Long time, no see adică nu ne-am văzut pe aici de ceva vreme și un pic mi-a fost dor. Nu tare, pentru că am avut totuși o vacanță frumoasă fiind  plecată pe meleaguri englezești. Și nu doar destinația m-a încântat ci și compania în care am fost: Cristina cu fetițele. Am avut deci un 1 și 8 Martie cum nu se poate mai pe gustul nostru iar un cadou mai potrivit nici că se putea.

        Ce-mi place mie mult în Anglia, exceptând locurile turistice, este relaxarea pe care o vezi la oamenii de pe stradă. Sau la cei pe care îi întâlnești în magazine, în autobuze, în restaurante și, de fapt, cam peste tot. Nimeni nu pare a se grăbi, nimeni nu aleargă, nimeni nu țipă și nimeni nu e nervos. Sau poate că mai sunt nervoși cu capsa pusă dar își țin frustrările în frâu și nu își varsă supărările pe necunoscuții care le-ar putea apărea întâmplător în cale. Regulile de politețe sunt sfinte și nu sunt încălcate niciodată.

        Stau uneori la coadă la casă la supermarket și mă tot minunez cum de cei care așteaptă nu își pierd răbdarea când văd că cel care tocmai a ajuns să plătească, începe să își caute cu un calm indescriptibil portmoneul în toate buzunarele iar după ce într-un final îl găsește, pornește o altă căutare după cardul de fideliltate cu care adună puncte. Și pe când crezi că a terminat, își aduce aminte că mai are nevoie de o plasă. Alt bon, altă căutare, altă buzunăreală. Abia apoi dă să plece. Dar se mai întoarce totuși să întrebe de promoția care începe de mâine iar casierul îi dă toate amănuntele care îl interesează subliniindu-i cu pixul pe pliant punctele esențiale. Apoi îl întreabă dacă îi mai poate fi de folos și cu altceva. Ah, da, omul nostru mai are o nelămurire. Sau mai multe. Dar nimeni, nimeni din cei care așteaptă la coadă nu dă din picioare sau să pufnească pe nas sau să dea alte semne de nerăbdare ca să nu mai spun că nimănui nu i-ar trece prin cap să vocifereze ceva de genul hai tataie mai repede că ne prinde moartea aici sau mișcă-te cucoană că am înțepenit de când așteptăm să plătești. Replici care mie îmi sună foarte cunoscut nu doar de la Carrefour-ul din Militari ci și de la Auchan-ul din Cluj.

        În autobuze este exact aceeași situație, nimeni nu se grăbește. Nici șoferul și nici pasagerii și abia după ce mașina a oprit complet în stație și s-a lipit de bordură lumea se ridică alene de pe scaune și se îndreaptă spre ușă de parcă ar avea tot timpul din lume. Și cred că îl au pentru că așa s-au obișnuit, să nu alerge ca descreierații ca să ajungă cu două minute mai repede la serviciu, la școală sau la piață.

        Pentru orice fleac, dacă îți ies o jumătate de pas în față, dacă intră înaintea ta în lift, dacă te depășesc pe stradă, dacă te ating din greșeală, auzi la tot pasul sorry, sorry, sorry și evident nu lipsește zâmbetul aferent. O politețe care uneori pare dusă la extrem dar care, mie cel puțin, îmi face mare plăcere. Și cred că tot politețea și bunul simț îi face pe englezi să nu se mire la nimic din ceea ce văd pe stradă, să nu comenteze și să nu se holbeze dacă cineva face altceva decât semenii.

