Atâtea jigniri și acuze gratuite n-am mai auzit de pe vremea FSN-ului când în vâltoarea acelor vremuri eram în stare să ne dăm în cap unii altora (și de multe ori chiar s-a ajuns la violențe fizice). Geme internetul de agresivitatea elitelor intelectuale care privesc cu superioritate și dezgust harta roșie a țării emanând judecăți de mare valoare cognitivă.

        Ce e aia să susții că bucureștenii sunt proști pentru că au votat PSD-ul sau că pensionarii n-ar trebui să aibă drept de vot??! Citez dintr-un status de pe Facebook : ”Mi-este foarte greu să cred că cineva care a învățat pe vremea lui Ceaușescu are o idee corectă despre politică pentru ca pe vremea aia nu se făcea politică și totul era secret și interzis de partidul unic”. Serios??? Aici m-am simțit,  pur și simplu,  direct atacată. Clar, eu care am învățat ”pe vremea lui Ceaușescu” nu sunt în stare să discern între bine și rău și sunt în continuare îndoctrinată de marxism leninism. Mă tem că asta se numește discriminare și aștept cu îngrijoare inițiativa legislativă prin care o să-mi fie luat dreptul de vot.

        Alții nu se leagă de criteriul vârstei ci de cel al aparteneței regionale, etalând eterna înfumurare nejustificată prin care ardelenii își asumă merite pentru simplul fapt că s-au născut într-un anumit loc. Citez din nou: ”Însă ce ştiu cu siguranță este că sunt mulți proşti în Bucureşti. Cam tot atâția câți au votat-o pe Firea. Bucureştiul e acum sinistrat. Clujul oferă azil politic de azi pentru toți cei doritori”. Waw! Da, toți ardelenii, fără excepție, bubuie de deștăptăciune și culminează cu cei aflați un pic mai la nord de Cluj, așa, cam prin Baia Mare. Da, da, ăia de l-au votat pe unul care și-a făcut campania electorală din închisoare.

        Părerea mea este că proști sunt ăia care nici acum nu înțeleg ce înseamnă democrația și puterea majorității. Este adevărat că 60 sau 70% dintre alegătorii care s-au sinchisit să se deplaseze la secțiile de votare au avut alte opțiuni politice, alte criterii, altă gândire cu care tu, marele nemulțumit nu ești de acord dar asta nu înseamnă că sunt mai proști ca tine. Deloc. Iar votul lor valorează exact cât al tău pentru că așa prevede Constituția României la articolul 16: Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Și nu doar Constituția prevede asta, ci bunul simț.

        Iar dacă tu nu ești mulțumit cu rezultatele alegerilor și vrei, într-adevăr să schimbi ceva, ai toată libertatea din lume să o faci, pune mâna și apucă-te de treabă, vino cu o idee, cu un proiect, adună oameni în jurul tău și mișcați lucrurile în direcția bună pentru că doar datul din gură pe Facebook nu ajută la nimic. Și nici n-o să schimbe ceva vreodată.

       Iar ca să fie clar pentru toată lumea și să nu faceți presupuneri zadarnice, precizez că nu sunt PSD-istă așa că puteți dormi liniștiți la noapte. Dar mie, spre deosebire de mulți alții,  îmi este foarte clar ce înseamnă pluralismul politic și la fel de clar îmi este că sufrageria kitschioasă în formă de submarin a Gabrielei Firea nu are nicio legătură cu traficul sau lipsa locurilor de parcare din București. 

 

Read More

Pe scurt, iată cum trecut cea mai ploioasă săptămână din acest an.

