Ce gust are gustul puternic și-amărui? Voi ce răspuns ați da la o astfel de întrebare? (tâmpituță, e drept) pfff… Amar, normal 🙂 Greșit! spun însă cei cu reclama la nu știu ce bere. A trebuit să văd clipul ăla de o sută de ori ca să-l înțeleg și chiar nu sunt grea de cap sau, mă rog, asta e impresia pe care o am eu despre mine 🙂 Îmi plac reclamele și pot să spun că sunt de-a dreptul pasionată să văd ce iese nou pe piață pentru că multe sunt chiar simpatice. Cred că mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul acesta deși e greu să creezi conținut cu impact tot timpul dar, na, de-aia se câștigă bine în publicitate. Ideile bune se plătesc bine.

        Idee bună înseamnă când reclama prinde ușor la public, când se reține ușor sau când, topul topurilor, sloganul intră în folclor. Cine n-a auzit sau n-a folosit expresia prietenii știu de ce sau tu cu cine faci banking? Vi se pare că e prea ca la țară? 🙂 Revenind la gustul puternic și-amărui, m-a enervat faptul că n-am înțeles reclama asta când am văzut-o la televizor. Prima dată am crezut că n-am fost atentă și mi-a scăpat ceva dar nici a doua , nici a treia oară n-am priceput-o și deja eram de-a dreptul intrigată despre ce vorbesc oamenii ăia acolo. Că o dădeau când cu gustul berii, când cu fotbalul (legătură deja consacrată), când cu pantofii… legătura asta n-am prins-o și nu înțelegeam de ce ar trebui să mă gândesc la pantofi cum ar fi aceștia atunci când beau bere.

        Drept și prin urmare am căutat reclama pe YouTube și m-am pus cu burta pe carte, adică pe vizualizat. Până la urmă am priceput mesajul și mi se pare chiar drăguț: trei băutori de bere consacrați îl descos pe un novice despre senzația pe care o are atunci când simte gustul puternic și-amărui iar ăsta, săracul, tânăr și un pic derutat, nu știe (încă) să se bucure de savoarea băuturii așa că experții îi explică ce simt ei atunci când dau pe gât o sticlă de bere rece: E ca atunci când echipa ta primește gol… dar a fost offside… ha-ha-ha!! E ca atunci când vii acasă de la nuntă… și-ți scoți pantofii… hi-hi-hi!!

        Despre lucruri sfinte cum e fotbalul nu e cazul să glumim zilele astea când toată România e cocoșată de înfrângerile penibile de la Euro 2016 așa că rămâne senzația de eliberare când scapi de pantofii care te-au strâns toată noaptea la nuntă. Cred și eu, nene, dacă în loc să îți cumperi o pereche de pantofi eleganți pentru bărbați care să te țină cinci sezoane de petreceri, nunți, botezuri și revelioane, alegi unii din plastic făcuți pe vaporul care face curse din China. Normal să te bucuri că scapi de ei. Dar să ajungi să compari o gură de bere rece cu descălțatul de pantofi, jur că nu m-aș fi gândit. De fapt habar n-am dacă aș fi avut vreo idee. Chiar, dacă am fi fost încă la școală și ne-ar fi dat temă să facem o cumpunere pe acest subiect, voi cu ce ați fi comparat o bere rece într-o zi caniculară?

        Dacă nu știați reclama despre care vorbesc, priviți clipul de mai jos:

Read More

        Pentru cei de vârsta mea, ziua de ieri a adus cu siguranță măcar un gând nostalgic și un zâmbet interior. Cum ar fi putut vreunul dintre noi să nu-și fi adus aminte pentru o clipă bucuria cu care așteptam ziua de 15 iunie, ultima zi de școală și începutul vacanței mari? Pentru mine ziua aceasta va rămâne pentru totdeauna prima zi de vară indiferent de vremea de afară. Mirosul de crini și iasomie însemna începutul unei lungi perioade fără griji, fără lecții, cu dormit până târziu, cu mâncat roșii încălzite de soare direct din grădină, cu tabere, cu jocuri nesfârșite și cu cărți devorate la umbra viței de vie. Citeam tot ce-mi cădea în mână cu o poftă nebună, nu mă plictisea nimic, luam cărțile una câte una ca și cum aș fi mâncat cireșe iar lecturile obligatorii mi se păreau floare la ureche și le terminam în câteva zile. Nu-mi puteam imagina lumea fără cărți.

