E oare legat de internet, de comunicarea tot mai simplă între oameni de pe continente diferite și din culturi diferite sau cum se face de în ultimii ani apar mereu curente noi în toate domeniile? Auzi tot timpul  idei îndrăznețe sau doar ciudate care sunt îmbrățișate aproape instant de grupuri uriașe care le preiau din mers și nu doar că apoi își fac din acestea un scop în viață ci, mai mult, le promovează cu înverșunare încercând să adune cât mai mulți adepți. Sunt șocată să văd cohorte întregi de susținători care sunt în stare să meargă până în pânzele albe pentru a susține că ceea ce cred ei este un adevăr universal valabil, absolut, suprem și de nezdruncinat iar toți cei care se îndoiesc trebuie lămuriți cu orice preț pentru a ieși din ignoranță. Uneori îmi pare că dintotdeauna cunoscutele dogme religioase sunt minuscule redute față de amploarea pe care o iau bătăliile pentru cucerirea (pardon, lămurirea) profanilor despre avantajele și câștigurile în calitatea vieții de care vor beneficia aceia care vor  urma principiile împărtășite de noul trend. Nu cred despre mine că sunt conservatoare ba din contră spun că sunt destul de open mind dar unele trenduri nu numai că mă lasă rece dar mi se par de-a dreptul absurde.

        Disclaimer – asta înseamnă că mie nu îmi inspiră nimic și că eu nu o să le urmez niciodată dar dacă unii dintre voi sunteți cu totul de acord vă rog să nu vă simțiți ofensați. Până la urmă suntem cu toții diferiți.

         Să încep cu valurile create de dieta raw vegan. Dacă pe vegetarieni îi înțeleg (iar de ovo-lacto-vegetarieni mă simt chiar aproape), dieta raw vegană mi se pare împinsă către limita absurdului.

        Pe scurt raw vegan înseamnă crud. Asta înseamnă că tot ceea ce se mănâncă trebuie să fie crud sau ”gătit” până la o temperatură maximă de 42ºC, mai sus de această temperatură hrana pierzându-și vitaminele și calitățile nutritive. Sau cel puțin așa consideră susținătorii acestui curent. Nimic procesat, nimic gătit ci doar alimente în stare ”pură” adică așa cum se găsesc în natură: legume, fructe, ierburi, alge și semințe deci fără niciun produs de origine animală. Adio ouă, adio brânzeturi, adio carne. Eu n-aș putea trăi așa, adică poate aș supraviețui dar nu văd nicio bucuria în a-mi face un titlu de glorie din nivelul scăzut al colesterolului și al trigliceridelor. Prefer o moacă fericită în fața unui platou cu salată de vinete pe pâine prăjită, bruschete cu camembert și un pahar de vin spumant rece ca gheața. Iar o înghețată de căpșuni și lămâie (super procesată) după o cafea fiartă la 100 de grade nu mi-ar aduce absolut nicio undă de îngrijorare.

        Să fim serioși, dacă nu ai probleme de sănătate de ce să te autoflagelezi psihic mâncând doar salată de ienupăr cu cardamon, capere și grâu încolțit stropit cu ulei de cânepă? Iar în loc de prosecco să bei smoothie de spanac cu goji și zucchini (neapărat bio)? Categoric așa ceva nu e de mine. Am luat odată masa cu o fostă colegă, mare adeptă a meniurilor pe bază de scoarță de copac și atâta m-a bătut la cap cu otrava care se găsește în fripturi  încât în afară de faptul că am înghițit totul cu noduri, mi-am jurat că e ultima oară când mai deschid gura în fața ei și nu doar pentru a mânca ci și pentru a vorbi 🙂

        Să continuăm cu alt trend în mare vogă: ura împotriva televizorului, televizor care ne îndobitocește, ne usucă inteligența și ne manipulează în cel mai josnic mod cu putință. Hipsterii ăștia rebeli și nonconformiști (deși majoritatea sclavi în multinaționale) spun că nu e deloc cool să ai televizor în casă, să te uiți la știri și să te lași influențat de reclame. Televizorul este în concepția celor care văd doar binefaceri în viața fără telecomandă o unealtă care duce la atrofierea creierului și n-ar recunoaște nici sub amenințarea cu arma că au tras cu ochiul la vreo emisiune dubioasă.

