Azi blogul meu a împlinit 2 ani și am uitat să-l sărbătoresc. Pur și simplu nu mi-am adus aminte decât seara deși de mult îmi propusesem să fac din asta un eveniment festiv și să organizez un giveaway, adică un fel de concurs la care să acord un premiu unui cititor. Nu e prima oară când îmi trece ideea asta prin cap, am zis că o să dau un premiu și celui care va avea comentariul cu numărul 1000 (asta s-a întâmplat cândva vara trecută) și ghiciți ce s-a întâmplat? Chiar eu am scris al o mie-lea comentariu 🙂 Se vede  treaba că (deocamdată) nu mi se arată faza cu giveaway-ul.

        Au trecut repede doi ani, mă uit în agenda pe care o aveam atunci la începuturi și unde îmi notam ce voiam să învăț, idei de articole, lucruri pe care să nu le uit și tot felul de alte chestii. Habar n-aveam cu ce se mănâncă blogging-ul, nu știam mai nimic despre acest domeniu dar nu conștientizam că sunt praf. Acum știu cu mult mai multe  dar mi se pare că tot nu știu nimic. Fericiți cei săraci cu duhul!

        Cu toate astea nu cred că aș fi vrut ca la început să știu mai multe, drumul pe care l-am parcurs  a avut farmecul lui și fiecare descoperire pe care am făcut-o am considerat-o o realizare. Dacă mi-ar fi dat cineva totul mură în gură nu cred că aș mai fi avut aceeași mulțumire de sine și singurul lucru care mi-ar fi plăcut să fie altfel ar fi fost să am în preajmă (online sau offline, nu contează) pe cineva cu același hobby dar nu a fost să fie așa. Aveam atunci impresia că toți cei care scriau pe bloguri sunt mai deștepți, mai talentați, mai siguri de ei, mai cu experiență și total inabordabili.  Primii bloggeri pe care i-am cunoscut au fost colegii din competiția SuperBlog iar legătura care s-a creat între noi a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat de când am început să scriu.

        Mi-a făcut plăcere să scriu încă de la început, normal, că de-aia m-am apucat 🙂 , dar nu credeam că pasiunea mea se va dezvolta atât de serios și că-mi va umple atât de mult timp. Nici nu-mi imaginam că voi câștiga bani din scris, de fapt la vremea respectivă nici măcar nu auzisem cuvântul advertorial și credeam că blogurile aduc bani doar prin afișare de bannere publicitare dar nu știam cum se face asta și nici nu mă interesa. Tot ce voiam era să-mi împărtășesc ideile și să fiu citită. Asta își doresc toți cei care scriu iar dacă auziți vreun blogger care susține că scrie doar pentru el să știți că e o mare minciună. Cine vrea să scrie doar pentru el însuși o face într-un jurnal de modă veche sau într-un word pe care nu e nevoie să-l publice pe internet. Dar dacă îți faci blog  înseamnă că vrei ca vocea ta să fie auzită. Punct.

        Proiecte de viitor? da, mă gândesc serios să-mi dezvolt canalul de YouTube iar de câteva zile încoace mă bate gândul să mai deschid un blog cu un profil total diferit de acesta dar deocamdată nu vă pot da prea multe amănunte. Până una-alta o să mănânc o felie din tortul meu virtual și vă invit și pe voi, cu drag.

Read More

       Azi nu mi-a zâmbit nimeni, poate doar pisica dar și ea, numai cu ochii, pentru că boticul îi este impasibil și nu poate exprima sentimente. M-am sculat binedispusă dar seara m-a prins încruntată pentru că proasta dispoziție se ia mai ușor ca gripa. Nu știu ce-au avut azi toți, poate pentru că a fost luni, poate pentru că s-au săturat de atâta ploaie și vreme mohorâtă dar nici măcar la salut nu mi-au răspuns cu un zâmbet. Pe alte meleaguri asta s-ar traduce ca o totală lipsă de politețe dar aici e simptom de persoană importantă și cum nimeni n-are de câștigat de pe urma prieteniei cu mine, nu rentează să-și încordeze mușchii feței pentru un zâmbet absolut gratuit. Nici cu mine, nici cu alți amărășteni din relația cu care nu au nimic de câștigat.

     Probabil unii dintre ei o să se recunoască într-unul din personajele acre cu figura îmbufnată care umblă de parcă li s-ar fi înecat corăbiile în fiecare noapte dar n-o să facă în continuare nimic pentru a-și schimba atitudinea, ba din contră, o să strige în gura mare cât de răi sunt oamenii care observă aceste lucururi. Și o să facă ședințe de grup, de preferință pe la colțuri, în care o să ia la tocat tot ce mișcă.