• Am votat,  ca de altfel de fiecare dată când sunt alegeri. Aș putea scrie pagini întregi despre cât de importantă mi se pare exprimarea opțiunii dar n-o s-o fac. Sau nu acum. Oricum, consider că cei care nu catadicsesc să voteze, ar trebui să-și țină gură și să nu se mai plângă de nimic în următorii patru ani iar dacă merg pe ideea că nu au cu cine să voteze pentru că toți candidații sunt proști, corupți și rău intenționați, să facă bine și să candideze ei înșiși pentru că au acest drept. Dacă, bineînțeles, nu au suferit vreo condamnare definitivă. E ușor să dai din gură și să nu faci nimic.
• Am închis telefonul în nas unei tipe care mă tot sună pe fix să-mi prezinte nu știu ce cosmetice. Când am ridicat receptorul și i-am auzit din nou vocea pițigăiată cu accent ciudat și ritmul acela calm de parcă avea tot timpul din lume, m-am enervat instantaneu. Bună ziua, vă sun din partea firmei Dermafuturo din Lugano… și după o  pauză în care ar fi trebuit să mă pătrundă sonoritatea numelui, din Elveția… de parcă eu mă gândisem la Lugano din Vaslui. Și fără să spun un cuvânt, zdrang, i-am închis. Cred că e a patra sau a cincea oară când mă sună, prima dată am avut dispoziția să o ascult și să-i răspund la toate întrebările, apoi i-am spus politicos de fiecare dată să nu mă mai sune pentru că nu sunt interesată dar acum am ajuns la capătul răbdării.
• Am cedat (încă o dată!) reclamelor și mi-am cumpărat un beauty blender, de fapt doi pentru că așa se vindeau, la set. Beauty blender-ul ăsta este un burețel de forma pe care o vedeți în poză și se folosește, înmuiat în apă și apoi stors, în loc de pensulă sau degete, pentru a aplica anticearcănul. Există și varianta mai mare, pentru fondul de ten. Am tot zis că nu-mi trebuie și că pensula e perfectă pentru așa ceva dar, surprinzător, este un accesoriu foarte, foarte bun și mi-a depășit cu mult așteptările. Merită să vă luați mai ales că în DM nici nu costă mult, setul este 8 lei.
  
• M-am hotărât să-mi cumpăr o cameră de filmat semiprofesională, un Canon G7 X. De mult mă tot gândesc la asta și culmea, acum că am decis să o iau, este out of stock de mai mult de o săptămână pe f64.ro. Nu-mi vine să cred, de trei luni o tot studiez și acum, pe când s-o pun în coș, văd că toată România și-a cumpărat acest model 🙂
• Am mâncat în fiecare zi pește afumat așa de poftă mi-a fost. Macrou, somon sau păstrăv, bucățele mici pe pâine prăjită unsă cu unt și cu câțiva stropi de muștar cu mărar. Îmi place peștele gătit sub orice formă deși, ciudat, refuz fructele de mare. Gust și din alea dar niciodată cu plăcere. 
• S-a stricat robinetul de la bucătărie, broasca de la ușa de la intrare și una dintre jaluzelele de la living. Conform legilor lui Murphy necazurile vin în serie de câte trei. Astea nu sunt chiar necazuri, dar tot în serie au venit și sper doar că nu este valabilă și continuarea: În momentul în care s-a terminat o serie de trei, urmează o altă serie de trei 🙂
• N-am dat (și nici n-o să mai dau vreodată) accept pe Facebook celor care nici nu-și pun poza la profil și nici nu-și arată numele real. Dacă nu amândouă, măcar unul din criteriile astea să fie clare ca să văd și eu cu cine mă ”împrietenesc”. Că m-am săturat de poze cu flori, bebeluși, desene abstracte sau nume de genul Michi-Michi și Richi-Pichi. Nu e obligatoriu pentru nimeni să intre în social media, dar dacă tot o face să-și asume fiecare responsabilitatea că sunt sătulă până peste cap de anonimi binevoitori. Am zis! 🙂

Mă duc acum la televizor să văd cum decurg alegerile și să aștept rezultatele exit poll-urilor că mor de curiozitate să văd ce este în capul românilor.

Read More

 

        Pentru mine David Beckam a fost (și este) în primul rând soțul Victoriei de la Spice Girls și abia apoi un fotbalist faimos. Habar n-am dacă rezultatele din fotbal i-au adus celebritatea sau căsătoria cu Posh Spice, în orice caz cei doi formează unul din cuplurile despre care se vorbește cel mai mult în ceea ce privește stilul. Și de cele mai multe ori, se vorbește numai de bine. Au fost, sunt și vor fi încă mult de acum înainte în lumina reflectoarelor, au inspirat de-a lungul timpului o mulțime de tendințe în modă și o lume întreagă le copiază ținutele.

