Author: Ioana

Sovata-Praid plusuri și minusuri

Ioana 3 Comments
         Weekendul care tocmai a trecut l-am
petrecut la Sovata-Praid si m-am întors de acolo cu o stare de bine.
A fost o excursie reușită fara sa fie însă totul perfect. Nu sunt si
nici nu incerc sa fiu obiectivă, o sa va spun punctele tari si cele
slabe asa cum le-am perceput eu prin prisma senzatiilor mele.
         Deci, pentru ce merită să mergi în
zonă:
         Salina, spectaculoasă și
impunătoare, este într-adevar un obiectiv turistic ce merită văzut.
Poti sa petreci in salină o zi întreaga fara sa te plictisesti.
Exista un parc de aventuri unde se poate face escaladă pe peretele de
sare sau te poti da cu tiroliana. Sunt multe locuri de joaca pentru
copii, leagane, trotinete, mese de ping-ping, se pot inchiria rachete
de badminton sau se poate vedea un film pentru ca exista
cinematograf. In salina este internet wireless la care te poti
conecta gratuit. Ceea ce am si făcut 🙂
 

         Capela ecumenică din salină este pentru toată
lumea si nu face discriminari intre ortodocși, catolici și reformati.
Oricine își poate scrie o dorință pe un bilețel pe care apoi îl lasă
intr-o fisura din peretele de sare. Nu e garantată îndeplinirea
dorintei dar ajută 🙂 Mi-am pus si eu o dorinta si sper sa mi se
indeplineasca mai ales că nu e de genul ”câștigat la loto”.
 
 
         Pretul cazării în zonă începe de la 30 de lei/
persoana/ noapte si mi se pare foarte rezonabil. Noi am platit 35 de lei la
o pensiune draguță care avea o curte mare si multe flori.
 
 
         Lacurile sărate din Sovata sunt
amenajate ca ștranduri iar apa este foarte caldă chiar dacă afară este
înnorat.
 
         In ștrand există locuri cu umbră, băncuțe, dușuri, cabine de schimb, oglinzi, și apă de băut la
țâșnitori așa cum nu am mai văzut de mult. Este bine că nu
trebuie sa dai bani în plus pe apă 🙂
 
 
         Lacurile sunt înconjurate de pădure
iar când te îndepărtezi de ponton și ajungi lângă copaci se
aude ciripitul păsărilor. Este foarte plăcut să fii și în lac
și în pădure în același timp. Am văzut multe libelule care aproape se așezau pe tine și erau mai frumoase decât cele din magazinele Swarovski.
 
 

         Ce m-a nemulțumit pe mine sau ce s-ar putea
îmbunătăți:

         Nu există ghid la salină. Cel
puțin eu nu am văzut nicăieri nici măcar contra cost. De exemplu unii
turiști nu și-au dat seama că suprafața lucioasă pe care călcam
era sare gemă compactă. Sunt sigură că mulți pleacă de acolo fără să știe ce au văzut. Există amenajat un mic muzeu în subteran
cu câteva vitrine care oferă date istorice dar nu este suficient.
         Autobuzul care te duce în salină pe o distanță de 1500
de metri miroase îngrozitor. Mă întreb cum rezistă bolnavii de
astm care se duc să facă tratament. Mirosul este impregnat în el și nu vine de la călători. Este sub orice critică.
 
 
         In salină, în galeria dinspre ieșire,
este amenajat un restaurant unde se gătește la greu. Prăjeli,
fripturi, rântașuri, gogoși … Nu știu cum se face aerisirea că
doar este la 200 de metri sub pământ… După miros cred că nu se face în
nici un fel. Oare chiar nu se poate renunța la astfel de ospețe
într-o bază de agrement și tratament ? Pentru câteva ore cât stă
omul acolo nu ar fi suficient un sandwich ? Cine oare vine în salină
pentru chiolhanuri ? Dacă ai ghinionul să trebuiască să aștepți autobuzul de întoarcere poți să fii sigur că hainele și părul îți vor mirosi ca și după o zi de prăjit în bucătărie.
         Prețul la ștrandul Ursu mi se pare cam piperat. Intrarea costă 25 de
lei iar închiriatul unui șezlong este 20 de lei. Mi se pare foarte
mult pentru că 1: odată ieșit din ștrand nu mai poți să intri
cu același bilet în ziua respectivă și 2: între ora 1 si 3 nu
ai voie să faci baie! Deci ai două ore în care poți să te coci
liniștit la soare pentru că nu prea ai voie să faci nimic altceva:
 