        Poți să te îmbraci cu orice îți trece prin minte, să-ți pui poșeta în cap, să te înfășori în cearceafuri colorate, să-ți pui trei belciuge în nas, două în limbă și să-ți capsezi urechile cu bolțuri, nimeni nu are treabă cu tine și nici nu te face să te simți inconforatbil uitându-se mai lung sau mai ciudat. Pur și simplu, atâta timp cât nu îi deranjezi pe cei din jur,  te lasă în pace să trăiești fericit în lumea ta. Am văzut la un moment dat o fată care probabil își făcea poze pentru Instagram altfel nu îmi explic de ce stătea lungită pe stradă în cele mai ciudate poziții deși afară ploua destul de tare. Lumea o ocolea cu grijă ca să nu îi strice cadrele și nimeni, dar absolut nimeni nu dădea dovadă de vreo curiozitate bolnavă, nicio hlizeală, nicio chicoteală, niciun comentariu sau fluierătură cum am văzut de-atâtea ori și cu care, din păcate, sunt atât de obișnuită.

        Pe de o parte este vorba de politețe și bună creștere iar pe de altă parte este vorba de toleranță, acceptându-i pe cei din jur așa cum sunt fără să credem că doar principiile și reperele noastre sunt normale și corecte. Ne mănâncă prea mult grija altora iar pentru unii asta devine chiar centrul de interes al propriei vieți. Nu pot să uit imensa controversă creată în jurul unei vloggerițe românce care în urmă cu câteva luni a postat pe contul ei de Facebook o fotografie în care apare neepilată. Niște picioare păroase la care românii s-au turat maxim de parcă toate bunicile din neamul lor ar fi utilizat întreaga viață un epilator IPL. Vezi, Doamne, acum erau cuprinși de scârbă, milă, dezgust și toți știau cum trebuie să arate feminitatea.

        În Anglia poți să apari cu păr crescut în palme și pe tălpi că n-o să doară pe nimeni capul și nu o să te constrângă nimeni să îți faci o anumită imagine după standarde impuse. Vrei să te integrezi în marea masă, bine, vrei să faci opinie separată, la fel de bine. E o alegere individuală. Interesul, sau mai bine spus, grija ar putea apărea doar atunci când în urma epilării ți-ar apărea bube pe corp (à propos, dacă vă interesează aveți aici totul despre boala numita foliculita).

        Și nu exagerez deloc când menționez grija și empatia care există pentru toți cei care suferă de anumite boli sau care s-au născut altfel. Răsfoiam site-ul de la Marks & Spencer (un lanț celebru de magazine foarte cunoscut în Marea Britanie) și mare mi-a fost mirarea să văd că există haine create pentru copii care au nevoie de ”ajutor special”. Adică haine pentru copii cu dizabilități, copii care sunt imobilizați la pat sau care stau în cărucioare și care sunt foarte greu de îmbrăcat mai ales când deja au 13-14 ani, nu mai sunt bebeluși și sunt tot mai greu de ”manevrat”, ca să spun așa. Rochițe speciale, body-uri speciale, pantaloni legați pe laterale, tricouri cu nasturi la spate toate acestea într-o colecție al cărei nume spune tot: Easy Dressing.

        Toleranța, calmul, politețea, bunul simț, răbdarea, zâmbetul, respectul și toată atmosfera aia tihnită în care nu există stress mă fac, ca după fiecare vizită, să iubesc Anglia de fiecare dată mai mult. 

Read More

        Scăndălău mare ieri când am ajuns acasă. În fața blocului, de fapt, în spate pentru că pe acolo intrăm noi, un vecin se certa cu femeia de serviciu ca la ușa cortului. Am vrut să evit implicarea și să mă fofilez ca și când nu aș fi observat nimic așa că mi-am luat o mină preocupată și m-am îndreptat glonț înspre scara mea ca și când n-aș fi auzit și n-aș fi văzut nimic. Vezi-ți de treabă, speranțele mi-au fost spulberate când mi-am auzit numele strigat și bunul simț m-a făcut să mă opresc. Nu știu cum se face că deși nu mai sunt administator al blocului de 20 de ani, sunt percepută ca un mediator al conflictelor și ca o persoană care găsește soluții la orice problemă apărută în sânul micii noastre comunități. Aș vrea să mă simt flatată pentru acest lucru însă din păcate nu face altceva decât să mă enerveze.