        De altfel mi-e greu și acum să admit că există oameni care n-au citit o carte în viața lor și nu, nu mă gândesc la vreun trib african ci mult mai aproape, nici n-o să vă vină să credeți cât de aproape. Mi-am adus aminte de o întâmplare șocantă văzând multitudinea de poze cu care părinții au împânzit Facebook-ul  mândrindu-se cu absolvenții de toate vârstele, de la gădinițe până la mari universități. Făcând o paranteză, mi se pare ridicol ca un copil de 5-6 ani să poarte tocă și robă acestea fiind străvechi simboluri academice pentru cei licențiați iar purtarea lor de către cei care încă nici măcar nu știu să scrie și să citească mi se pare că ia oarecum în derizoriu importanța desăvârșirii intelectuale. Dar aceasta e doar părerea mea. Dacă părintele îi pune odraslei toca pe cap înainte să-i cadă dinții de lapte, să nu ne mai mirăm că alții își atribuie gratuit lucrări de doctorat.

        Dar să nu-mi uit ideea de la care plecasem. Era prin luna martie când, după moartea mamei, tata s-a hotârăt să doneze unei biblioteci o parte din cărțile de specialitate ale mamei. Mama a fost profesoară de franceză și avea o mulțime de cărți de valoare, apariții recente sau mai vechi, scrise de către foști colegi de-ai ei, cărți de istorie a literaturii franceze, fonetică,  gramatică și lingvistică. Cum în familie ne-am îndepărtat cu toții de acest domeniu, știam că nu o să mai avem nevoie de ele și ar fi fost păcat să zacă uitate pe rafturi când altcuiva i-ar fi putut fi de mare folos. Cei de la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj au primit cu încântare vestea că vor primi aceste volume așa că tata a stabilit o întâlnire cu ei și într-o dimineață rece de iarnă târzie s-a dus la facultate.

        A știut exact unde să meargă la sediul facultății de pe strada Horea dar după ce a intrat în clădire nu găsea biblioteca așa că a întrebat două fete cu mape sub braț, ce păreau studente. Acestea au ridicat din umeri și au trecut mai departe. A întrebat apoi un băiat în ce direcție s-o ia să ajungă la bibliotecă dar nici acesta nu a știut să-i spună. Apoi alt grup de fete, apoi altul… nimeni nu avea habar, nimeni nu auzise de bibliotecă. Într-un final a găsit o studentă care a venit cu ideea salvatoare Dar de ce nu-l întrebați pe portar?… Da, portarul trebuia să știe și, într-adevăr așa a fost, portarul a fost singurul care a știut să-l îndrume și nu pentru că ar fi frecventat biblioteca ci pentru că probabil era una dintre atribuțiile sale.

        Deci dintre toți studenții de la Litere niciunul nu a știu unde este biblioteca. Și era vorba de Litere, nu de Politehnică. Și trecuse bine de jumătatea anului universitar neexistând circumstanța atenuantă că proaspeții boboci ar fi fost dezorientați în clădirea încă necunoscută pentru ei, deși mă îndoiesc că toți cei întrebați erau în anul I. Trecuse sesiunea de iarnă și niciunul nu avusese nevoie să consulte o carte… Știu că acum există internetul și știu exact ce poți găsi acolo: referate scrise de alții, rezumate făcute de generațiile anterioare, unele pline de greșeli grosolane, materiale prescurtate, fraze disparate, cârpeli menite să-ți asigure un cinci amărât. Poate acestea sunt materialele după care învață studenții? Și atunci devine firesc să auzi un reporter proaspăt ieșit de pe băncile facultății care are un vocabular de maxim o sută de cuvinte și care repetă aceeași întrebare la nesfârșit sub forme diferite. Ceva de genul Cum vi se pare festivalul? Ce părere aveți despre festival? Cum credeți că a fost organizarea? Cum vi s-a părut atmosfera? Cum v-ați simțit la festival? Văd mereu la televizor astfel de faze și lucrul care mă miră cel mai tare este cum de intervievatul are răbdarea necesară să răspundă același lucru și probabil că doar bunul simț îl face să rămână pe loc și să nu întoarcă spatele reporterașului de doi bani.