 
           Prețul și orarul ne-au determinat să alegem alt lac, lacul
Aluniș, unde intrarea este doar 15 lei, șezlongul tot 15  și este mai puțin aglomerat.
          Punctul ăsta nu este general valabil
dar la pensiunea la care am stat am avut un mic șoc. Proprietarul
ne-a cerut ca atunci când intrăm în casă să ne descălțăm,
asta în condițiile în care noi aveam camera la etaj (erau scări
de lemn). De asemena ne-a spus că regula casei este  să nu călcăm pe covoare (care de fapt erau niște
preșuri) încălțați 🙂 Drept să vă spun eu nu m-am conformat acestei
solicitări absurde.
 
 
         În concluzie eu spun că merită petrecut un weekend în această zonă care, am uitat să vă spun,  are peisaje frumoase ca multe alte locuri din România. Nu știu însă cu ce ți-ai putea umple timpul mai multe zile: să te odihnești pe bancă privind trecătorii ? sau să te plimbi cu trenulețul ? Depinde de gustul fiecăruia. Mie 2 zile mi-au fost suficiente.
 
 
 

Share This:

Read More

1 minut de publicitate

Ioana 2 Comments
         Pe mine publicitatea nu mă lasă rece. Recunosc fără nicio ezitare că
reclamele mă influențează foarte, foarte mult. Si cel mai usor mi se întipăresc în minte clipurile văzute la televizor. De fapt chiar îmi face
placere să mă uit la reclame. Doar dacă urmăresc ceva extrem de interesant mă enervează pauza publicitară și foarte rar se întâmplă acest lucru. Unele sloganuri le știu de ani de zile (deși nu se mai difuzează) și încă mi se par foarte amuzante. De exemplu cel cu ”Picătura când lipește, nimic-nimic nu dezlipește”. Ăsta era la radio acum vreo 10 ani și îl cântam în mașină în fiecare dimineață.
         Câteva dintre reclamele care mi-au plăcut la TV sunt cele de mai jos. Le scriu în ordinea în care îmi vin în minte fără sa fac nici un fel de clasament:
         Salam săsesc – Trebuie să vă
aduceți aminte de fetița peltică care îi cerea mamei salam
săsesc. Părea atât de înnebunită după el încât a fost musai
să-l încerc și eu. L-am încercat, mi-a plăcut  și apoi l-am cumpărat o lungă perioadă de timp.
 
 
         Te
doare românește, îți trece românește – asta a fost o reclamă
foarte neobisnuită dar care mi s-a părut genială. Era reclama la Algocalmin, un
analgezic ”tradițional”, ieftin și de mare eficacitate. De
vreo 3 ani Algocalminul nu se mai dă decât cu rețetă deci nu mai e cazul să
se facă publicitate în jurul lui. Cu rețetă, fără rețetă  mie nu-mi lipsește
din casă. Pentru că toate durerile mele sunt românești get beget.
         Taft – coafura rezistă. E așa de
greu să alegi un produs cosmetic atunci când ai 10-20 de variante.
Dacă ai o reclamă bună, cu femei frumoase cărora părul le stă
perfect și pe ploaie, și pe ceață și pe vânt de ce să nu
încerci fixativul care îl folosesc ele ? Zis și făcut. Iar
rezultatul a fost mai mult decât mulțumitor.

         Tu cu cine faci banking? Expresia a
intrat deja în folclor și au existat mai multe clipuri care au
insistat pe acest slogan. Cel mai controversat a fost cel care
parodia scena interogatoriului din Basic Instinct si pe care îl
puteți revedea aici

 

         Prea bun, prea ca la țară –
Covalact , iaurt și brânză cu smântână. Sunt bune, le-am
încercat. Dar nu sunt mai bune decât altele din aceeași categorie.
Le consum pe acestea pentru că reclama mi-a inoculat ideea că sunt
ca la țară, adică naturale și sănătoase.
 