        Ăștia doi se certau pe motiv că vecinul meu nu mai vrea să plătească cei 8 lei pe lună pentru femeia care face curățenie pe scară și în jurul blocului și încerca să delimiteze aria care îi aparține și de care de acum înainte vrea să se ocupe singur. Adică să-și măture singur în fața ușii și să își spele cu mopul bucata lui din scările de acces. Inutil să mai spun că atâta timp cât face parte din asociația de proprietari (și legea îl obligă la asta) trebuie să se supună hotărârilor adoptate de majoritate. Iar majoritatea a votat că are nevoie de o persoană care să mențină curățenia și că nu vrem ca fiecare dintre noi să măturăm trei metri pătrați de alee și opt trepte și să spălăm 40 de centimetri pătrați de geam.

        Poate părea ciudat modul în care vecinul meu se gândea să facă economii dar după câte aberații am auzit de când locuiesc aici, nimic nu mă mai miră. Mi-am dat seama că trăiesc între niște ciudați chiar din primul am în care m-am mutat în blocul care tocmai se dăduse în folosință. Era totul nou și oarecum sec pentru că nu exista nici urmă de verdeață, ca în orice loc în care tocmai se desfășurase un șantier. Încă nu apucase să crească nicio plantă printre resturile de moloz așa că un domn cu inițiativă plantase câțiva butași de viță de vie pe lângă peretele blocului. La una din primele ședințe de bloc a venit cu întrebarea dacă vecinii ar fi de acord ca el să tragă niște sârme pe care să le ancoreze la etajul întâi pentru ca vița de vie să se poată cățăra și astfel, în câțiva ani,  să avem un fel de paravan umbros pentru zilele calde de vară. Toată lumea părea de acord până când un alt vecin a întrebat ce soi de vie este. Proprietaul butașiloe i-a răspuns, nu mai știu ce și nici nu are importanță. Dar, zice curiosul, soiul ăsta face mulți struguri? Daa, da, dintr-o viță din asta în zece ani aduni cel puțin 50 de kilograme și-a lăudat omul marfa. Și ce-o să facem cu strugurii? Ce să facem? îi adunăm și facem vin, am și zdrobitor, am și teasc, mă ocup eu de toate, și-a luat angajamentul vecinul viticultor de ocazie. Bine, bine, și al cui o să fie vinul? cum îl împărțim? că suntem cu toții proprietari pe pământul aferent construcției.

        Inițial am crezut că e o glumă. Cum o să împărțim vinul pe care probabil o să-l facem peste 10 ani din plăntuțele care acum abia dădeau doi muguri chinuiți. Dar ceilalți nu au luat-o ca o glumă și au ieșit la înaintare cu diverse procente și cote părți privind damigenele ce urmau să ne umple beciul. Au început să discute în contradictoriu și să prezinte diverse cazuri în care asociați în afaceri s-au despărțit din cauza faptului că nu avuseseră stabilit de la început modul de repartizare a profitului. Precedente cu conflicte, certuri și despărțiri. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că oameni în toată firea au luat-o în halul ăsta pe arătură. Bineînțeles că nu s-a ajuns la niciun rezultat final care să fie pe placul tuturor și concluzia a rămas în coadă de pește. În primăvara următoare locul s-a betonat astfel încât niciunul dintre noi să nu dea ospețe cu mai mult vin decât vecinii de palier. Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele.