        Nu sunt genul care să mă instalez vineri seara pe canapea cu telecomanda în mână și să mă ridic de acolo când weekendul s-a sfârșit sau să pornesc televizorul mai des decât să deschid o carte așa că nu văd de ce m-aș priva de plăcerea de a vedea o emisiune de divertisment din când în când. Sau să fiu la curent cu știrile.

        Nu sunt vreun fan al telenovelelor dar recunosc că am văzut cap-coadă episoade din seriale sud-americane ba chiar așteptam cu interes episodul următor 🙂 Iar la Tânăr și neliniștit m-am uitat mult și bine deși e drept că am avut întreruperi care au durat ani întregi. Nu îmi fac planuri de ieșit în oraș în funcție de Vocea României dar nici nu stau să studiez idei ale filosofilor moderni sau să citesc romane scrise de vreun danez obscur doar ca să arunc în discuții citate pe care nimeni nu le înțelege. Pe scurt, nu vreau să par altceva decât sunt (by the way, e și acesta un trend care mă deranjează din ce în ce mai tare – să vrei să arăți că ești altfel). După ce ani de zile am trăit cu televizorul pe post de mobilă pentru că în cele două ore de program nu se difuzau decât vizite de lucru, plenare și cântece așa zis patriotice, nu o să renunț la tv ever.

        Dar de minimalism ați auzit? acel stil de viață care se bazează pe renunțarea la toate obiectele care nu sunt absolut necesare, la haine, încălțăminte, cărți, cosmetice, cratițe, tigăi și toate nimicurile pe care le strângem prin sertare. Să trăiești doar cu esențialul bazându-te pe simplitate și, aș spune eu, chiar austeritate. Minimalismul nu se referă doar la obiecte ci include și ideea de a trăi  în prezent și de a te bucura de ceea ce ai, punând accentul mai mult pe experiențe și relațiile interumane decât pe posesii materiale. Cu partea asta sunt de acord dar să renunț la toate micile mele bucurii atunci când fac cumpărături nu pot. Pur și simplu îmi plac prea mult hainele ca să mă limitez la a avea doar o pereche de blugi și două bluze pe care să le schimb între ele.

        Îmi pare rău că atunci când am fost la Barcelona nu am apucat să merg la un magazin Mango, unul din brandurile mele preferate. Știam că are sediul în Barcelona și că în oraș sunt o grămadă de outleturi dar pur și simplu nu am apucat deși am avut o tentativă (într-o după-amiază când Silvia dormea am plecat cu Cristina la unul din magazinele din zonă a cărui adresă o găsisem pe internet dar când am ajuns am constatat că magazinul se mutase). Așa bosumflate ne-am întors de acolo 🙂

        Dar de curând am avut o surpriză foarte plăcută și am găsit aici o mulțime de chilipiruri, exact ce căutam. Nu pot să mă abțin și să nu mă laud un pic cu ce mi-am luat. Tot ce vedeți pe mine în poză este de la Mango și nu că le fac reclamă dar efectiv raportul calitate-preț mi se pare excelent.        Sandalele (ambele) au fost 60 de lei și sunt de piele-piele incredibil de moi și de comode iar cămășile au costat una 33 (cea în carouri) și cealaltă 45 de lei. Cea bluemarin are un imprimeu cu ancore mici și este su-perbă! 🙂 Pe site găsiți și modele de rochii foarte faine și nu doar Mango ci și alte branduri dar mie firma asta îmi place cel mai mult (poate și pentru că mărimile mi se potrivesc perfect).