         Reclamele
Coca Cola – ar merita un capitol special pentru că îmi plac toate, sunt unele mai drăguțe ca altele.
Cele cu urșii polari. Sau cele cu camionul lui Moș
Crăciun. Într-o iarnă chiar am văzut camionul în realitate .
Mergea foarte încet, cu toate luminițele aprinse și după el
fugeau cred că o sută de copii ! O scenă pe care o să mi-o
amintesc mereu cu drag. Îmi place și Pepsi dar… creierul meu e
setat deja 🙂

        À propos de rivalitatea dintre cele două branduri.

        Cu
ceva ani în urmă Pepsi a lansat o campanie de marketing numită
“The Pepsi Challenge” (Provocarea Pepsi). Consumatorii
trebuiau să stabilescă care dintre cele două băuturi este mai
bună. In timpul testului, legați la ochi, 3 din 4 consumatori au
preferat gustul Pepsi în fața gustului Coca Cola. Același grup de
persoane a refăcut testul, de data aceasta văzând eticheta
sticlelor (și deci știind ce beau). Rezultatele au fost exact
invers, 3 din 4 preferând Coca Cola. Acest fapt este cunoscut ca
fiind Paradoxul Pepsi si este adeseori citat ca modul în care brandul
, sau mai bine spus recunoasterea meritelor brandului ne transformă
într-o ”oaie din turmă”. Așa o fi ? Se pare că da.

         Pe voi cât de mult vă influențează reclamele în decizia de a cumpăra un anumit produs ? Cât de mult vă bazați pe caracteristicile reale ale produsului și cât de mult pe ceea ce subconștientul a adunat de-a lungul timpului din publicitatea făcută la televizor, la radio sau pe internet ?

Share This:

Read More

Un american în România ( #roundTripRomania )

Ioana Leave a comment
         Cu toții am învățat la școală că avem o țară frumoasă și bogată. Și deci practic nu mai trebuie să facem nimic altceva decât să așteptăm să trăim bine, merci de pe urma acestor două lucruri. Scenariul însă nu s-a dovedit real și turiștii nu au dat năvală să ne admire țara.
         #roundTripRomania este o campanie care își propune să promoveze atracțiile turistice ale României. Este țărișoara noastră dragă văzută prin ochii unui american aflat pentru prima oară în vizită aici. Traseul și programul celor 14 zile cât va sta pe meleagurile mioritice sunt stabilite deja de către agenţia de turism TuristClub.ro dar orice alte sugestii sunt binevenite. De câte ori americanul va avea ceva de spus o va face pe  site-ul campaniei (#roundTripRomania) și tot acolo vă invit să urmăriți evoluția acestui proiect interesant.
         Deci, ce ar trebui să vadă un american venit pentru prima oară în România? Ce l-ar impresiona într-atât încât să ducă vorba mai departe și să-și îndrume prietenii să vină și ei aici ? Pe ce drumuri ar trebui să-l ducem și cum să-i stârnim interesul?
         Avem multe locuri frumoase care ne sunt dragi din diverse motive dar pe care uneori le supraevaluăm. Iubim Marea Neagră pentru că e a noastră și ne-a înlănțuit pe viață cu amintiri legate de vacanțe. Dar abia după ce vezi alte mări sau oceane îți dai seama de ce poartă acest nume, parcă nu tocmai potrivit pentru o mare care s-ar fi vrut albastră-azur după cum e pomenită în cântecele melancolice. Un American venit de pe coasta de vest a Statelor Unite, crescut lângă imensitatea Oceanului Pacific, obișnuit cu măreția și splendoarea apusurilor nu cred că ar fi impresionat de mica noastră mare deloc azurie. La fel, pentru un american venit din Montana, piscurile Carpaților noștri i s-ar părea mici copii pe lângă ai lor Rocky Mountains.