        Dar cât circ a fost tot în perioada aia când a fost vorba să ne punem cutie postala. Fiecare voia alt model și toate li se păreau prea scumpe, prea mari sau prea mici, prea late, prea urâte, prea colorate, prea ușor de desfăcut, prea greu de montat, prea, prea, prea! Eram administrator și am crezut că o iau razna pentru că nu puteam nicicum să-i împac pe toți. Noroc cu o mătușă de-a mea care stătea cu mine pe scară și care a luat problema în mână cumpărând 8 cutii poștale identice (adică atâtea câte apartamente sunt pe scară) și a pus piciorul în prag fără atâta tura-vura. Le-a montat la intrare, le-a numerotat, a pus lacăt pe fiecare iar apoi a scos banii de la fiecare locatar, nu chiar punându-le pistolul la tâmplă dar cred că nici multe nu mai avea 🙂 Uneori e necesar să-ți impui punctul de vedere altfel nu o mai scoți la capăt. Pe scara cealaltă nu s-a ajuns niciodată la un consens și fiecare apartament are alt model, dacă vezi peretele pe care sunt montate cutiile poștale îți vine s-o iei la fugă. Una e mai mare, alta mai mică, una albastră, două maro, pe una scrie numărul apartamentului cu alb, pe alta e lipită doar o mică etichetă, una stă mai sus, alta e agățată mai jos… într-un loc e lipsă că omul a zis că lui nu-i scrie nimeni, zici că e un tablou abstract pictat de un schizofrenic aflat pe patul de moarte. Arată rău de tot dar reprezintă perfect simbioza dintre locatari.

        Aceeași lipsă de toleranță și de încăpățânare dusă la extrem am întâlnit-o și atunci când am adus în discuție instalarea unei centrale termice comune care ar fi fost o soluție cu un randament mult mai mare decât în cazul centralelor de apartament. Am renunțat însă înainte de a începe pentru că imediat după ce am deschis gura, fiecare voia altă temperatură și altă dată calendaristică de pornire a centralei toamna. Așa că ne-am retras cu toții în propriile carapace, ne-am tras fiecare alte rânduri de țevi prin case și ne-am focusat pe următoarea problemă: împrospătarea zugrăvelii de pe casa scării.

        Asta era musai s-o facem, nu mai mergea că unu’ vrea și altu’ ba pentru că scara arăta ca după bombardament. Totul a mers lin, am găsit firma (vorba vine ”firma”, de fapt niște țigani care la sfârșit ne-au furat o grămadă de lucruri din beci și din uscător), am cumpărat materialele, am stabilit data și apoi, pe când să începem, ne-am dat seama că nu înțelegem asupra culorii. Câte capete, atâtea culori și nuanțe de zici că urma să decorăm sala mare de bal de la Versailles. Până la urmă am căzut la înțelegere: un fel de portocaliu deschis cu tentă de piersică, culoare cu nume pompos care până la urmă s-a dovedit un roz cât se poate de banal. Mie, drept să spun, nu mi-a plăcut deloc când am văzut cum a ieșit dar cel puțin arăta curat și proaspăt. Cum urcam însă scările spre apartamentul meu de la etajul patru era să leșin când am văzut peretele de la trei vopsit în altă culoare. Dacă vecina a vrut bej, apoi bej a fost și să nu-i spună nimeni ei cum să își vopsească peretele ei. Jumătate din perete e bej, jumătate roz 🙂

        Greu tare cu traiul în comun deși, de fapt, avem atât de puține de împărțit. Într-o zi am asistat la o scenă care din nou m-a lăsat pe gânduri legate de empatia, toleranța și gradul nostru de civilizație. Şi vorbesc doar de vecini, nu de persoane total necunoscute cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Pe aleea de la intrarea în bloc staționa o dubiță de la o firmă de curierat. Staționa, deci nu parcase acolo de ieri, și avea motorul pornit, semn că urma să plece. Un vecin antreprenor, patron la mai multe firme,  își comandase niște chestii mai voluminoase de aici și avea nevoie de cinci minute să le descarce. După viteza cu care se mișca nu cred că ar fi avut nevoie de mai mult de cinci minute însă un alt vecin făcea ca toți dracii în spate pentru că nu putea ieși cu mașina. Striga, se agita, mai dădea un claxon și spumega ca o balenă în eprubetă. I-am povestit lui fi-miu ce văzusem şi nu s-a mirat deloc ba mi-a confirmat că exact aşa i se întâmplă şi lui dacă parchează lângă scară cât să urce un minut în casă. În secunda doi îl sună nebunu’ că vrea să iasă din garaj cu maşina, chit că e doişpe noaptea sau cinci dimineaţa. Să-şi mute maşina că poate are vreo urgenţă deşi niciodată maşina noastră n-a stat acolo mai mult de câteva minute. Şi nici nu l-a blocat vreodată cu adevărat dar omul stă vigilent cu ochii pe geam 🙂

        Traiul la bloc se dovedește a nu fi întotdeauana ușor.