        Trebuie să admit faptul că David Beckam este un bărbat frumos dar ceea ce îl face și mai arătos este faptul că este foarte îngrijit și pune mare preț pe aspectul său. Sunt convinsă că dacă nu și-ar da silința, nu ar ieși în evidență așa cum o face acum și probabil s-ar pierde în mulțime pentru că există o grămadă de oameni frumoși care nu-și pun în valoare trăsăturile și pe care, la prima vedere, nu dai doi bani. Gândiți-vă numai cât de preocupat a fost de părul lui și câte trenduri a lansat. Cum se tunde într-un anumit fel, cum jumate de planetă face la fel. Și culmea, orice freză îi vine bine. Să vă aduc un pic aminte ce a purtat și cum a arătat în diverse perioade:

1. Tunsoarea ”Pompadour”. (Numele vine de  la Madame de Pompadour care a fost amanta sau, mă rog, una dintre amantele regelui Franței, Ludovic al XV-lea și portretul ei o înfățișează purtând părul foarte umflat/tapat în vârful capului și lipit pe laterale). Variațiuni pe această temă au existat de atunci atât la femei cât și la bărbați iar în anii 50’ Elvis Presley se tundea în acest fel și a înnebunit multe fane cu șuvița care îi cădea peste ochi 🙂 Cam așa a făcut și David Beckam când a ales să-și lase părul lung în creștetul capului și să-l tundă scurt pe laterale, cel mai probabil cu o chestie ca asta. Glumesc, desigur, pentru că sunt convinsă să pe el nu-l tunde nevastă-sa în baie așa cum mai fac eu cu bărbatu-meu câteodată 🙂
2. Breton lung și filat. Freza asta a purtat-o pe la sfârșitul anilor 90’ și cu ea a dat gata o (altă) mulțime de admiratoare. Părul este tuns cam până la vârful urechilor, atât de-o parte cât și de cealaltă, dar este tot pieptănat într-o singură parte căzând pe frunte până la linia sprâncenei. Ca să stea în acest fel cred că este nevoie și de un pic de fixativ.
3. Coc. Da, a purtat și coc atunci când avea părul lung până la umeri și nu-i stătea rău deloc. Nu e nimic efeminat în această coafură și mi se pare soluția excelentă atunci când afară e caniculă. Lațele transpirate care atârnă pe umeri sunt dizgrațioase vara. Coada de cal prinsă cu un elastic, apoi răsucită și prinsă încă o dată la jumătatea distanței dintre ceafă și vârful capului se face pe un păr nu foarte bine pieptănat dar nici prea zburlit pentru un efect natural și aparent neîngrijt.
4. Ras în cap. E o alternativă atunci când ai încredere în tine iar bărbații predispuși la chelie arată mult mai bine așa decât chinuindu-se să-și întindă o ultimă șuviță peste jumătate de cap 🙂 Ați ghicit la cine mă refer, nu? Dacă nu, vă dau un indiciu: numele lui începe cu B 🙂 
5. Iar când nimic nu mai funcționează, o căciulă tricotată trasă în cap rezolvă orice dilemă referitoare la frământările legate de ”cum îmi stă părul”. Este un stil potrivit dimineților grăbite sau pentru a trage o fugă la supermarket și nu este necesar să țineți o furculiță în gură, mai bine lăsați să vă iasă în evidență ochii 🙂 Sau barba, care și ea trebuie să fie îngrijită ca să nu dea impresia de neglijență. Mie îmi plac bărbații care poartă barbă cu condiția să fie aranjată în permanență. Găsiți tot felul de chestii interesante pentru întreținerea bărbii aici.

         În concluzie, David Beckam n-a ezitat să încerce diferite lungimi și chiar culori de păr, nu i-a fost teamă să încalce regulile modei de la un anumit moment și a fost mereu un trend-setter pentru cohorte întregi de bărbați. Oricare i-a fost stilul, a reușit să-l impună cu succes așa că eu cred că în continuare poate fi o sursă de inspirație.