Peisaj din Montana

 
         Să nu mă înțelegeți greșit, eu știu că avem locuri superbe, le port în suflet și le revăd cu mare drag de câte ori pot dar mi se pare că nu are rost să scoatem înaintea unor americani ceea ce la ei acasă au de o sută de ori mai mult. Ar trebui să le arătăm ceva ce ce ei nu au deloc sau au într-o mai mică măsură. Adică istorie și tradiții. Iar pe acolo pe unde încă mai există, crâmpeie de viață arhaică.
         În mod cert, Sighișoara cea cu străduțele strâmte și pavate cu piatră  nu ar trebui să lipsească din itinerar. La fel, satele din zona Brasovului cu Viscri pe primul loc, acolo unde Printul Charles deține o proprietate. Pentru că, nu-i așa, Prințul iubește un sat din România și nu din America ceea ce nu e de ici, de colo. Totuși, dacă ar fi să aleg un sat și numai unul, l-aș conduce puțin mai departe, în Alba, la Rimetea, sat aflat sub patrimoniul Unesco. Acolo ar putea dormi într-o pensiune drăguță și curată cu mobilă și covoare tradiționale și autentice.

         Iar dacă tot e la țară ar trebui să guste putin din farmecul greutățile vietii la sat. Sa vada cum se cosește iarba, cum se întoarce fânul, să vadă cum se face o supa traditionala incepand de la ciupilitul penelor de pe găina opărită, facutul taițeilor în casă, scos morcovii din pamant, curatatul legumelor si tot ceea ce mai tine de bucatarie.

         Eu ma transpun in pielea calatorului si ma gandesc ce anume mi-ar place mie să văd într-o țară îndepărtată. De exemplu daca as ajunge în Groenlanda sigur as vrea sa vad cum se topește grasimea de foca, ce gust are carnea si cum folosesc eschimoșii pieile pentru confectionat haine. De aceea cred ca americanul ar trai o experienta memorabilă daca ar asista la tăierea porcului. (Cu un mic amendament: începem doar de la pasul doi, adica de la pârlire. Presupunem ca deja porcul e gata mort când apar turiștii). Chiar și făcutul cârnaților în casă este un lucru  din ce in ce mai rar si care merită văzut. Sau poate americanul preferă să vadă cum arată si cum se face brânza la o stâna tradițională.

 

         Apoi l-aș însoți la un obiectiv care deja este foarte cunoscut: Salina Turda. Salină săpată în perete de sare compactă doar cu dalta si ciocanul de-a lungul a sute de ani. Si neapărat ar trebui sa vada si partea mai putin turistica a salinei, acolo unde nu sunt jocuri de lumini si lifturi de sticla ci doar tuneluri de sare.

         Ar mai trebui să vadă porțile maramureșene, să cumpere o ie la care s-a cusut cu migală o iarnă întreagă sau măcar o farfurie de ceramică lucrată manual.

 

         Mănăstirile din Bucovina învăluite în pacea seculară sunt iarăși locuri care trebuie cuprinse în traseul imaginar din același motiv: nu doar că sunt frumoase ca niște bijuterii dar sunt de negăsit pe alte continente.
         Și bineînțeles, trebuie vizitat Bucureștiul care adună la un loc aproape tot ce înseamnă lifestyle în România. De la Casa Poporului la Muzeul Satului, de la Centrul vechi la Șoseaua Kiseleff, de la Calea Victoriei la Ateneul Român. Dacă se nimerește a fi în perioada când stagiunea este deschisă, aș invita americanul la un spectacol de operă sau balet pentru că avem artiști remarcabili, biletele au un preț derizoriu față de cele din America și majoritatea americanilor de rând nu au fost niciodată la un astfel de show.
         Voi ce altceva credeți că turistul american ar trebui să vadă neapărat în România ? Castelul Peleș, Castelul Bran, Delta Dunării ? Sau Dunărea la cazane ?