 

 

 

Read More

        Citeam deunăzi pe blogul Mirunei de la ”și blondele gândesc” un articol despre alegerea bonei pentru copil, despre criterii, despre experiențe și despre empatia care poate să apară sau nu. Despre cât de greu este să găsești persoana potrivită pe mâna căreia să-ți lași copilul și am fost de acord cu aproape tot ceea ce a scris ea acolo. Spun aproape pentru că un lucru m-a surprins destul de tare, autoarei părându-i-se  ”cumva stânjenitor ca pe femeia pe care o angajezi să stea cu copilul tău să o urmărești prin camere video”. De ce să ți se pară stânjenitor, nu știu pentru că mie nu mi se pare deloc.

        Să mergi pe încredere este minunat însă după câte cazuri am văzut la televizor cu bone sărite de pe fix, mi-am cam pierdut încrederea în umanitate. La început cel puțin, până ajungi să cunoști omul, cred că este mult prea riscant să lași bebelușul fără nicio măsură de prevedere cu o persoană necunoscută chiar dacă persoana în cauză este recomandată de o agenție de plasare. Sau cu atât mai mult, după cum s-a văzut, recomandările date de agenții sunt un fel de apă de ploaie.

        Când Cristina mea a găsit-o pe Flori, doamna care o ajută cu cele două copile, i-a spus de la început că a instalat în casă camere video. Nu le-a ascuns printre flori sau printre cărțile din bibliotecă ci a făcut totul la vedere, pentru transparență totală. Ideea era nu de a o ”prinde” cu ceva pe doamna cu care Silvia urma să își petreacă diminețile, nici să surprindă ipostaze jenante, nici să îi urmărească fiecare mișcare ca la Big Brother ci să vadă cum relaționează cu fetița și cum decurge relația dintre ele. Mi s-a părut soluția ideală pentru că nu au apărut frustrări sau suspiciuni de nicio parte și asupra lui Flori nu a planat prezumția de vinovăție ca și când supravegherea ar fi fost făcută pe ascuns. Din fericire totul a decurs cum nu se poate mai bine iar luna viitoare se împlinesc deja trei ani de când sunt împreună iar Flori este o bonă minunată.

        Dacă stăm să ne gândim un pic, suntem cu toții supravegheați în permanență pentru că aproape nu mai există, cel puțin în marile orașe, intersecție care să nu fie monitorizată video. La mall-uri la fel. În instituții, la fel. Mai nou până și la intrarea în blocuri au apărut în locul vechilor interfoane instalații sofisticate care înregistrează imagini cu fiecare vizitator. Pe vremuri, dar ce spun eu ”pe vremuri” pentru că de fapt nu au trecut mai mult de 20 de ani, chestiile astea păreau de domeniul science-fiction iar acum sunt cum nu se poate mai comune și se găsesc la niște prețuri pe care și le permite orice muritor de rând.

        Și tocmai pentru că suntem monitorizați, filmați, observați și ascultați în permanență (de te miri cine) nu pot să înțeleg paranoia unora care aproape se isterizează dacă din întâmplare apar într-o poză pe Facebook împreună cu alte douăzeci de persoane. Într-un plan îndepărtat li se vede și lor figura (pe care de multe ori nici nu ai recunoaște-o dacă nu ai ști cine sunt) și fac ca toți dracii cerând cu disperare, supărare și multă încrâncenare să ștergi orice urmă  a trecerii lor prin acel loc de parcă toate serviciile secrete din lume ar putea astfel să îi depisteze mai ușor. Dacă cineva are vreun interes pentru persoana ta, practic nu există nicio piedică să te filmeze sau să te fotografieze pe stradă sau în orice alt loc public fără ca tu să ai habar așa că principiile ce păreau de nezdruncinat în legătură cu intimitatea și spațiul personal au devenit de mult doar o iluzie.