        Știu că este frumos, este minunat și este o bucurie imensă pentru părinți să-și vadă copilul absolvent dar oare doar patalamaua contează? oare diploma ține loc de ceea ce ar trebui să aibă în cap? Pozele în ținută festivă de pe Facebook șterg cu buretele lipsa de pregătire? Puteți să aruncați cu roșii în mine dar nu mă pot abține să nu comentez. Mă îngrozesc când văd mândria cu care își aruncă toca în aer cei care de la toamnă vor deveni profesorii copiilor și nepoților noștri iar singura carte pe care au citit-o în viața lor a fost primul volum din Cireșarii…

Read More

        Nu știu dacă ideea cu gratuitatea transportului public a fost gândită de Firea cu mult timp înainte de a ajunge primar sau a fost doar o afirmație spontană generată de euforia momentului. Înclin să cred în varianta a doua pentru că strategia din campania electorală nu a inclus astfel de promisiuni iar când am auzit-o prima oară, mulți dintre noi am asociat-o instantaneu cu melodia lui Smiley Cai verzi pe pereți. Acum însă, după ce ne-a șocat pe toți, a lăsat-o mai moale și a revenit cu precizarea că gratuitatea se va aplica doar în anumite intervale orare: înainte şi imediat după orele de vârf.

        Eu, să fiu în locul ei, nu aș începe cu planuri așa mărețe ci aș lua-o cu pași mai mici dar siguri. Chestii mărunte dar cu impact imediat asupra cetățenilor care atunci când intră în sediul unei primării sunt total debusolați neștiind încotro s-o apuce și de cele mai multe ori ajung să ia informații de la portar/ gardian/ jandarm sau cum s-o fi chemând cel care asigură paza și care, din păcate,  îngrădește accesul în instituție. Câteva panouri, săgeți, indicatoare sau plăcuțe costă o nimica toată și pe lângă faptul că delimitează clar spațiul, denotă o atmosfera de seriozitate și exprimă interesul acordat celor care vine să-și rezolve o problemă.

        Apoi aș prinde ecusoane în piept tuturor funcționarilor publici așa cum sunt aceste ecusoane pe care să scrie numele și funcția celui cu care stai de vorbă, să știi și tu când vii a doua oară (sau a treia sau a patra) pe cine să cauți. Asta cu identificarea persoanei e o mare problemă în România și acum mă gândesc la aproape toate instituțiile statului…

        În urmă cu câteva luni eram la Administrația Financiară să înregistrez niște declarații. Intru și încep să mă uit pe pereți după un panou indicator, o săgeată, un indiciu, ceva. Evident, nimic, așa că îl abordez pe polițistul de la poartă (așa cred, că era un fel de polițist după uniforma pe care o purta). Îmi spune că trebuie să urc la etaj dar întâi să mă legitimez ceea ce m-a cam mirat dar m-am conformat pentru că nu prea aveam de ales. Când însă, după ce m-a trecut cu pixul într-un catastif, mi-a reținut buletinul m-am enervat pentru că știam că e ilegal dar n-am vrut să-mi stric ziua așa că iar n-am zis nimic și, grăbită, am urcat la etaj. Am bătut la vreo două-trei uși până am găsit persoana căreia trebuia să-i predau declarațiile. E adevărat că am deranjat-o de la masă și a trebuit să își strângă farfuria cu murături pe un colț de birou dar mi-a pus viza fără prea multe întrebări iar apoi m-a trimis înapoi jos la ghișeu ca să mi se dea un  număr de înregistrare. După ce am stat  juma’ de oră la coadă, primul lucru care m-a întrebat funcționarul de la ghișeul de la parter a fost cine m-a trimis la el. Colega dumneavoastră de la etaj, i-am răspuns. Cum o cheamă? De unde era să știu că doar nu eram la ANAF în München să-i scrie numele pe ecuson. Dar cum arată?, a insistat tinerelul de parcă asta conta cel mai mult, cine mi-a preluat actele. Și eu, binevoitoare, încep să-i spun că era blondă, cu părul scurt și că stătea la prima masă. Blondă?,  nu este niciuna blondă la juridice. Schimbul de replici părea să se prelungească și de frică să nu mă trimită înapoi la blonda mea, mi-am dat drumul la gură, decisă fiind să înțeleagă odată cine m-a trimis la el: Una grasă, îmbătrânită și transpirată, cu pielea tăbăcită și cu vocea răgușită de fumat, aia mi-a verificat actele. Aaa, păi așa spuneți, s-a luminat dintr-odată, a pus mâna pe telefon și a vorbit ceva cu ea după care mi-a dat numărul de înregistrare, dovada că trecusem pe la ei. Nu era mai simplu, mai frumos și mai civilizat să știu cum o cheamă pe tanti decât să-i fac descrierea plină de culoare? Și, eventual, să-i rețin numele pentru data viitoare? Să știu că o caut pe Popescu/Ionescu/Andronescu și nu pe tipa aia grasă și blondă?