Read More

Ce-mi aduc aminte din săptămâna care a trecut:

1. Am depus declarația 200 la ANAF, dar nu asta e important ci faptul că am reușit să-mi fac cont și  să o depun online ceea ce mi se pare o mare realizare. Serviciul se numește Spațiul privat virtual (de unde au scos denumirea asta, habar n-am) dar e bine că nu a mai trebuit să stau la coadă la ghișeu la Administrația Financiară (sau la poștă, că e același lucru). Măsurile de securitate sunt drastice, pe lângă parola de autentificare în cont pe care ți-o alegi singur, ți se trimite pe mail un cod la fiecare logare, cod care este valabil doar 5 minute, zici că e vorba de a accesa conturile NASA, nu datoriile pe care le ai față de fisc 🙂 Și o chestie care m-a șocat, dacă adresa ta de email este pe yahoo, nu poți să-ți faci cont datorită dificultăților tehnice pe care le întâmpină cei care se ocupă de site-ul ANAF. Gizăs! de-astea încă nu am mai auzit, jumătate din populația României (dacă nu chiar mai mult) are cont pe yahoo… Deci, dragilor, cei care sunteți pe yahoo aveți două variante, stați în continuare la coadă sau vă mai faceți o adresă pe gmail sau unde vreți voi.
2. Mi-au apărut pozele din Poiana Narciselor la știrile ProTV. Se pare că articolul pe care l-am scris despre vandalizarea florilor a avut un impact foarte mare și în reportajul difuzat la ProTV în 24 mai, (îl puteți vedea aici) mi-am văzut pozele. Nu au precizat sursa, adică blogul meu, au scris doar ”Facebook”, dar de data asta îi iert pentru că scopul a fost unul nobil 🙂
3. Mi-am cumpărat un șirag de perle de pe ebay. Sunt foarte frumoase, de fapt de-aia mi le-am cumpărat, că mi-au plăcut 🙂 au noduri între mărgelușe, sideful e alb cu un fel de irizații roz și sunt foarte lungi, le pot înfășura chiar și de trei ori în jurul gâtului. Au costat 30 de lei cu transport cu tot.
4. Am făcut drob de miel pentru prima oară în viața mea. Pe lângă organele de miel am pus și ficat  de pui și a ieșit excelent iar asta au spus toți cei care au mâncat din el. Se face mult mai simplu decât credeam așa că probabil o să fac mai des.
5. Am vândut (în sfârșit!) o pereche de sandale pe okazii.ro. Să încep să-mi vând lucrurile pe care nu le mai folosesc a fost una din rezoluțiile anului 2015 și până acum n-am făcut nimic în acest sens. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Așadar am vândut cu 60 de lei o pereche de sandale aurii cu toc înalt pe care le cumpărasem de pe mangooutlet cu vreo 70-80 de lei,  nu mai știu exact pentru că a fost tare demult asta. Le-am ținut 2 ani în dulap, nu le-am purtat niciodată și le-am dat cu 10 lei mai puțin decât prețul inițial. Afacere, nu glumă!
6. Am clarificat situația cu compania de gaz. De aproape un an, o dată la două-trei luni, primesc o notificare prin care mă somează să le plătesc 61 de lei, nu știu ce naiba de factură despre care nu știu nimic. Eu am cont pe site-ul lor pe internet unde îmi apar toate facturile, le plătesc direct acolo, cu cardul, și nici vorbă să-mi apară vreo restanță. Îmi scrie negru pe alb  sold zero. Până la urmă am fost la Eon gaz la sediu să văd care-i treaba și de acolo mi s-a spus că de fapt nu e factură de gaz, e factură pentru o altă firmă cu care ei colaborează (sau ceva de genul ăsta) și care face verificări la centralele de apartament. Și că factura reprezintă prestări servicii, are deja trei ani vechime și că nu e plătită. Ca să vezi! Deși nu-mi aduc aminte de vreo revizie, am plătit factura că nu prea aveam ce face și sper că acum s-a terminat cu circul și cu amenințările că-mi închid gazul.
7. Am aruncat două plase mari cu lenjerie, ciorapi și tricouri, adică pur și simplu le-am dus la tomberon. Erau lucruri pe care nu le-am purtat de ani de zile și care îmi umpleau degeaba sertarele. După ce le-am aruncat, am văzut că la H&M aș fi putut primi un voucher de 5 lei pentru fiecare plasă, voucher pe care puteam să-l folosesc la următoarea cumpărătură în valoare de peste 40 de lei. Nu e mare lucru 5 lei dar tot e mai mult decât nimic așa că poate ar fi bine să profitați. Din câte am văzut pe flyer-ul pe care l-am primit (și pe care deja l-am aruncat), programul acesta e permanent.