         #roundTripRomania este un eveniment organizat de agenţia de turism TuristClub.ro, în colaborare cu Kooperativa 2.0
 

Share This:

Read More

Aida pentru noi toți

Ioana Leave a comment
         Cum poți să spui despre operă că nu
îți place când tu nu ai văzut în viața ta un spectacol ?
         Cunosc foarte mulți oameni care nu au
fost niciodată la operă. Oameni inteligenți, informați, cu
școală, oameni care citesc mult, oameni cu care ai ce discuta dar
cărora (poate), pur și simplu, nu li s-a ivit ocazia să ajungă
la un spectacol de acest gen. Din diverse motive, fără să fie vina lor.
         Pentru aceștia și pentru cei care
iubesc opera cu adevărat, pentru copii și pentru vârstnici, pentru
oricine a vrut să vadă ceva frumos Opera din Cluj a avut o idee
extraordinară: a pus în scenă, în aer liber, Aida de Giuseppe
Verdi, una dintre cele mai de succes opere ale tuturor timpurilor. Se
cântă de aproape 150 de ani iar aseară a fost, din nou, o
revelație.
         Eu nu sunt o împătimită a muzicii de
operă, recunosc câteva arii celebre pe care le ascult cu plăcere,
merg din când în când la spectacole dar nu sunt o mare
cunoscătoare. Iubesc însă cu ardoare baletul dar despre balet o să vorbesc altădată.
         Acum o să vă spun câteva cuvinte
despre spectacolul pe care l-am văzut aseară și care nu îmi mai iese din minte, spectacol care s-a transformat într-o amintire frumoasă pentru 4000 de oameni. Nu eu am făcut estimarea, așa am
auzit azi dimineață la știri.
 
 

         Ora de începere a fost  8 seara iar eu am ajuns
pe la 7 în Piața Unirii și bine am făcut. În primul rând pentru
că mai târziu nu aș mai fi găsit locuri libere iar apoi pentru că
am trăit experiența ultimelor pregătiri. A fost foarte interesant
să fii înconjurat de artiști, de regizori, de figuranți, să le
vezi costumele de aproape, să auzi ultimele indicații și probele
de microfon. Parcă ne pregăteam cu toții (da, inclusiv noi,
spectatorii) de o mare serbare fără să existe distanța impusă de
cortină. Piața era plină de egipteni antici care cred că veniseră cu corabia din parcare 🙂
  

 

 
 
          Reprezentația a fost în limba
italiană dar a existat titrare pe un ecran mare. Mai mult decât
atât, înainte de fiecare act, directorul Operei (Marius Budoiu),
foarte simpatic și cu multă prezență de spirit, a urcat pe scenă
și a explicat acțiunea care urma să se întâmple și numele
personajelor.
 
Directorul Operei Cluj, tenorul Marius Budoiu
         A fost ca o poveste pe care era imposibil să nu o
înțelegi și care să te nu te emoționeze. Muzica a fost sublimă
( orchestra avea 55 de instrumentiști ) și la unele pasaje te
treceau fiorii atât de touching era. Vorbesc despre senzațiile mele, evident.
         Spectacoul a început pe lumină și
s-a terminat în noapte. Ceva care m-a făcut să zâmbesc a fost
sentimentul ciudat pe care îl aveam atunci când se termina un act
și începea pauza. Firesc așteptam să se aprindă lumina (ca la
teatru, nu?) dar de fapt se făcea și mai întuneric pentru că se
stingeau reflectoarele de pe scenă. Mi s-a părut amuzantă această
inversare de situație.

         Pentru marșul triumfal

(imposibil să nu recunoașteți muzica ) s-au folosit câteva sute de
figuranți voluntari. Și cai adevărați. A fost absolut impresionant.

         Știam că la sfârșitul spectacolului
Primăria Clujului ne va răsfăța cu focuri de artificii dar nu
știam ce surprinzător va fi efectul pe muzica Aidei. Până și
Matei Corvin privea spre cer.
         A fost o super-producție
impresionantă. A fost o sărbătoare și o zi memorabilă. Dar a
fost și o momeală, ceva care să ne atragă și să ne deschidă
gustul spre operă. Sunt sigură că în stagiunea din toamnă vor fi
mulți doritori să vadă și alte spectacole înăuntrul Operei. Și
sunt sigură că nu vor fi dezamăgiți. Pentru că nimic nu se
compară cu magia candelabrelor care se sting treptat, sunetul
gongului, fotoliile de catifea și cortina care ascunde atâtea
secrete.

