Vestea morții  lui Neagu Djuvara m-a copleșit într-o durere pe care nu o prevăzusem sub nicio formă. Cu toții știam că i se apropie momentul, neiertătorul timp îi venise și lui de hac, așa că surprinderea mea nu a venit nicidecum  în urma anunțului pe care l-am găsit strecurat printre multe altele care exultau bucuria victoriei Simonei Halep sau a celor care exprimau îngrijorări venite de la Bruxelles.

        Nu mă așteptam să fiu atât de răvășită și îngrozitor de tristă. Mă simt ca și când aș fi pierdut pe cineva din familie, pe cineva foarte apropiat și drag, un bunic, un profesor și un mare prieten în același timp deși nu mi-a fost nimic din toate astea. A fost undeva mult mai presus. I-am citit toate cărțile, l-am urmărit de câte ori am putut la televizor, i-am căutat interviurile și m-am înscris în grupurile de apreciere de pe Facebook pentru că l-am admirat din toate punctele de vedere. L-am admirat, l-am stimat și l-am iubit de la distanță pentru patriotismul simplu și curat pe care îl purta firesc, pentru decența aristocratică ce nu se poate învăța decât de-a lungul multor generații, pentru rafinamentul culturii de care nu făcea paradă dar pe care i-o simțeai prin vorbele înțelese de oricine și pentru atitudinea modestă dar fermă atunci când venea vorba de principii morale.

        Am făcut parte din zecile de mii de cititori care au deslușit sensul istoriei care ne-a format ca popor altfel decât în plictisitoarele și anostele prelegeri auzite în școală și ori de câte ori voiam să fac un cadou, cărțile lui au fost prima opțiune. Stilul lui simplu și curat, fără patetism gratuit dar cu argumente logice și puternice, cu un umor înduioșător strecurat în picanterii din alt secol i-au adus respectul și aprecierea adorativă a celor care poate ca elevi n-au înțeles niciodată importanța cunoașterii propriilor rădăcini.

        Ca scriitor și istoric a făcut multe pentru țara pe care n-a încetat nicio clipă s-o iubească și pe care n-a hulit-o niciodată deși pentru suferințele provocate poate ar fi fost îndreptățit s-o facă iar ca om a fost exemplul care ne-a arătat ce înseamnă să fii civilizat în sensul european al cuvântului. A revenit în țara lui iubită după 45 de ani de pribegie și a venit că să ofere,  nu ca să primească. Odată cu el a mai dispărut un simbol al unei lumi apuse, o lume în care eleganța manierelor era apreciată iar mârlănia pusă la zid, o lume în care cultura reprezenta o valoare iar hoția era cu adevărat incriminată.

        Aș vrea să găsesc cele mai frumoase cuvinte care să descrie rolul pe care, fără să-și fi propus, l-a avut în redescoperirea sentimentului de dragoste de țară în sufletele a mii de români, sentiment ridiculizat și luat în derâdere după derularea a 45 de ani de comunism negru și nu găsesc nimic potrivit. Nu-mi rămâne decât să mă înclin și să-i doresc drum lin către stele! Adio, domnule Djuvara… 

Read More

        Ce bine a prins o zi liberă în mijlocul săptămânii și cred că m-aș obișnui foarte repede cu un astfel de program fracționat 🙂 Atât de repede m-am deconectat de la toate încât azi am avut impresia că e luni. De fapt nu doar impresia, ci de-a dreptul convingerea, încât mi-am spus că ar fi momentul potrivit să reiau seria verbelor săptămânii anterioare. Mi-am dat seama de eroare când deja scrisesem aproape tot, drept urmare am lăsat-o așa. Până la urma urmei nu zice nicăieri că cele 7 zile trebuie să facă parte din aceeași săptămână. Blogul meu – regulile mele 🙂 Să începem, deci.