        Am recitit ce-am scris și am constatat că din cele 7 verbe ale mele, 5 au legătură cu banii. Ciudat, pentru că nu mi s-a părut că aș fi preocupată de acest subiect dar uite că subconștientul lucrează. Voi cu ce vă lăudați? cum a fost săptămâna voastră financiară? 🙂

Read More

        Mi-a scris azi una un mesaj cum că habar n-am să scriu, că fac greșeli și că ar trebui să mai fac vreo doi ani de gramatică. Nimic concret, doar așa, generalități cu intenția clară de a scuipa niscaiva venin și de a mă jigni. Ce-i drept, a reușit să-mi strice buna dispoziție. Eu sunt genul care ascult părerea oricui și accept orice critică atâta timp cât este argumentată și vine cu exemple punctuale. Sunt de acord că este posibil să fac greșeli și că oricând mai am ceva de învățat și, spre exemplu, chiar n-am avut de ce să mă supăr atunci când cineva mi-a spus că nu este corect să spui servici ci serviciu. Nu știam, mi-am însușit lecția și așa o să scriu de acum înainte, chiar m-am bucurat că am fost trasă de mânecă. Dar răutățile gratuite nu o să mă ducă în niciun caz la bibliotecă să iau cartea de gramatică și să mă apuc de studiu.

      Deci m-am indispus teribil mai ales că deja căram în spate încărcătura negativă de la o altă inteligentă care nici nu poate clipi între atâția incompetenți câți (crede ea) că are în jur. Stau și mă întreb cum pot oamenii ăștia să se bucure de viață când totul le pute și se ceartă cu toată lumea? Tăntica asta de care vă povestesc, o colegă care se crede mai deșteaptă ca Einstein, zici că abia așteaptă să-ți spună că nu se poate, că ce faci nu e bine, că ai greșit, că nimic nu știi, că n-ai citit, că nu ai înțeles, că doar ea are dreptate și că ea e atotștiutoare, toate astea cu o figură care exprima scârba deplină față de nimicnicia persoanei tale. Doamne ferește să o rogi ceva (cum am făcut eu necunoscând-o încă prea bine) că mi-a trântit un refuz mai ceva ca o palmă peste față. Gizăz! era să nu mă mai dezmeticesc în urma șocului. Faină zi. M-am demoralizat complet.

        Și cum mergeam eu pleoștită spre casă, m-am gândit să sun o veche prietenă cu care n-am vorbit demult, o persoană cu care pe vremuri rezonam foarte bine și cu care aveam o grămadă de povești. Voiam să ies din gaura neagră și să intru într-o zonă cu un vibe mai bun și știam că vocea ei mi-ar aduce un zâmbet așa că mi-am scos telefonul din geantă și am sunat-o. Mi-a răspuns imediat. Ce faci, am întrebat-o, poți vorbi? Da, pot vorbi, sunt la spital, fac chimioterapie. Am simțit cum cade cerul peste mine și m-am blocat. Vorbele mi-au înțepenit în gât în timp ce încercam să cred că am auzit greșit, că am înțeles altceva, că poate făcea aroma-terapie sau cromo-terapie pe la vreun spa, pe undeva… dar nu, adevărul venit ca un trăznet era că făcea chimio-terapie vorbind cu mine de pe un pat de spital iar viața ei se schimbase într-o fracțiune de secundă. Am vorbit apoi dar nu de-ale noastre, ci despre tratamente, despre doctori, despre medicamente, despre regimuri, suc de sfeclă, cazuri, stres, Cernobîl, chirurgi și spitale…