        Lumea nu mai are cum să fie la fel cu cea de dinainte de apariția internetului și doar dacă trăiești sub o piatră curgerea prin lume a rămas aceeași. Dacă însă citești aceste rânduri cu siguranță domnul Google știe exact unde te afli, în ce magazin ți-ai făcut ultimele cumpărături săptămânale, persoanele cu care ai interacționat, câți bani ai scos de la bancomat, pe ce site-uri de știri intri în fiecare zi și ce reclame să-ți scoată în față. Eu m-am uitat la o pereche de pantofi acum vreo lună și de atunci poza lor îmi apare, ca un reminder infinit, pe ecranul telefonului, pe tabletă, pe calculatorul de la serviciu și pe cel de acasă doar, doar o să cedez și o să mi-i comand 🙂

        Nu mă stresează camerele video atâta vreme cât nu sunt instalate în baie și cred că este absurd să ne opunem curentului în care merge tehnologia și în care evoluează lumea, în general. Sunt convinsă că nici FBI-ul, nici Mossad-ul și nici MI5 nu sunt interesate de persoana mea. De SRI n-aș băga mâna în foc dar în cazul în care mă suspectează de ceva s-ar putea să aibă parte de o mare dezamăgire pentru că nu dețin niciun secret care i-ar putea interesa. Nu m-ar stresa camerele video nici dacă ar trebui să mai dau o dată bacalaureatul pentru că n-am copiat în viața mea la un examen și nu mă intimidează nici sistemele CCTV din benzinării, magazine sau bănci pentru că nu intenționez să dau nicio spargere. Așa că, din partea mea, cei care se află de partea cealaltă a baricadei și care au nevoie de imagini video sau pe care îi mănâncă doar curiozitatea pot să apese pe butonul ON și să îi dea drumul numai să nu uite că înainte de toate au nevoie de sursele de aici.

 

Read More

        Vrem – nu vrem, ziua îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și indiferent dacă sărbătorim sau nu Valentine’s sau Dragobetele sau nu sărbătorim nimic, magazinele, televiziunile, presa și media online ne asaltează deja cu inimioare, floricele roz și alte dulcegării încercând să ne bage pe gât rezervări la restaurante, bilete spre destinații romantice sau idei de cumpărături inutile gen ursuleți de pluș mari cât juma’ de dulap, seturi de căni cu el și ea sau lumânări în forme de îngerași pe care nu se va îndura nimeni să le aprindă vreodată. Prețul florilor crește exponențial iar florăresele profesioniste cu vase uriașe pline de trandafiri roșii nu par intimidate de novicii care vând primii ghiocei.

        Nu fac parte din categoria celor se oripilează la ideea că Valentine’s Day e o sărbătoare de import și că trebuie să ținem cu dinții de Dragobetele nostru de care, sinceră să fiu, nu auzisem până acum câțiva ani și nici nu mă doare capul că ar fi ceva kitschios. Să mă scuze susținătorii tradițiilor autohtone dar pe vremea mea nici naiba nu sărbătorea Dragobetele. Anyway, nu despre evenimentul în sine vreau să scriu azi, indiferent de data la care se sărbătorește iubirea, ci despre modul de manifestare al acesteia.

        Despre declarațiile de dragoste scrise cu majuscule pe Facebook și despre buchetele virtuale oferite cu mărinimie pe ecranul calculatorului sau, după caz, al telefonului. Mi se pare că la vârsta adolescenței astfel de gesturi au o drăgălășenie aparte iar uneori sunt chiar înduioșătoare prin naivitatea și puritatea lor însă la deplina maturitate pot trece cu ușurință pragul ridicolului. No offense dar să vii în public cu declarații pe juma’ de pagină în care să-ți urli iubirea pentru partenerul cu care împarți casa de ani buni pare mai degrabă că o spui pentru vecini, prieteni și rude decât pentru alesul sau aleasa inimii. O paradă ieftină nu tocmai pe gustul meu și pentru care am mari suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea.

