Primul cadou memorabil l-am primit la întâiul Crăciun de care imi aduc aminte. Aveam 4 ani și parcă ar fi fost ieri . Îmi amintesc cum am deschis ușa sufrageriei care, contrar obiceiului, fusese toată ziua închisă și am încremenit în fața  minunăției de brad care strălucea în lumina caldă a becurilor din candelabru. Perdeaua flutura ușor în mișcarea vântului iar eu simt și acum emoția și părerea de rău că nu venisem cu câteva clipe mai devreme pentru că eram convinsă că Moșul tocmai plecase prin balcon fără să mă lase să-l întâlnesc.  Revăd toate amănuntele, fiecare glob, fiecare fir de beteală și fiecare lumânare colorată prinsă de ramurile bradului într-un suport-cleștișor special (atunci nu aveam beculețe electrice în pom și aprindeam lumânări adevărate care pâlpâiau  absolut fascinant).

        Nu știam ce să fac și cum să reactionez, nu puteam să cuprind cu privirea tot ce vedeam, nu știam ce să spun și unde să mă îndrept. Eram paralizată de fericire și de revelația că Moș Crăciun există cu adevărat pentru că, da, chiar dacă aveam doar 4 ani avusesem anumite îndoieli legate de această poveste frumoasă. Nu știu cât timp am stat nemișcată uitându-mă spre bradul pe care îl vedeam pentru prima dată dar cand mi-am revenit din șoc am vazut cadourile . Erau mai multe jucării dar ochii mei s-au oprit asupra unei mingi roșii cu buline albe, minge pe care o vazusem la copiii de pe stradă dar pe care nu o atinsesem niciodată.

         Cred că eram prea mică să intru în jocurile lor și priveam doar de pe margine.  M-am bucurat de minge mai mult decât de o bucată de aur și am ținut-o în brațe o săptămână, am dormit cu ea și nu am scăpat-o o clipă din ochi. De jucat cu adevărat cu mingea nu cred ca m-am jucat niciodată, mi se părea prea frumoasă ca să o murdăresc prin praf sau să o zgârii pe asfalt așa că am ținut-o ca pe un accesoriu fashion. Dacă închid ochii pot să-mi imaginez și acum, după atâția ani, mirosul de cauciuc nou și pot să simt exact textura materialului și toate micile impefecțiuni pe care le avea. Tare dragă mi-a fost mingea aia.

         Un alt cadou care mi-a tăiat respirația l-am primit de Sfântul Nicolae, 10 ani mai târziu. Eram în clasa a noua și era primul an în care nu eram acasă cu familia. Eram la liceu la Cluj și stăteam la cămin împărțind camera cu încă alte cinci fete. Sărbătoream după regulile vremurilor de atunci cu câteva dulciuri, nuieluțe argintii în care erau prinse fundițe din hârtie creponată și cu multă veselie.
La un moment dat în cameră a intrat verișoara mea Aurora pe care o admiram enorm. Mă uitam la ea așa cum se uită toți copiii la oamenii mari dorindu-și ca într-o bună zi să devină exact ca ei. Aurora era studentă și eu o vedeam ca fiind foarte elegantă, de fapt așa și era. Ieșea în evidență oriunde mergea. Avea un simț artistic înnăscut și își cosea singură multe haine, își tricota pulovere, își vopsea tricouri în culorile curcubeului, își împletea genți,  își făcea coliere din sâmburi de măr lăcuiți, din boabe de fasole, din ineluțe de paste făinose înșirate pe un elastic și multe altele pe care nu mi le mai amintesc. Avea tot felul de idei inovatoare demne de Fondul Plastic. Îmi plăcea cum se pieptăna, cum vorbea și cum își ținea capul într-o parte când zâmbea. Mi-era tare dragă și cred că sentimentul era reciproc altfel cum de mi-ar fi făcut un cadou atât de neașteptat .
Îmi cumpărase, din banii ei de studentă, un rimel ! iar când mi l-a dat, mi-a pus o condiție: să nu spun părinților de unde îl am. Pe vremea mea, adică în anii înainte de revoluție, era de neconceput să mergi la școală machiată sau cu unghiile vopsite. Și nu doar la școală ci și în afara ei lucrurile stăteau cu totul altfel decât acum. În sfârșit, nu vreau să dezvolt subiectul acesta, cert este că eu primisem un cadou la care nici nu îndrăzneam să visez și nici nu mi-ar fi trecut prin cap să îmi cumpăr din banii de buzunar. M-am simțit atât de importantă, atât de matură și am fost atât de mândră încât am avut impresia că acela a fost momentul în care am făcut pasul către o altă lume. Lumea adulților.

Cam așa arăta pe vremea aceea rimelul dar dacă vreți să citiți mai multe despre asta, am scris aici. Din păcate nu mai am cutiuța (mare păcat că nu am păstrat-o) dar știu că era făcută la Farmec, era din plastic alb, avea două balamele micuțe și o oglindă interioară. M-a ținut rimelul acela patru ani, adică toată perioada liceului. Mă dădeam doar o dată pe săptămână, sâmbăta seara când mergeam la discoteca ce se organiza de către colegii mei în holul școlii. A fost primul și cel mai drag produs de machiaj pe care l-am avut vreodată și el mi-a deschis gustul spre pasiunea pe care o am acum.

         Acestea sunt două dintre cele mai frumoase cadouri primite de mine de-a lungul timpului. Mai am câteva de suflet dar parcă tot astea îmi vin prima dată în minte dacă ar fi să dau un răspuns rapid la întrebarea Care a fost cel mai frumos cadou primit vreodată ?

         Aș vrea să știu voi cum ați răspunde la această întrebare frumoasă …