        Niște ecusoane și câteva cursuri de relaționare cu cetățenii ar fi primul lucru de care m-aș ocupa dacă aș fi în locul Gabrielei Firea. Să adune funcționarii în fața unui astfel de flipchart unde un trainer adus din mediul privat să le explice până pricep toți ce înseamnă politețea, curtoazia, profesionalismul și orientarea către client, ce înseamnă standardele de servire sau măcar cum se răspunde la telefon. Nu e greu, nu implică bani mulți din buget și toată lumea ar avea de câștigat. Nu este soluția de rezolvare a problemelor dar ce mult contează să primești un răspuns, fie el și negativ, îmbrăcat într-o formă elegantă, să nu te mai lovești de mârlănia unor consilieri care nici să salute nu pot, împiedicați de superioritatea care i-a lovit de când s-au văzut instalați în posturi ale căror atribuții le depășesc cu mult valoarea.

        Apoi aș putea aștepta liniștită evaluarea angajaților din administrația publică așa cum a declarat premierul Cioloș că o va face deși uite că aproape a trecut anul și nici vorbă de așa ceva. 

Read More

        Iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

      Era sfârșitul lui ianuarie cu vreme moale și ceață groasă care ți se lipea umed de piele iar eu mă îndreptam grăbită spre casa părinților mei cu gândurile îngrămădite de-a valma. Ocoleam pe cât posibil noroiul de pe strada plină de gropi dar de cele mai multe ori nu aveam cum să mă feresc de bălțile murdare și lățite dintr-o bordură în alta. Făceam pași laterali doar din obișnuință pentru că de fapt nu-mi păsa că-mi murdăresc ghetele, mă gândeam doar la mama și la starea în care o voi găsi. La telefon îmi spusese mai devreme că se simte bine dar așa îmi spunea în fiecare zi ca să mă ferească de îngrijorări pe care le considera inutile și nu se plângea niciodată oricât de rău i-ar fi fost. Eram îngândurată și tristă și îmi târam greoi picioarele cărând în spate povara dureroasă a cerului întunecat pe care nu se vedea nici urmă de lună sau stele. Oriunde îmi îndreptam privirea nu se vedea decât un imens ocean de negru apăsător.

        Am intrat zgribulită în casă, am traversat holul lung fără să aprind lumina și am deschis ușa de la camera mamei. Erau cu toții acolo și i-am cuprins cu privirea într-o imagine pe care n-o s-o uit câte zile oi avea. Mama, îmbrăcată ca peste zi, stătea întinsă pe canapea cu o pătură pe picioare iar Vlad, îngenuncheat pe covor, era prăbușit peste pieptul ei într-o îmbrățișare care o cuprindea cu totul în timp ce tata privea împietrit scena de pe fotoliul alăturat. În primele momente nu am înțeles ce se întâmpla, apoi am auzit suspine și mi-am văzut copilul plângând în hohote cu lacrimile șiroind într-un potop de nestăvilit. Voiam să întreb ce s-a întâmplat și nu puteam să scot nicio vorbă în timp ce cuprindeam scena cu toate simțurile știind că nu era loc de cuvinte. Am auzit apoi vocea blândă a mamei cu tonul inconfundabil, ușor cântat, ca atunci când aducea alinare celor din jur: Nu mai plânge, Vlăduțele, acesta este mersul firesc al vieții, știm aceste lucruri de când ne naștem și trebuie să fim recunoscători pentru anii pe care i-am trăit frumos… toți avem un drum de urmat dar lumea asta nu se termină cu noi și viața continuă la fel de frumoasă iar de la bunici rămân doar amintirile, toți ajungem la un sfârșit. Să nu fi trist copilașule, eu știu că mă iubești dar tu să-ți vezi de viața ta și să nu plângi după mine…O să vezi că totul o să fie bine…