        Sunt zile ca cea de astăzi când abia aștept să ajung acasă unde mi-e întotdeauna bine, cald și miroase frumos a lumânări parfumate, să închid ușa cu o sută de zăvoare și să nu-mi mai intre în casă nimic  din zgomotul străzii, nimic din amărăciunea zilei  și nimic din griul norilor grei de ploaie. Să mă izolez de tot și de toate, să rămân doar eu și cu mine, să mânânc penne all’arrabbiata cu mult chilli, să beau sirop de zmeură cu apă minerală și să stau ghemuită sub pătura roz uitându-mă  pe YouTube ce mai spun Fleur, Amelia și Marnie, prietenele mele virtuale. Noapte bună. 

Read More

       Domnule director, Popescu a spus că sunteți un prost  și un incompetent care a ajuns în funcția asta doar pe pile și relații. Și a mai spus că nu sunteți capabil de nimic și că speră să vă ia locul cât de curând.

       Vă sună cunoscut scenariul, aveți colegi care au astfel de obiceiuri, care merg în fiecare dimineață cu raportul în biroul șefului, colegi care trăiesc din bârfă și își trag seva din discuțiile purtate pe la colțuri? Cunoștințe care nu pot dormi noaptea dacă nu știu cine e persoana cu care ai vorbit la telefon, dacă nu cunosc mașina din care te-ai dat jos sau dacă nu recunosc bărbatul cu care erai pe stradă? Oameni din jurul vostru al căror unic scop în viață este să știe tot, ca să poată fi primii care răspândesc veștile, care își încep ziua povestind despre ce au auzit în autobuz și pun seara capul pe pernă întrebându-se cu ciudă de unde a avut Ionescu bani de încă o vacanță?

        Detest bârfa și mi-e silă de cei care încearcă să se gudure pe lângă mine încercând prin toate mijloacele să-mi intre sub piele spunându-mi ce a zis x sau y despre mine. Nu mă interesează. Deloc, dar absolut deloc. Țin doar la părerile celor care cu adevărat contează în viața mea și nu-mi pasă dacă vecina de pe scara cealaltă crede că nu mă îmbrac corespunzător. Poate și eu cred la fel despre ea dar asta nu înseamnă că îmi doresc să afle părerea mea. Adevărul este că toți evaluăm în permanență ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mergem pe stradă și gândurile care ne trec prin minte se schimbă cu o viteză amețitoare în funcție de ceea ce ne trece prin fața ochilor: îmi place copilul din cărucior, nu-mi place culoarea asta la mașini, ce palton frumos are tipa din față, ce pute nespălatul ăsta care tocmai a trecut pe lângă mine, ce urât arată femeia asta cu părul vopsit pe jumătate, cât îmi place casa asta, ce rău arată fosta mea colegă de liceu… și așa mai departe. Unele lucruri ne plac, altele nu. Observăm ce se petrece în jur, evaluăm și ne lăsăm gândurile să zboare. Dacă nu suntem singuri, uneori  împărtășim cu cel de lângă noi ceea ce vedem, mi se pare normal și firesc, cu toții purtăm astfel de discuții dar asta nu înseamnă ca a doua zi să dăm fuguța să-i șoptim Marianei că Emilia a spus despre ea că e grasă ca o vacă. Și asta cu un zâmbet veninos pe față.

        Da, probabil că s-a îngrășat, da, probabil că toată lumea a observat acest lucru dar acesta nu este un motiv să-i stricăm femeii ziua și să o facem să se simtă prost. De ce să-i spunem ceva care o supără, cine are de câștigat dacă ea își face sânge rău? Ani de zile am avut funcții de coordonare sau conducere și mereu la început s-au găsit oameni care să vină la mine încercând să-și toarne colegii crezând astfel că-mi vor intra în grații. M-au dezgustat și am retezat din rădăcină astfel de porniri. Sunt perfect capabilă să-mi formez singură părerea despre cineva, nu am nevoie de intermediari care să treacă prin filtrul lor opiniile altora, de mult ori deformând în mod voit realitatea. De ce să iau de bună șușoteala când pot să interacționez fără nicio problemă cu oricine?

        Oricui i se poate întâmpla să spună la nervi cuvinte nu tocmai frumoase despre cineva, fie el șef sau nu și cu siguranță dacă s-ar afla față în față cu persoana s-ar abține de la astfel de epitete. E o metodă de eliberare a supărării și a stresului dar eu nu mă pot imagina mergând la cineva spunându-i că am fost prezentă când x l-a făcut bou și nesimțit. Cum să stau în fața omului și să-i spun astfel de cuvinte? O, dar câți din ăștia am întâlnit… câți au venit la mine să-mi reproducă părerile altora… Și câți se vor duce în continuare să transmită ce mi-a ieșit pe gură când m-am aflat la locul nepotrivit și în momentul nepotrivit 🙂 Da, chiar așa, cum să mă duc în fața șefului și în loc să-mi expun ideea de îmbunătățire a activității să-l pocnesc cu știrea de mare senzație: Domnule director, Popescu a spus că sunteți un prost.  