 

Share This:

Read More

Despre microunde

Ioana Leave a comment
         De la început vă spun ca nu cred în sintagma ”Cuptorul cu microunde nu este sănătos”. De-a lungul timpului mie mi-a fost de mare ajutor în bucătărie și nu pot să reneg un prieten drag.

Circulă pe internet un articol care arată rezultatele unui experiment în care o plantă este udata cu apă incalzita la microunde si apoi răcită. Planta se usucă in cateva zile. Ahhh, v-am spus ca microundele sunt toxice !! Exclamă toti conservatorii. Eu zic să încercati acelasi lucru cu apă fiartă si racita. Puteti sa o fierbeti fie pe aragaz, fie la foc facut cu lemn de fag in gradina bunicii ca sa fim cat mai aproape de natura 🙂 Udați o plantă cu această apă si veți obține același rezultat : planta se va ofili.

Atat microundele cat si fierberea distrug enzimele și antioxidanţii din alimente, lăsându-le astfel goale de nutrienţi. Singura solutie ca acesti antioxidanti sa ajunga in corpul nostru este sa mancam legumele si fructele crude. Pana una-alta ne mai bucuram de gustul unor mâncărici fierte, coapte sau prăjite că doar o viață avem 🙂

         Mie cuptorul cu microunde mi se pare o inventie extraordinara si nu as renunta la el. Nu este zi sa nu il folosesc pentru incalzit mancarea. Chiar nu vad sensul sa ma intorc in timp si sa renunt la acest beneficiu care mi-a făcut viața mult mai ușoară.

          Totuși un mic semn de întrebare mi-am pus și eu datorita acestor dispute aparute in ultima vreme. Si am facut un mic research sa vad cum stau în realitate lucrurile cu sanatatea celor care utilizeaza microundele de zeci de ani.
         Sănătatea lor e bine, merci.  Dar am gasit un lucru mult mai interesant pe care vreau sa vi-l împartășesc si vouă : gătitul la microunde a fost descoperit in mod accidental (ca multe alte inventii ale omenirii). Inventatorul este Percy Spencer, un inginer american care lucra in domeniul radarelor pentru
identificarea avioanelor in zbor. Acest lucru se întâmpla in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pentru aceasta utiliza un dispozitiv numit magnetron care convertea electricitatea in unde radio. Intr-o zi a observat ca lucrand langa acest magnetron batonul de ciocolata pe care il avea in buzunar s-a topit complet.
         Fire curioasa, a investigat fenomenul. A inceput cu seminte de popcorn care puse lângă dispozitiv au înflorit rapid. Apoi a pus un ou intreg intr-un ceainic si deasupra a asezat magnetronul. Rezultatul a fost ca oul a explodat in fața unui coleg curios care s-a uitat in ceainic sa vada ce se întâmplă. (Despre acest experiment facut in zilele noastre gasiti mai multe amanunte aici ).
         Astfel în 1945 Percy Spencer a brevetat cuptorul cu microunde. Inițial acesta era de fapt o mare cutie de metal in care era inclus un generator de camp electromagnetic. În 1947 s-au vandut primele astfel de cuptoare care costau intre 2 si 3000 de dolari, aveau 1,8 metri inaltime si aproape 400 de kg. Erau doar pentru uzul restaurantelor, clar, și arătau așa:
         Abia in 1967 au aparut cuptoarele cu dimensiuni si pret rezonabil, asemanatoare celor de azi si care costau 495$ . 1975 a fost primul an in care vanzarile de cuptoare cu microunde au fost mai mari decat cele ale cuptoarelor cu gaz. Vorbesc bineînțeles de Statele Unite ca in România nu auzise nici naiba de microunde iar ca sa iti cumperi un aragaz sau un frigider iti trebuiau pile serioase.
Concluzie: încălzesc mâncarea la microunde de 20 de ani si sunt perfect sănătoasă. Am colesterolul si glicemia in limite normale, nu sunt nici prea grasa, nici prea slaba, tensiunea e normala, nu ma doare nici stomacul, nici ficatul si nici inima. Din când in când mă doare capul dar asta numai dacă beau alcool ceea ce nu are nici o legatura cu microundele 🙂

 

Share This:

Read More