      Amărâtă, m-am urcat în autobuzul pe jumătate gol care se oprise în stație și m-am așezat, cu gândurile aiurea, pe un scaun lângă geam. În fața mea o femeie în vârstă cu ochii albaștri mă privea insistent. Știam că mai întâlnisem undeva privirea aceea, îmi sfredeleam mintea  dar nu-mi aminteam și pace. I-am zâmbit într-un semn de recunoaștere iar ea mi-a răspuns Bună ziua, doamnă Ioana. Când i-am auzit vocea s-a făcut lumină în capul meu, era femeia care făcea curățenie când lucram la bancă iar ultima oară o văzusem înainte să se pensioneze, trebuie să fi trecut vreo 15 ani de atunci. Fusese o femeie foarte harnică și de treabă, mereu la locul ei, fără să deranjeze vreodată și cu mult bun simț. Ce mai faceți, doamna Minerva? am întrebat-o blând. Parcă aștepta întrebarea asta de-o viață. A început să-mi povestească toate necazurile care dăduseră peste ea în ultimii ani, traiul greu cu o pensie de nici 500 de lei, cu o mamă de 93 de ani paralizată pe pat de 3 ani, cu schimbat de pamperși, cu soțul bolnav de Alzheimer care îi spune ”tanti” pentru că n-o mai recunoaște și, nesupravegheat, pleacă de acasă neștiind să se mai întoarcă singur… Era năpădită de probleme și găsise în mine locul în care să își descarce sufletul înnorat. Mi-a spus că își luase inima-n dinți și plecase de acasă pentru vreo două ore pentru că simțea că nu mai rezistă și o lasă puterile. I-am încuiat pe amândoi în casă și acum mă duc la spectacol în parc să-mi văd nepoata care dansează într-un ansamblu folcloric. Cred că așa de frumos o să fie! Mi s-a rupt inima de mila ei. Am coborât din autobuz mai îngândurată decât atunci când urcasem.

        Ajunsă acasă mi-am pregătit prânzul și, ca de obicei, mi-am rezemat telefonul de prăjitorul de pâine căutând să văd ce mai e nou pe YouTube în timp ce mănânc. Am dat peste canalul Ralucăi Gheorghe, o mămică tânără cu două fetițe, Claudia de 2 ani și Melisa, de 11 luni. Raluca face vlogging, adică își filmează viața de zi cu zi așa cum fac alte sute de mii de youtuberi numai că Raluca are ceva special, una dintre fetițe, cea mare, e bolnăvioară. Nu bolnăvioară, ci bolnavă. Grav. Foarte grav. Atât de grav încât doctorii nu i-au dat șanse la supraviețuire atunci când s-a născut. La doi ani încă nu-și ține capul, face crize de epilepsie, este hrănită printr-o sondă și se chinuie să trăiască. Dar zâmbește și gângurește. Nu mi-am imaginat cât de grea poate să fie viața cu un astfel de copil, sigur că știam că trebuie să fii tot timpul cu ochii pe el, dar nu am vizualizat, tehnic vorbind, cât de complicat poate fi să-i dai medicamentele, să-l schimbi și să-l speli după ce vomită de trei ori într-o oră, să-l adormi, să-i bagi mâncarea prin tub, să fugi cu el la spital, să tremuri pe coridoare și tot felul de lucruri care par atât de simple pentru un om obișnuit încât nici măcar nu le mai observă. De ce oare este atâta suferință pe lume?

        Mi-am amintit o vorbă pe care o auzeam la una din mătușile mele bătrâne atunci când eram mică și nu înțelegeam prea multe. Necazurile sunt pe oameni și fiecare își poartă crucea.

        Supărările mele par acum ridicole. Fleacuri. V-am spus că am una la birou care mă enervează?… Așa, și? 

Read More