        Încerc să-mi amintesc în fiecare clipă că tăcerea e de aur dar uneori mă mai ia și pe mine gura pe dinainte și mi-o capăt. Urăsc bârfa, îi urăsc pe bârfitori dar îi detest la fel de mult și pe cei care apleacă urechea.

Read More

Pe repede-înainte să vă spun ce-am făcut săptămâna asta după ce m-am întors din Bulgaria.

• Am ascultat Chopin interpretat încântător de Horia Mihail în turneul Pianul călător, un proiect al Radio România. Orice s-ar spune, muzica auzită într-o sală de spectacol sună cu totul altfel decât acasă unde gândurile îți sunt mereu distrase de zgomotele din jur, de calculator, de gălăgia de afară sau de pata pe care tocmai ai observat-o pe covor. Atmosfera e mai festivă iar faptul că ești îmbrăcat frumos și stai îmbrățișat de catifeaua unui fotoliu, îți induce o stare de bine.
• Am donat 10 lei pentru wikipedia. Căutam niște informații de care aveam nevoie cînd mi s-a deschis o fereastră prin care mi se solicita ajutorul pentru dezvoltarea acestui proiect de care și eu am beneficiat de nenumărate ori așa că nu am stat prea mult pe gânduri. Mesajul de răspuns pe care l-am primit mi-a adus satisfacție și de acum înainte pot să mă mândresc cu faptul că și eu că am contribuit un pic la dezvoltarea acestei enciclopedii: Your contributions are the foundation of free knowledge Thank you for your gift. Your generosity helps protect the world’s biggest free encyclopedia. Contributions from readers like you are the foundation of Wikipedia. We appreciate your support.
• Am făcut salată grecească pentru prima oară anul acesta ceea ce înseamnă că a venit vara. Iarna nu mi-e poftă niciodată de așa ceva. Am vrut să las și linkul ca să vă arăt cum o prepar eu, dar am constatat că rețeta asta nu am scris-o încă pe blog deși aș fi băgat mâna în foc că este pe aici, pe undeva. Urmează deci să o scriu cât de curând. 
• Am amânat (pentru a câta oară??) să cos draperia pentru sufragerie, să-mi instalez niște plugin-uri pe blog, să fac ordine în sertarele din dormitor, să-mi sortez hainele, să dau câteva telefoane, să merg la Administrația Financiară ca să rezolv niște probleme, să-mi golesc congelatorul, să-mi scot mobila de vară pe balcon și mai sunt încă o grămadă de lucruri pe care le tot împing de la o săptămână la alta. Deci e musai să-mi deschid un productivity planner. Este un concept despre care am auzit pe YouTube de la Alex Ikonn și nu este o simplă agendă (deși presupune să folosești una) ci mai degrabă o metodă care te ajută să fii mai eficient cu propriul tău timp prioritizându-ți sarcinile pe care vrei să le rezolvi.
• Am văzut Café de Flore, un film canadian din 2011 cu Vanessa Paradis. Știu că ar fi trebuit ca filmul să îmi placă mai mult pentru că are exact genul de subiect care mă atrage, dar poate din cauza condițiilor în care l-am văzut mi s-a părut puțin plictisotor. Eram în tren în drum spre casă, eram deja la al treilea film, nu mai aveam răbdare și mă enervau niște nesimțiți care tot treceau pe lângă mine să meargă să fumeze în toaletă deși fumatul în tren este interzis de ani de zile. Sunt două povești de dragoste paralele dar fără a fi suprapuse în timp, una între o mamă și fiul ei cu sindrom Down iar cealaltă, o dragoste obsesivă a unei femei părăsite de soț pentru o alta. Este un film despre spirit, despre amintiri și vise, despre reîncarnarea sufletului și multiplele forme pe care le poate lua sentimentul iubirii, un film care nu se termină atunci când pe ecran apare The End, ci te lasă să te gândești mult timp după aceea. 
• M-am  răzgândit în ceea ce privește coafura mea. De prin septembrie-octombrie anul trecut aștept să-mi crească părul și să îmi ajungă tot la aceeași lungime, adică să nu mai fie înscărit, ci drept. Ei, bine, în sfârșit,  mi s-a îndeplinit dorința, a ajuns tot la același nivel și mi-am dat seama că nu îmi place deloc cum îmi stă. Va trebui, deci, să-mi fac o programare la salon și să mă tund din nou cum eram înainte 🙂
• Am cumpărat o mulțime de prostioare de la Jumbo, magazinul la care te duci atunci când nu ai nimic de cumpărat dar totuși simți nevoia să cheltuiești ceva bani 🙂 Au niște agende, caiete și caiețele cărora eu nu le pot rezista dar pe lângă alea am mai cumpărat vreo două farfurii, etichete, pixuri, dopuri, piepteni, mape, pile de unghii, cutii și cutiuțe care îmi erau absolut necesare unui trai liniștit 🙂

Eu v-am spus o grămadă despre mine, despre voi ce-mi spuneți?

Read More