        Revenind la minimalism, am renunțat la multe obiecte din casă și cel mai tare mă bucur că am scăpat de toate plantele din ghiveci care îmi dădeau o grămadă de bătaie de cap. Mereu era o problemă cu udatul atunci când lipseam de acasă. Dar de aici până la a te lipsi de mobilă mi se pare cale lungă așa că am renunțat doar la lucrurile neutre și la cele care îmi displăceau cu adevărat. Curentul este la mare modă în străinătate și mult mai cunoscut acolo dar sunt convinsă că foarte curând se va răspândi și în România și să vezi atunci cum își vor azvârli cu toții lucrurile pe geam 🙂

        O altă idee, pe care atunci când am auzit-o prima dată am crezut că este o glumă, este cea prin care unele mămici aleg să nu folosească pampers pentru bebelușii lor ci scutece textile așa cum era pe vremuri. De ce ar vrea cineva să se întoarcă la spălat, curățat, fiert, călcat și nu doar scutece ci și pantalonași, salopete, cearceafuri, saltele și fețe de pernă când totul ar putea fi atât de simplu? Pentru că scutecele textile sunt mai ecologice, nu conțin chimicale și astfel punem umărul la salvarea planetei! Să am bebe mic cred că nici moartă n-aș alege varianta asta. Plus că dacă stăm să ne gândim un pic toate textilele astea se spală cu detergenți ceea ce produce cam același efect. Sau ar trebui acum să ne apucăm să colectăm resturi de grăsime şi să ne facem singuri săpun de casă? Că de făcut pâine ne-am apucat (unii dintre noi)… oare asta să însemne întoarcerea la tradiţii?

 

 

Read More

        Îmi place Facebook-ul și spun asta de la început ca să fie clar de ce parte a baricadei sunt. Cu toate astea nu sunt dependentă de el chiar dacă verific de câteva ori pe zi cine ce-a mai scris, ce poze și-a mai făcut sau pe unde și-a dat check-in. Dacă se întâmplă să fiu într-un loc unde nu am conexiune la internet sau pur și simplu să am altceva mai important de făcut, nu intru în sevraj și aștept condiții prielnice pierderii de vreme fără însă să mă obsedeze acest lucru.

        De fapt nici nu știu dacă e corect să numești ”statul” pe Facebook pierdere de vreme. Pentru mine cel puțin e mai degrabă un mod de relaxare, un loc unde găsesc lucruri drăguțe, linkuri care mă duc la articole interesante (sau magazine de care nu știam – ha-ha!), unde socializez, unde aflu știrile în timp real, unde mă amuz și unde nu mă simt singură niciodată. Dacă nu mi-ar plăcea ce găsesc pe Facebook n-aș mai sta că doar nu mă ține nimeni cu forța. Cu toate astea, există și câteva lucruri care mă calcă pe nervi și de care încerc să scap iar de cele mai multe ori reușesc printr-un simplu unfollow. Dar scap de unul și apare altul 🙂

        În primul rând mă enervează cei care țin neapărat să-și exprime părerea despre absolut tot ce se întâmplă în lumea asta și să pară că sunt la curent cu orice eveniment începând de la demersurile pentru instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, tranzacțiile pe bursă din industria navală sau apariția noului virus gripal H3N2. Postează constant, ca niște eminențe cenușii ce sunt, despre orice s-a întâmplat pe mapamond în ultimele 24 de ore. Iar dacă ar fi numai asta mai treacă-meargă, dar fiindcă se cred doctori docenți în toate domeniile, intervin în orice discuție lăsând comentarii întotdeauna împotriva curentului. Orice spui, ei sunt gică-contra  și chiar și atunci când de fapt susțin aceeași idee cu tine, nu știu cum fac dar reușesc să te contrazică și sunt în stare să meargă până în pânzele albe numai să aibă ultimul cuvânt.