• Mi-am cumpărat bilete de avion. Destinații diferite, perioade diferite, companiii diferite. Nu scriu acum când și unde o să merg ci doar mă minunez cum și mai ales de ce ajung companiile aeriene, chiar și dacă se numesc low cost, să vândă locuri atât de ieftin. Nu este pentru prima oară, ci se întâmplă în mod constant, să plătesc doar 39 de lei pe un bilet Cluj-București. Dacă aș lua trenul sau autocarul, cu banii ăștia n-aș ajunge nici măcar până la Sighișoara.
• Am descoperit un medicament. ”L-am descoperit” e un fel de a spune pentru că de fapt eu doar am văzut efectele uimitoare pe care le-a avut asupra mea. O dată sau de două ori pe an trag câte o răceală zdravană, un fel de guturai sau nu știu cum să îi spun, ceva care se lasă, în afara durerii de gât care e neplăcută dar nu foarte deranjantă, cu lăcrimarea excesivă a ochilor și cursul nasului. Două zile îmi curg nasul și ochii de nu mai pot face nimic și rămân blocată la mantinelă de aceea, când simt primele semne ale răcelii mă apucă disperarea. O prietenă doctoriță mi-a spus odată, mai demult când nu mă păștea boala, ca în caz că mi se mai întâmplă să iau Ibusinus de la primele simptome timp de trei zile, trei pastile pe zi. Mă și mir cum de am ținut minte numele medicamentului dar mă felicit pentru asta pentru că, într-adevăr a fost ca o mană cerească. E drept că am trecut prin câteva zile de răceală dar am făcut o formă foarte ușoară care nu m-a afectat mai deloc. Poate a contat și faptul că organismul meu nu e obișnuit cu medicamente (iau doar câte un antinevralgic din când în când iar antibiotice nu am luat decât de două ori în viață) dar Ibusinusul ăsta mi s-a părut un fel de Holy Grail. Pentru mine a funcționat perfect dar cu toate astea eu nu pot să vi-l recomand că nu sunt Olivia Steer, cel mai bine este să țineți cont doar de sfaturile celor avizați, adică ale medicilor.
• M-am hotărât să renunț la telefonul fix. La abonament, vreau să spun pentru că la aparat am renunțat de câteva luni sau, mai bine spus, a renunțat el la mine 🙂 I s-au terminat acumulatorii și deci nu l-am mai putut folosi. N-am cumpărat alți acumulatori tocmai în ideea că s-ar putea să nu mai am nevoie și exact așa s-a întâmplat. Nu mai sună nimeni pe fix, iar  eu nici pe-atât. La abonamentul de pe mobil am minute nelimitate în toate rețelele și vreo 500 internaționale deci chiar nu mai am nevoie de telefon fix. Sunt un pic nostalgică atunci când mă gândesc la ușurința cu care acum îl dau deoparte după ce în urmă cu 25 de ani instalarea postului telefonic a însemnat una dintre cele mai importante realizări ale anului. Pile, cunoștințe, relații, intervenții… pfff… un adevărat complex de factori și împrejurări care au făcut o familie fericită. Bine că între timp au evoluat lucrurile!
• Am luat un mic dejun ca în copilărie, adică pâine prăjită unsă cu unt și telemea (neapărat de oaie) și o cană de ceai negru cu două lingurițe de zahăr și o felie de lămâie. Acum nu pare mare lucru dar atunci parcă știam să ne bucurăm cu adevărat de lucrurile mărunte. În fiecare duminică dimineața mâncam pe îndelete pentru că în timpul săptămânii era totul pe repede înainte ca să nu întârziem la școală dar duminica aveam parte de acest mic răsfăț. Nu mi-am mai pus zahăr în ceai de nici nu mai știu când (de altfel nici ceai negru nu am mai băut de o veșnicie) și nici pâine prăjită cu unt și telemea nu am mai mâncat demult dar vă asigur că este o combinație delicioasă.
• M-am mirat și m-am minunat când am văzut câte s-au mai inventat pentru bebeluși pentru că de când cu bambinele astea mici ale Cristinei mă interesează subiectul. Deși credeam că le-am văzut pe toate, unele invenții sunt cu adevărat surprinzătoare: periuțe de dinți pentru copii care încă n-au dinți 🙂 Adică ceva ca în poza de mai jos, o bucățică de silicon care să le maseze gingiile ca într-un fel de joacă pentru că la 5-6 luni (după standardele de acum) nici măcar n-a început diversificarea. Iar dacă cei atât de mici vor fi având deja primele noțiuni de igienă dentară, să nu ne mirăm când la trei ani o să ceară un upgrade pentru chestii cu bluetooth încorporat  ca cele de aici sau când ajung la liceu să-și dorească tehnologia de aici deși, dacă stăm să ne gândim un pic, n-ar fi rău deloc.
• Am fost la Librăria Humanitas din Cluj la o lansare de carte. Cartea râsului și a cercetării de Radu Paraschivescu. Îmi place omul pe care îl știu de la televizor iar emisiunile sale Dă-te la o carte și Pastila de limbă de pe Digi24 le-am urmărit întotdeauna cu mare plăcere. Cred că la un moment dat avea o rubrică și pe TVR dar pentru asta n-aș putea băga mâna în foc. Recunosc că până acum n-am citit nimic scris de el deși are un palmares impresionant și am mers la lansare pentru că pur și simplu am vrut să văd cum este omul în realitate. L-am găsit așa cum speram să fie adică inteligent, plin de umor, carismatic și fără fițe. Din punct de vedere organizatoric, evenimentul în sine nu a fost chiar o reușită din cauza spațiului extrem de mic și a  căldurii sufocante dar altfel am petrecut o oră relaxantă între oameni cu care am simțit că rezonez întru totul ceea ce, din păcate, mi se întâmplă din ce în ce mai rar.
• Am văzut filmul Churchill, un film din 2017 despre trăirile primului ministru al Marii Britanii din zilele premergătoare debarcării din Normandia în al doilea război mondial. Filmul are un rating de 6.4 pe IMDb, deci nu foarte mare, dar nici nu mă mir pentru că este un film greu. Nu prea are acțiune concretă iar evenimentele trebuiesc mai degrabă intuite. Pentru cineva care nu cunoaște istoria acelor zile, filmul poate fi destul de neclar și chiar plictisitor pe alocuri. Mie mi-a plăcut însă foarte mult și m-au impresionat profund frământările sufletești prin care puternicul, neînfricatul și autoritarul Winston Churchill a trecut în încercarea disperată de a salva viețile mult mai tinerilor săi conaționali. Este un film despre drama care se ascunde de multe ori în spatele deciziilor politice și despre slăbiciunile omenești care nu țin cont de ierarhii sociale.

