrea să credeți că e așa cum spun dar totuși nu vreau să exagerez așa că luați-o cum vreți 🙂
        Și pentru că partenerii sunt buni în ceea ce fac (și pentru că lipsește o sărbătoare în calendar) eu cred că ar merita să aibă o zi dedicată: Ziua Partenerului SuperBlog. Nu știu cum ar trebui sărbătorită, habar n-am. Poate la fel ca Ziua împotriva fumatului. Sau ca Ziua fericirii. Sau ca Ziua mondială a apei, sau ca Ziua zăpezii.  Adică fiecare în felul său și toate la fel. Știu doar că ar trebui promovată astfel încât lumea să știe că există o astfel de zi  iar pentru asta aș apela la partenerii media care se pricep mai bine la astfel de lucruri. Eu, în afară de a da un semn pe Facebook, Instagram și Twitter altceva n-aș ști ce să fac. Acum învăț cu ce se mănâncă Bloglovin-ul și sinceră să fiu, pricep destul de greu. Iar de Tumblr doar am auzit și nimic mai mult.
         Petrecerile nu sunt niciodată în plus, deci un pic de distacție n-ar strica. De preferat ar fi o zi de vară când noaptea vine târziu iar mie nu mi se face somn devereme 🙂 Cel mai bine ar fi în iunie când e ziua cea mai lungă, adică pe 21. Sau să nu ne suprapunem cu solstițiul de vară? Să zicem atunci penultima zi de sâmbătă din luna iunie, în fiecare an. Iar invitați să fie, pe lângă partenerii sărbătoriți, toți concurenții care au participat de-a lungul timpului la SuperBlog pentru că, până la urma urmei toți sunt parteneriabili. Na, că am inventat un cuvânt după modelul deja cunoscut 🙂 Cred că toți concurenții și-au dorit la un moment dat să devină parteneri, poate nu neapărat din ambiția de a câștiga premiile oferite primilor clasați, cât din plăcerea de a-și satiface propriul ego. Trebuie să recunoaștem că un pic de vanitate există în oricare dintre noi. E ca și cum ai deveni cetățean de onoare al unui oraș, toată comunitatea te cunoaște și te respectă. Nu știu exact ce înseamnă să devii partener SuperBlog dar știu că e de bine. În cele mai multe cazuri este un titlu onorific fără responsabilități clar definite dar în mod cert partenerii susțin această competiție care deja a ajuns la a zecea ediție. Drept și prin urmare și eu îmi doresc să devin partener la un moment dat.
         Revenind la petrecerea anuală organizată de Ziua partenerului Superblog, cu atât de mulți invitați se pare că va fi un eveniment de mare amploare. În nici un caz nu m-aș băga la organizare pentru că nu mă pricep și până la urmă de-aia există firme care se ocupă de organizare de evenimente, Să le dăm, deci, de lucru astfel încât totul să iasă impecabil. Și chiar dacă ar exista mici scăpări în derularea festivităților, după cum îi știu eu pe superblogeri, nu cred că s-ar simți vreunul lezat sau rănit în orgoliu. Creativitatea, perseverența, ambiția, puterea de a depăși frustrările, dorința de autodepășire și talentul sunt calități pe care le au cu toții, care îi unesc și pe care și le regăsesc la începutul fiecărei noi ediții. Deocamdată ediția aniversară tocmai s-a încheiat cu această probă așa că rămâne să ne revedem peste două anotimpuri… poate în calitate de partener? cine știe…
         Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Read More

Ador să fac curățenie!

        Hmmm… asta-i cea mai gogonată minciună pe care am spus-o vreodată 🙂 N-aș putea să fac o astfel de afirmație fără să mă bufnească râsul. Evident că îmi place să am casa curată, cu ferestre strălucitoare, parchet ca oglinda și mobilă fără amprente dar trebuie să recunosc că aș face orice altceva decât să mă apuc de spălat, frecat și dat cu mopul. Operațiunea curățenie mă plictisește de moarte deși sunt nevoită să întreprind măcar din când în când și astfel de acțiuni.
      Am și eu, ca tot omul, prietene și colege iar în conversațiile noastre se ajunge, inevitabil, și la acest subiect mai ales înainte de sărbători când toată România pare pătrunsă de necesitatea de a întoarce toată casa pe dos pentru marea curățenie.
       Ieri mi-am spălat toate geamurile și perdelele, am tras toată mobila de la loc, am făcut ordine în cămară, am bătut covoarele, am scos tot din dulapuri, sunt moartă de oboseală… cu cât se apropie Paștele, cu atât aud mai des fraze de acest gen. Eu, drept să spun, nu prea mă laud și nu ies în față cu astfel de declarații. Mai bine tac și fac. Prefer pașii mărunți dar siguri în locul unui maraton epuizant de weekend. Decât să-mi distrug o zi întreagă, mai bine sacrific câte o oră (sau doar o jumătate de oră) în fiecare zi. De altfel, psihic vorbind, nici nu aș rezista mai mult de atât.
       Nu-mi propun să fac ordine deodată în toate sertarele și dulapurile din bucătărie. Dacă aloc 30 de minute azi, reușesc să golesc două dintre ele, să le sortez și să le aranjez apoi la loc. Apoi mâine spăl un geam. Unul, nu toate. Adică ziua și geamul. În altă zi dezgheț frigiderul și curăț toate rafturile, în alta spăl ușa de la intrare cu cele o mie de șănțulete și modele pentru captarea prafului. Urmează măturatul balconului într-o după-masă însorită iar într-o seară ploioasă – ordine în dulăpiorul de sub chiuveta din baie.
     Nu trebuie ca în ziua în care mi-am propus să curăț aragazul lună să mai fac și altceva. À propos de aragaz, cred că toată lumea folosește soluția Triumf de la Farmec, știți de ea, nu? Dacă nu ați auzit, însemnă că fie ați trăit sub o piatră, fie aveți servitori care fac toate muncile în casă. Este aproape la fel de celebră ca Gerovitalul și spun asta fără urmă de glumă. Am niște prieteni în Canada care de câte ori vin în țară fac cumpărături masive de la magazinul Farmec: cosmetice și soluții Triumf.