        Îmi displac apoi cei care share-uiesc în exces tot ce prind, de obicei fără să adauge nici măcar un cuvințel ca să știi despre ce e vorba în filmulețul pe care tocmai ți l-au băgat sub nas. E de râs, e de plâns, e vreun accident sau poate ceva spectaculos, e vreo minune a naturii sau una inginerească? N-am avut și nici n-o să am vreodată curiozitatea să dau click pe o ghicitoare. Ca să nu mai spun de clipurile care îți impun să dai like and share ca să se deschidă! Eu aș interzice sistemul, cum  să spui că-ți place ceva înainte să vezi despre ce este vorba??

        M-am îndepărtat de obsedatele de selfie-uri. În lista mea de prieteni n-am avut decât fete care-și puneau din minut în minut poze cu mutra lor văzută din același unghi modificat doar cu două grade dar știu că sunt și persoane de sex masculin care adoră să se vadă pe pereții Facebook-ului. Mă plictisește de moarte chestia asta și nu-mi vine să dau niciun like la (aproape) aceeași poză văzută de enșpe mii de ori.

        À propos de like-uri, am câțiva prieteni pe care îi cunosc și în viața reală care nu mi-ar da un like nici dacă i-aș plăti. Cred că știți genul, e imposibil să nu-l fi întâlnit vreodată la serviciu sau la școală sau chiar în familie, genul care nu ți-ar spune că îți vine bine noua ta rochie sau că îi place tunsura pe care ți-ai făcut-o nici dacă l-ai pica cu ceară. Poa’ să-ți intre copilul primul la liceu  sau să ia locul I la olimpiada de biologie că n-o să auzi felicitări de la el în vecii vecilor. Despre ăștia vorbesc. Ei sunt cei care simt că le-ar pica un deget dacă ar apăsa o tastă care ar duce la un like. Până la urmă e o dovadă de simpatie și nimic mai mult iar numărul de like-uri nu e limitat ca punctele la Eurovision. Poți să fii mai generos ca Becali că n-o să ajungi niciodată la fundul sacului.

        Pe de altă parte nici like-urile împrăștiate ca florile de cireș în bătaia vântului nu mă încântă absolut deloc ba chiar mă simt ridicol când cineva care tocmai a ”apreciat” un articol de-al meu share-uit pe Facebook mă întreabă ulterior despre ce am scris. Cum se poate să-i fi plăcut dacă habar n-are despre ce este vorba? Asta se cheamă politețe sau ce?

        Alt lucru care nu-mi place este  misterul. Adică îmi place dar numai în filmele sau romanele polițiste. De ce ar pune cineva un status în care să scrie că e la Spitalul din Cuca Măcăii așteptând la urgențe și… atât? Doar ca să primească o sută de aprecieri și o mie de comentarii gen ”sper că ești bine”, ”ce-ai pățit”, ”însănătoșire grabnică” și alte baliverne… Dacă cineva vrea să aflăm cu toții despre starea sa de sănătate să dea, dom’le, toate detaliile și să nu ne fiarbă de îngrijorare cu toate că eu consider că dacă încă îi arde de Facebook nu e chiar așa de grav 🙂

        Enigmatice sunt și multe poze cu piscine/ valuri/ palmieri/ plaje în care singurul indiciu care ni se oferă este titlul ”Album Vacanța 2016” sau 17. De ce nu trebuie să știm unde au fost făcute? Protagoniștii sunt cumva spioni sub acoperire? Sau e o vacanță clandestină? Sau doar sunt eu prea curioasă obișnuită fiind cu explicațiile pe care le găsesc sub pozele pe care cu generozitate le împărtășește un domn care habar n-am cine este și deși am întrebat o mulțime de oameni din cei 167 de prieteni comuni, nimeni nu-l cunoaște în realitate.

