M-am săturat de oamenii pesimiști, de cei care văd numai greșeli, lipsiți de ambiție, negativiști care orice ai face încearcă să te tragă în jos, m-am săturat de oamenii care se concentrează doar pe a avea și nu pe a fi. M-am săturat de toți cei care stau pe margine și privind cu ochi critici comentează aiurea, se lamentează cu glas plângăcios că ei nu au, că ei nu pot, că ei nu știu sau că norocul i-a ocolit. M-am săturat de toți cei care își plâng soarta fără să facă nimic, de toți cei care nu își asumă alegerile și faptele. M-am săturat de oamenii care nu privesc niciodată în sus, de toți cei care strică armonia, de toți cei care sunt mereu indispuși și văd viața în negru. M-am săturat de resemnare, de false depresii, de acceptarea fatalității fără a încerca să schimbi nimic.
Și toată starea asta, ca să nu îi spun chiar lehamite că parcă sună prea urât, a apărut în urma discuției într-un cerc de prieteni. Nu, e prea mult spus prieteni, era de fapt un cerc de cunoștințe întâmplătoare în care cineva a adus vorba despre două doamne care, vai, ați auzit!? urmează să se pensioneze în curând. Prima mea reacție a fost mirarea pentru că nici pe departe respectivele nu-și arată vârsta și de aceea vestea m-a surprins. În secunda doi le-am invidiat pentru timpul liber pe care o să-l aibă și pentru cât de multe vor putea face de acum înainte pentru sufletul lor. Cred că am fost singura care s-a gândit la asta, restul au luat vestea ca pe una proastă și le vedeau deja pe cele două protagoniste cu un picior în groapă iar cu celălalt pe un pat de spital sau la o coadă la rețete compensate. Din două doamne elegante deveneau brusc două bătrânele demne de mila publică fără bani de căldură, fără bani de pastile și bineînțeles neavând ce pune pe masa de Crăciun/Paști. Acesta mi se pare cazul tipic de gândire negativă.
Oare de ce eu nu văd lucrurile așa? Optimismul meu se datorează oare factorului genetic, modului în care am fost crescută sau autoeducației? De ce reușesc să văd mereu partea plină a paharului și să mă bucur de ceea ce am și nu să sufăr pentru ceva la care nu pot ajunge? Vârsta de pensionare este într-adevăr un prag dar vine ca ceva firesc iar cei care ajung acolo ar trebui să fie recunoscători că l-au atins așa cum fiecare vârstă împlinită ar trebui considerată un succes și nu un motiv de jale. Să împlinești 30 de ani e un motiv de îngrijorare? sau motiv de panică la 40? Dacă da, în cazul ăsta ar trebui ca la 60 să îți tai venele. Hai să fim serioşi, dar dacă ne uităm în jurul nostru o să vedem că lumea e plină de astfel de lamentări iar cei care gândesc aşa sunt aceiaşi care consideră că ajungând la matusalemica vârstă de pensionare nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se întindă în pat cu mâinile pe piept și să aștepte vizita doamnei cu coasa.
Eu nu gândesc aşa şi cred cu tărie că fiecare etapă a vieţii are partea ei frumoasă dacă ai ochi să vezi şi mintea deschisă la nou. Ca să fii un pensionar fericit nu trebuie să te închizi în casă ci să ai mereu o activitate fie fizică, fie intelectuală (sau, de preferat, un mix între cele două), să socializezi şi să te simţi împlinit. Categoric banii nu aduc fericirea și nu e cazul să ne cramponăm în permanență de această problemă. Nici fericirea, nici sănătatea. Pe Dinu Patriciu la ce l-au ajutat milioanele de euro? Sau pe Dan Adamescu? sau pe atâția alți oameni de afaceri care și-au pus capăt zilelor deși erau invidiați de o armată de gură cască amețiți de conturile lor grase? Viața frumoasă înseamnă experiențe trăite și mai puțin obiecte agonisite, de fapt doar pe primele le ducem cu noi în mormânt. Sigur că într-o lume ideală banii nu ar trebui să fie o problemă și la fel de sigur este că atunci când treci de la salar la pensie se simte, mai ales dacă te bazezi doar pe pensia de la stat. Ar fi minunat dacă fiecare dintre noi am reuși să strângem ceva la ciorap din timp și aici găsiți răspunsul la o mulțime de întrebări legate de calculul de venituri, beneficii extrasalariale, concedii medicale sau pensionarea standard și anticipată.