Cam așa mi-a trecut mie timpul în ultima vreme. Voi cu ce vă lăudați?

Read More

        Dacă mai aud vreodată pe unul spunând cu o mutră scârbită că vrea o țară afară în timp ce strivește cu vârful pantofului mucul de țigară aruncat cu nonșalanță pe trotuar o să fac o criză de nervi. N-am văzut în viața mea un polițist dând amendă cuiva care aruncă gunoaie pe jos și foarte rar am văzut pe cineva luând atitudine împotriva mârlanilor care confundă aleile din parcuri cu tomberoanele. În schimb specimenele astea n-au nicio jenă în a striga cu voci înfocate de patos revoluționar împotriva nenorociților care le-au furat țara.

        Schimbarea trebuie să vină de la fiecare individ în parte. Dacă vrem ceva, trebuie să mișcăm măcar un deget și nu să așteptăm să ne cadă din cer. Din cer nu cade decât ploaia, nicidecum bunăstarea. Civilizația s-a făcut cu amenzi usturătoare și știu sigur că românii care lucrează în străinătate cunosc perfect regulile locului în care stau unșpe luni pe an. Dacă nu le respectă, îi ia mama dracului. Cu siguranță există și acolo excepții dar procentul celor care nu se conformează este infim.

        Dacă vă întrebați ce ați putea face voi înșivă pentru țara asta cu care ne mândrim o dată pe an, la 1 Decembrie, iar în restul zilelor o hulim, vă dau o idee. Începeți să reciclați. Exact așa cum se face ”afară”. Cum ați văzut prin țările pe unde ați umblat iar dacă nu ați umblat, sigur ați auzit de la prietenii care vin vara în vacanță. Gunoiul se triază peste tot. Plasticul merge într-o parte, sticla în alta, hârtia și aluminiul separat. Gunoiul menajer e astfel mult redus, mașinile de la salubritate care colectează o dată pe săptămână resturile din tomberoanele scoase în fața casei știu exact cine, ce și cum a triat resturile. Nu poți să încalci regulile pe care le respectă un oraș întreg pentru că riști să fii amendat. Iar amenzile sunt departe de a fi  ”simbolice”, pentru un caca de câine pe trotuar poți să plătești chiar și o mie de lire. Sterline.

        Poluarea ne va ucide într-o bună zi. Poate nu direct pe noi ci pe copiii sau pe nepoții noștri ceea ce ar fi cu adevărat foarte trist. O să ne ucidă precum pe ursul polar filmat anul trecut în insula Somerset (undeva în nordul Canadei). Poate ați văzut imaginile viralizate pe internet care îți rupeau inima cu un urs polar pe moarte, un schelet ambulant abia ținându-se pe picioare, căutând în zadar mâncarea dispărută din cauza schimbărilor climatice. Schimbări climatice produse din cauza poluării excesive. Calota glaciară se micșorează de la o zi la alta și pe măsură ce temperaturile cresc, gheața se topește mai devreme  iar asta extinde perioada în care bieții urși trebuie să supraviețuiască din propriile rezerve de grăsime.

        Încălzirea globală nu înseamnă deloc că vom avea ierni blânde cu facturi minime la gaze, nu este nici o conspirație a țărilor dezvoltate ca să își vândă tehnologia și nu este nici o manipulare a Chinei așa cum a luat-o în derâdere Donald Trump. Este un dezastru care bate la ușa noastră în timp ce noi stăm liniștiți producând în continuare tone de gunoaie pe care le aruncăm în natură.

        E atât de simplu să reciclăm și cu un efort minim putem sorta gunoaiele punându-le în cutii separate. Mai mult decât atât, în multe orașe din țară, aici incluzând și Turda orașul meu, pe aceste gunoaie capeți bani deci pe lângă mulțumirea morală te mai alegi și cu un mic câștig financiar. Luat individual, pentru fiecare dintre noi poate însemna o picătură într-un ocean dar pe lângă cei 50 de bani pe care i-ai putea căpăta pentru uleiul în care ai prăjit cartofii (da, exact, se poate preda la centrele de reciclare și uleiul alimentar folosit), gândește-te că un urs polar ar mai avea în plus o îmbucătură de pește. Iar punând cap la cap gunoaiele reciclate dintr-un bloc întreg, s-ar face de o masă adevărată. Ce ziceți? Dați și voi ceva pentru urșii polari?

Read More