De Gerovital știam că are mare succes în străinătate dar de soluția pentru aragaz m-am mirat foarte tare și am întrebat-o pe prietena mea de ce trebuie să care de aici așa ceva. Mi-a răspuns că, deși în Canada sunt zeci de branduri de produse pentru curățenie, sunt de trei ori mai scumpe (și nu asta ar fi problema) ci faptul că sunt de cinci ori mai ineficiente. Așa o fi, pentru că am încercat și eu la un moment dat altceva, un detergent ridicat în slăvi de toate reclamele TV care mirosea superb a portocale dar cu atât m-am ales, cu mirosul… arsurile din cuptor acolo au rămas.
În altă zi spăl parchetul. Aici însă intervine o mare, dar mare, problemă. Presupunând, prin absurd, că aș avea un chef nebun de curățenie, tot nu mi l-aș putea duce la îndeplinire pentru că nu mă lasă dușmanii 🙂

foto bounceroni.org

 

        Pe Sylvestra, pisica mea, o apucă pandaliile când vede mopul, se agață cu disperare de el și nu mă lasă să mai fac nici o mișcare. Deci trebuie să mă ascund de ea (ceea ce este aproape imposibil) sau să o închid într-o altă cameră… dar când o aud cum zgârie la ușă mi se face foarte milă de ea și atunci trebuie să-mi termin rapid treaba – o jumătate de oră.
       Pentru curățarea mobilei îmi programez tot la fel, maxim o oră, dar nici nu e nevoie de atât de când am descoperit șervețelele Nufăr
        După mine, asta e a doua mare invenție în domeniu care vine imediat după pamperși. Pe lângă faptul că nu mai trebuie să mă mâzgălesc cu tot felul de cârpe mizerabile, să le înmoi în apă, să le spăl și să le clătesc, șervețelele astea au proprietatea de a nu mai lăsa lemnul să atragă praful ca un magnet. Îmi plac tare mult. Cu ele ritualul ștergerii mobilei devine aproape la fel de plăcut ca demachierea de seară. Tot din gama Nufăr de la Farmec, iubesc și soluția pentru curățat inoxul care, evident curăță suprafețele de inox… dar, surpriză-surpriză! curăță perfect și argintul. Eu am descoperit acest lucru întâmplător și de atunci doar așa îmi mai curăț bijuteriile din argint. Le pun pe o farfurioară, le pulverizez cu soluția și le las la ”fezandat” o jumătate de oră după care le spăl cu apă. Zici că-s noi, așa strălucesc 🙂
         Cam așa decurge la mine curățenia de-a lungul întregului an. În fiecare zi câte un pic, niciodată cu hei-rupul. Chiar dacă într-o zi dedic doar 10 minute curățeniei, să zicem că șterg oglinda, tot e mai mult decât nimic și asta înseamnă că lucrurile nu se adună ca să te copleșească la un moment dat. Mie acest stil mi se pare foarte convenabil și lipsit de stress-ul pe care îl provoacă lucrările de amploare. Voi cum procedați? oftați când se apropie sărbătorile gândindu-vă la curățenie?

foto cemerita.ro
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog.

Share This:

Read More

Detectorul de obiecte pierdute

        Se spune că oamenii, după ce ajung să stea un timp împreună, încep din ce în ce mai mult să semene unii cu alții. Să gândească la fel, să reacționeze la fel, să le placă aceleași lucruri și chiar să se comporte asemănător. Vă spun din proprie experiență că exact așa se întâmplă.
       Când m-am căsătorit cu Cristi, mi se părea foarte ciudat că nu-și găsea niciodată cheile (de la casă, de la mașină. de la garaj, de la birou whatever – cheile) și zilnic auzeam întrebarea Nu mi-ai văzut cheile?… Mă gândeam cum naiba e să nu știi unde ți-ai lăsat cheile pentru că eu știam în orice moment unde se află și cel mai neînsemnat lucru, darmite ceva așa de important?  La început mă enerva întrebarea, apoi, încet-încet m-am obișnuit, iar acum, după atâția ani, am ajuns să pățesc exact la fel. Deci nu s-a luat el după mine, m-am luat eu după el.
       Veșnic se întâmplă să nu-mi găsesc ceva. Uneori mi se pare că jumătate din viață mi-o petrec căutând lucruri pe care nu mai știu unde le-am pus. Telefonul e primul pe listă, apoi urmează ochelarii, cheile (bineînțeles), rujul, cana de cafea, ceasul, portmoneul și orice altceva se poate muta dintr-un loc în altul nefiind înfipt într-un soclu de beton. De haine nici nu mai vorbesc, de multe ori sunt nevoită să aleg o altă ținută decât cea pe care mi-o propusesem inițial pentru că ba nu-mi găsesc cămașa albă, ba nu știu unde mi-e tricoul în dungi, ba am uitat că mi-am pus bluza roșie la spălat. Tot timpul caut ceva.
foto spoonfulofimagination.com
        Dacă aș avea puterea, aș inventa o baghetă fermecată cu care să mă plimb prin casă și care să îmi spună exact unde se găsește ceea ce caut și de care am nevoie în momentul respectiv. Asta sună cumva a poveste cu vrăjitoare și magicieni dar dacă stau bine să mă gândesc cred că nu e chiar imposibil de realizat cu tehnica actuală.
        Îmi imaginez că ar trebui să arate oarecum similar cu un detector de metale dar, evident, mult mai mic că doar raza de acțiune e în casă și nu pe câmp.
foto ground-penetrating-radar.de
        Această baghetă ar trebui să fie conectată wireless la calculatorul în care se găsește baza de date care conține toate obiectele căutabile, ca să spun așa. Dacă un obiect nu se regăsește în această bază, eu nu am cum să-i transmit detectorului ce anume să caute.
       Crearea acestei baze de informații ar fi cel mai laborios lucru dar se poate face în timp, adăugând în fiecare zi (sau pe măsură ce cumpărăm obiecte noi) câte o poziție pentru fiecare articol pe care știm că s-ar putea să fim nevoiți să-l căutăm prin casă pentru că am uitat unde l-am pus.
       În primul rând obiectul ar trebui să fie scanat cu un aparat (sunt sigură că deja s-a inventat) care să-i memoreze forma, mărimea, textura, consistența, pufoșenia, culoarea, grosimea și orice altă caracteristică. Aceste date ar apărea lângă descrierea pe care eu aș face-o obiectului respectiv, descriere formată din cât mai multe tag-uri (etichete). De exemplu la o bluză aș scrie haină, albă, 200 (astea ar fi gramele), modulară. Nu știu dacă modulară e cuvântul potrivit pentru ceva care își poate schimba forma dar nu am găsit altceva.  Opusul acestei forme ar fi rigidă – adică la o cheie sau la o carte așa aș scrie.
       Odată realizată această bază de date, totul ar fi foarte simplu. Se aleg tag-urile, să zicem verde, haină, 50, acestea se transmit dispozitivului iar eu plec cu bagheta detectoare pe lângă dulapuri, pupitre și cuiere. De câte ori bagheta simte ceea ce eu i-am transmis, emite un semnal sonor și, uite-așa, bip-bip eu îmi găsesc eșarfa verde pe care o căutam.
       Baza asta de date cu toate obiectele utile și inutile care se adună într-o casă ar crește într-un an cât alții-n șapte așa că la un moment dat ar fi nevoie de surse de stocare din ce în ce mai mari. Am căutat și am găsit oferte de hard disk-uri și oferte SSD Intel în magazinul MediaDOT.ro.
       Drept să vă spun, inițial m-am uitat după hard disk-uri pentru că eu credeam că am nevoie de un hard disk (așa mi-a spus bunica) dar intrând pe site am văzut aceste SSD-uri care, inițial, nu știam ce sunt. Probabil că am trăit destul de mult timp sub o piatră 🙂 M-am documentat și acum sunt în măsură să vă informez și pe voi, celor care nu aveți tangențe cu informatica, ce sunt acestea.
      Sunt tot niște surse de memorare a datelor iar denumirea de SSD vine de la Solid State Drive și sunt varianta mai mare și mai performantă a stick-urilor de memorie USB. Capacitatea lor se măsoară în GB și sunt mult mai rapide decât hard disk-urile. Spre deosebire de SSD, hard disk-urile sunt varianta mai sofisticată a unui cd (sau dvd) iar accesul la informația de pe ele presupune o mișcare mecanică: un braț care se mișcă continuu de-a lungul unui platan de stocare. Din acestă cauza viteza lor de citire/scriere este mai mică. În unele situații este mai potrivit un hard disk, în altele un SSD.
     Oricum, alegerea dispozitivului potrivit și a tuturor celorlalte componente electronice o să o las la latitudinea celui care va reuși să creeze bagheta detectoare. Eu am venit doar cu ideea pentru care nu o să cer drepturi de autor. Gloria și toate beneficiile materiale o să le cedez celui care va reuși să pună în practică această idee 🙂
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Read More