Pensionarii, și nu doar ei, pot face multe și cu bani puțini dar spre deosebire de noi ăștialalți care mai avem de așteptat, seniorii dispun, în sfârșit!, de mult timp liber. Oare câți dintre noi nu am privit admirativ cel puțin o dată grupurile de turiști străini care se plimbau fâța-fâța îmbrăcați în haine colorate fără nicio grijă? Da, știu, o să săriți să-mi spuneți că pentru călătorii este nevoie de bani mulți. Parțial de acord. Depinde de destinație, e adevărat că nu oricine își permite să zboare în Maldive sau în Cuba dar o excursie la cetatea Alba Iulia, la Sighișoara sau într-o mulțime de alte orașe frumoase din zona fiecăruia nu costă multe parale. Iar dacă asta se petrece într-un grup poate fi la fel de amuzant ca în vremea școlii.
Pentru mine activitate înseamnă orice altceva nu presupune să stai cu fundul pe canapea şi cu ochii lipiți de televizor. De exemplu să începi să scrii un blog sau poate poezii sau de ce nu, o carte autobiografică. Cine spune că este prea târziu pentru începuturi literare ar fi bine să se uite la Neagu Djuvara, un om pe care îl admir enorm. Când a revenit în țară avea 74 de ani și abia după câțiva ani i-a apărut prima carte iar acum, la aproape 101, încă scrie, este perfect lucid și, mai mult decât atât, orice apariție a sa la televizor este o adevărată încântare.
Dacă îți dorești ceva cu adevărat, dacă vrei să înveți, dacă vrei să fii informat niciodată nu este prea târziu. Mătușa mea, soră cu bunica, avea aproape 60 de ani când cu creionul și caietul în mână a început să urmărească la radio și la televizor lecții de engleză, emisiuni foarte la modă în anii 70-80′. Dacă pierdea o lecție, o urmărea în reluare, și-a făcut cu conștiinciozitate toate temele și cu o tenacitate de admirat a ajuns după un și ceva să citească romane englezești în original. Și-a dorit să învețe limba și nimic nu i-a stat în cale. În excursia pe care a făcut-o în Israel doi ani mai târziu a fost translator din limba engleză pentru un grup de 40 de români. Am admirat-o întotdeauna pentru perseverența și spiritul tânăr pe care l-a avut chiar și atunci când a împlinit 90 de ani.
Am o listă lungă de exemple care ar putea continua la nesfârșit, o listă de oameni care mă inspiră și cărora vreau să le semăn dar sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaște cel puțin o astfel de persoană. Sigur aveți în cercul vostru pe cineva care după ce a ieșit la pensie în loc să zacă pe fotoliu s-a apucat de meșterit una alta prin casă, de grădinărit, de tricotat sau de gătit mâncăruri exotice după rețete speciale. Poate alții s-au înscris în corul bisericii, și-au făcut abonament la teatru, au organizat mini campionate de bridge sau canastă sau au făcut voluntariat la casele de copii de pe lângă mănăstiri. Știu pe cineva care organizează tururi (sau poate mai bine spus plimbări) prin București ca un fel de ghid pentru turiștii aflați în trecere prin oraș. Moda a venit din străinătate și are succes din ce în ce mai mare și la noi. Deși tururile sunt promovate ca fiind gratuite, de fiecare dată se sfârșesc printr-o sumă de bani pe care ghidul voluntar o primește de la turiștii care înțeleg astfel să își arate mulțumirea și simpatia pentru poveștile auzite în fața fiecărui loc vizitat. Se poate spune că asta este o mică afacere care rotunjește veniturile? Categoric, da. Deși o afacere adevărată a fost cea pe care Harland David Sanders a pus-o pe picioare la ”frageda” vârstă de 62 de ani și care acum a împânzit tot globul, fastfood-urile KFC. Nu scrie nicăieri că dacă ai ieșitla pensie nu mai ai dreptul să-ți înființezi o firmă cu care să dai lovitura.
Gata, m-am oprit. Mai ziceți și voi că exemple sunt destule.