        În orice caz îl urmăresc cu mare plăcere pentru că de la el am aflat o mulțime de lucruri interesante despre locurile prin care a umblat. De exemplu, și habar n-am avut până acum, faptul că termenul ”mausoleu” vine de la numele regelui persan Mausollus care guverna o provincie din sud vestul Turciei de azi iar mausoleul de la Halicarnas, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, a fost construit în memoria lui. Și uite așa, domnul  de care vă spuneam, mi-a stârnit pofta de o nouă excursie și, deși am spus că nu mai merg niciodată în Turcia, am început să mă uit după oferte de cazare in Bodrum (pentru că așa se numește acum anticul Halicarnas). Și tot datorită pozelor postate de el îmi doresc acum și o vacanta in Mallorca. Dar să nu ne îndepărtăm de la subiect.

        După cum spuneam, tot ce e mister și suspans, adică statusuri de genul următor, mă enervează:  Aș vrea ca cineva să fi fost cu mine acum… Azi s-ar putea să fie o zi specială… Am auzit un zvon care mi-a dat de gândit… Dragilor, dacă atunci când deschideți Facebook-ul găsiți întrebarea What’s on your mind? (La ce te gândești) și o găsiți de fiecare dată, să știți că nu e obligatoriu să răspundeți decât dacă aveți într-adevăr ceva de spus. Dacă nu… știți voi, tăcerea e de aur 🙂 Mă opresc aici ca să nu spuneți despre mine că sunt dificilă deși aș mai avea câteva puncte de atins. Hai totuși să vă mai spun unul. Mesajele de la necunoscuți: Bună, ce faci? Ce poți să răspunzi la o astfel de întrebare? Bine, așteptam să mă bagi în seamă 🙂

        Acum o să vă întreb pe voi ce vă enervează la Facebook? Să nu-mi spuneți că nimic… 

 

 

Read More

        Iar a fost ziua mea. Nu știu cum se face dar parcă în ultima vreme tot mai des e ziua mea. Nici nu trece bine una și imediat vine alta 🙂 Când eram mică trecea o veșnicie între două aniversări iar acum mi se pare că sunt în uralele fanilor non stop. Când sunt, că de anul acesta mi-am șters evenimentul de pe Facebook. Nu că m-ar deranja, dar apropiații oricum știu care e ziua cu pricina iar ceilalți n-ar trebui să aibă nicio obligație în sensul de a scrie un la mulți ani mecanic. Mai ales că pe unii nici nu îi cunosc personal. Până la urma urmei celor dragi oricum le dorim numai bine în fiecare zi a anului iar à propos de cei pe care nu îi cunoaștem decât din online am văzut o fază macabră care m-a dat peste cap. Wall-ul cuiva care murise de câteva luni s-a umplut de urări de bine și sănătate în ziua în care, conștiincios ca întotdeauna, Facebook-ul a dat alarma sărbătoririi zilei de naștere a defunctului. Horror 🙁 De atunci eu nu mai trimit felicitări celor pe care nu-i cunosc.

        So… am trecut cu discreție peste ziua mea. Fără tort, fără șampanie, fără nicio petrecere și fără cadouri. Spun fără cadouri deocamdată. Bineînțeles că dragii mei dragi m-au întrebat ce-mi doresc, dar cum am fost plecați (iar eu foarte nehotărâtă) acțiunea cadoul încă nu s-a finalizat. Oare ce-mi doresc? Sigur că în primul rând aș vrea ca toți cei din jurul meu să fie sănătoși și mulțumiți de viață, să fie pace și liniște în lume și să trăim cu toții într-o armonie deplină dar acum vorbim despre lucrurile materiale adică daruri clasice. Un cadou înseamnă o bucurie nu doar pentru cel care îl primește ci și pentru cel care îl oferă. Iar cum eu mă dedic cu totul familiei nu pot să le răpesc alor mei bucuria de a-mi face un cadou. Na, ce bine am întors-o 🙂

        Dacă stau să mă gândesc un pic, slavă Domnului, nu am cu adevărat nevoie de nimic. Vorba vine, nevoie. De ce-aș avea nevoie și m-aș bucura dacă aș primi? Chiar de nimic. Pantofi și haine am să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Că dacă ar fi să o luăm în înțelesul primitiv, de bază, nevoie cu adevărat aș avea de încălțări doar atunci când cele pe care le port mi s-ar rupe. Sau aș avea nevoie de haine mai groase doar atunci când ar da frigul peste noi. Dar din fericire nu trăim în peșteră și deci nevoile de bază mi-au fost demult îndeplinite iar dulapurile îmi sunt pline de nu mai am unde să arunc un ac.