        Mama abia mai avea energie, se scurgea viața din ea ca apa pe care vrei să o ții în pumni și totuși ea era cea care ne încuraja și ne dădea putere și speranță să putem merge mai departe. Eram din nou copleșită să văd cum mama care își trăia ultimele zile, se gândea doar la noi și la cât de greu ne va fi fără ea. Nu se temea de moartea care se întindea în fața ei, ci la golul pe care îl vom resimți noi, cei care urma să rămânem. Îmi spusese cu câteva zile înainte că i se rupe inima de mila mea și-a soră-mii  știind cât de  cumplit de greu ne va fi, la fel cum i-a fost și ei când a trecut prin aceleași clipe devastatoare la moartea bunicii mele. O să rămâi cu-n gol în suflet pe care n-o să-l mai umple nimeni, niciodată…Mă uitam la copilul meu care o strângea într-o îmbrățișare disperată vrând parcă să o țină pentru totdeauna aproape și mi se răsucea sufletul de durere în timp ce gheare ascuțite îmi rupeau bucăți întregi din inimă. O să vezi că totul o să fie bine… a spus din nou mama cu convingere iar eu m-am așezat la celălalt capăt al canapelei îmbrățisându-i picioarele.

        Dacă spune mama, poate așa va fi… am îndrăznit să deschid portița speranței, doar întotdeauna s-a întâmplat așa cum mi-a promis. Întotdeauna, de la cele dintâi amintiri. Țin minte parcă ar fi fost ieri când am venit distrusă de la grădiniță plângând că, în afară de mine,  toți copiii știu să deseneze un strugure iar ea m-a liniștit imediat, mi-a arătat cum se face și mi-a spus că totul o să fie bine. Și exact așa a fost, peste câteva zile am desenat cel mai frumos strugure din toată grupa. Când în clasa a VII-a m-am umplut toată de pete roșii de parcă eram arsă și copiii se uitau ciudat la mine ocolindu-mă, m-a ținut acasă, m-a tratat cu răbdare și mi-a promis că n-o să-mi rămână urme și că totul o să fie bine. Iar când Cristina, primul meu copil, m-a anunțat printr-un email că nu se mai întoarce din America, tot în brațele mamei m-am prăbușit, convinsă fiind că lumea mea s-a încheiat. M-a încurajat, mi-a spus că nimic nu este veșnic, că lucrurile se vor aranja și că totul o să fie bine. Și a avut dreptate, așa a fost.

        Am plâns de atâtea ori și tot de atâtea ori mi-am regăsit încrederea și sprijinul în vorbele ei, de ce nu ar fi fost și acum la fel? O să fie totul bine îi repeta băiatului meu care se încleștase de gâtul ei ca un naufragiat de colacul de salvare. Vorbea cu atâta convingere și atât de sigură pe ea încât era imposibil să n-o crezi. Și m-am lăsat convinsă… iar dintr-odată toată atmosfera din casă mi s-a părut strălucitoare ca în zilele în care eram mică și ai mei primeau musafiri. Luminile calde ale candelabrului  se răsfrângeau împăciuitor peste paharele de pe tava cu medicamente iar dogoarea sobei de teracotă ne mângîia pe toți într-o moleșeală plăcută. Brusc, totul devenise calm și armonios fără urmă de suferință. Nu pot să-mi dau seama nici acum cu ce efort ne-a făcut pe toți să îi credem cuvintele dar mă gândesc că, de fapt, am vrut să ne amăgim pentru o ultimă oară. Am vrut să credem. Ca și când ar fi fost una din serile obișnuite, ne-am pierdut apoi în conversații despre evenimentele zilei, despre cunoștințe și prieteni, despre politică și alte subiecte fără importanță dar care dau farmec întâlnirilor în familie.

        Am crezut atunci că o să fie totul bine pentru că așa mi-a spus mama. Dar nu a fost. Au mai trecut doar câteva zile de la acea promisiune și mama s-a stins. Am fost atât de debusolată încât nici nu mai știu cum s-au învălmășit zilele urâte de iarnă până când a venit primăvara, au înflorit pomii iar ferigile care îi plăceau atât de mult și-au desfășurat mosoarele într-o explozie de verde. Și nu a fost bine deloc. Nici când salcâmii au invadat aerul cu mirosul lor înnebunitor nu a fost bine, nici când tufele de bujori s-au aplecat sub greutatea florilor nu a fost bine, nici când s-au copt primele cireșe. Știu deja că n-o să fie bine nici când aroma florilor de tei o să-mi inunde amintirile. Mi-a promis că o să fie totul bine iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

        Astăzi este ziua mea și e prima dată când mama n-o să-mi mai spună La mulți ani. Și nu e bine deloc.

Read More