        Trăim în lumea în care aparențele contează enorm și în care sub poleiala de fericire ce ni se aruncă în ochi se ascunde viața adevărată cu bune și, mai ales, rele, multe rele, pe care mulți refuză să le conștientizeze dându-le la spate și măturându-le precum gunoiul sub covor. Mi-aduc aminte de o emisiune tv difuzată acum mulți ani, pe vremea când încă mai înghițeam hapurile pe care ni le serveau protagoniștii show-urilor care își expuneau fericirea și dădeau sfaturi pentru atingerea nivelului de zen maxim celor care duceau vieți monotone și lipsite de strălucire. Mai exact Claudiu Bleonț împreună cu nevasta de la acel moment, Beatrice (Rancea), păreau că tocmai coborâseră din rai pentru a-și uni destinele și a duce împreună o viață fericită pe acest pământ.

        Viața în casa lor curgea în formă de râuri din lapte și miere, simbioza era perfectă iar decorul desprins din povești. Cireașa de pe tort era o ferigă imensă sub verdele căreia cei doi se retrăgeau în momentele în care simțeau cea mai vagă adiere a vreunei nemulțumiri conjugale și de unde, după o scurtă perioadă de meditație comună, reveneau la starea de zen pentru care muritorii de rând îi invidiau. Eram probabil într-una din zilele mele proaste altfel nu pot să-mi explic cum de îmi aduc aminte cu atâta lux de amănunte emisiunea respectivă. Știu că oarecum m-a umbrit o undă de tristețe și dezamăgire pentru viața mea anostă care era plină de griji ce nu dispăreau la umbra niciunei ferigi și cu siguranță aș fi schimbat rolurile cu cei de pe ecran fără nicio urmă de regret. Mult timp după aceea m-a urmărit modelul acelei familii  iar gândul că eram departe de relația perfectă nu mi-a dat pace.

        Dar, să vezi și să nu crezi, la câteva luni după emisiune, destul de aproape, nu mai mult de două, trei, citesc în presă că cei doi au divorțat. Am fost șocată și nu-mi venea să cred că tot spectacolul oferit nu fusese decât un fragment dintr-o piesă de teatru oferită înspre divertismentul telespectatorilor. Era înainte de apariția Facebook-ului iar telenovelele de până atunci veniseră doar pe filiera sudamericană unde interpreții erau actori adevărați. Viețile reale încă nu aveau atâta expunere ca acum iar televiziunea abia începuse să manipuleze mințile oamenilor și în alte domenii decât politica.

        De atunci nu mai iau nimic de bun iar giugiuleala publică mă lasă rece și nu mai pun botul la dulcegăriile de familie afișate cu ostentație pe pereții internetului. Și nici nu cred că dragostea e direct proporțională cu numărul de trandafiri din buchetul oferit de Sfântu’ Valentin sau cu numărul gramelor de aur turcesc din brățara cumpărată în rate de la negustorii de ocazie.

        Cred însă că gesturile de iubire adevărată  se simt în fiecare zi și de cele mai multe ori au un cod ascuns pe care nu îl înțelege decât persoana căreia îi este adresat. Gesturi care nu cer like-uri pentru că oricum nu au cum să fie share-uite pe internet. Cum ar fi ca cel de lângă tine să îți tragă în jos mâneca pijamalei ridicată deasupra cotului ca să nu îți fie frig noaptea. Sau să îți dea telecomanda lăsându-te să alegi filmul de sâmbătă seara. Sau să îți lase jumătate din ultima felie de tort din frigider. Sau să se scoale mai repede dimineața ca să spele vasele rămase din seara precedentă. Sau… continuați și voi.

Read More