        Deci haine și pantofi nu vreau. Sau poate că totuși vreau, altfel de ce mă tot uit pe site-uri în căutarea bluzei perfecte de dantelă? Și nici pantofi nu vreau. Cu excepția unei perechi de sandale bej fără toc și cu talpă moale cu care să pot face kilometri pe jos fără să mă doară picioarele 🙂

        Gata, știu ce vreau. Un pat nou în dormitor cu ladă de depozitare dedesubt care să se poată trage ușor, pe rotițe din alea cu rulmenți. De ăsta chiar aș avea nevoie pentru că salteaua pe care dorm acum e vai de capul ei…Da, nu e o idee rea. Și aș mai avea nevoie să-mi schimb geamul la fosta cămară pe care am desființat-o demult. Cămara nu mai există dar geamul urâțel a rămas în perete și ar fi trebuit schimbat demult. Deci un pat sau un geam. Cu montaj cu tot. Bine, mi-ar trebui și un dulap cu uși culisante dar asta e deja prea mult.

        M-aș bucura și de o excursie. Să primesc un plic și să rămân mută de uimire văzând biletele de  avion pentru Paris sau Roma. Sau Lisabona. Sau, hai să zicem, chiar și Timișoara pentru că nici acolo n-am fost niciodată și de mult îmi tot propun să ajung. Sunt atâtea locuri în țara noastră pe care încă nu le-am văzut și deja încep să mă întreb dacă o să mai apuc în viața asta…

        Aș cădea oare în ridicol dacă aș spune că mi-ar cădea bine să primesc un ceas? Am deja o colecție întreagă dar nu mă pot abține să nu mă gândesc mereu la câte un alt model. Cred că obsesia mea vine din copilărie când cumpărarea unui ceas reprezenta o mică investiție și nu oricine își permitea. Primul ceas pe care l-am avut l-am primit de Crăciun când eram în clasa a treia și am fost în al nouălea cer. La noi în clasă doar eu și Adel Szabo, colega mea de bancă, eram fericitele posesoare de ceas dar ea fusese prima și aș fi vrut să primesc un ceas exact ca al ei. Adică micuț de tot și cu brățară metalică. Eu primisem un ceas auriu, pătrat, cu linii în locul cifrelor și cu o curea de piele maro. Era marca Luch și trebuia să-l trag în fiecare seară pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri cu baterie ci doar mecanice. Al meu avea 17 rubine și funcționa perfect 🙂 L-am purtat zi de zi chiar și după ce am terminat facultatea și încă îl mai am. L-am purtat la toate examenele importante și tot la el m-am uitat atunci când am vrut să văd ora la care i-am născut pe cei doi copii ai mei. E în perfectă stare de funcționare și dacă i-aș pune o curea aș putea încă să-l port pentru că în afară de o mică zgârietură pe sticlă nu are semne evidente de învechire. Dar până una alta mi-ar plăcea să primesc cadou un ceas care să semene cu cel de atunci, neapărat dreptunghiular sau pătrat, unul din modelele de ceasuri us polo. Sau unul din modelele de ceasuri shivas că sunt mai ieftine și arată la fel de bine.

        Dacă n-o să fie ceas, nici pat, nici geam și nici excursie voi accepta cu grație un parfum. O singură condiție trebuie să îndeplinească: să se numească Trésor de la Lancome 🙂

Read More